Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

TL;DR

Posted by on 03 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Chiar dacă n-am fost colegi de timpuri, sigur ați auzit de generația „cu cheia de gât”.

Ăia am fost noi: puștii care n-aveau desene decât de la ora șapte și care au ascultat fără sarcasm Andrè și N&D. Ăia care încă se jucau toată ziua pe-afară, deși începuseră să apară clonele de Nintendo și calculatoarele 286. Într-un final, tot noi am fost și „ăia” care au primit o serie de lecții de viață care ne bântuie și acum.

Adevărul e că multe dintre lecțiile părinților și profesorilor noștri se puteau reduce la același îndemn: să termini mereu ce ai început! Că era mâncarea din farfurie sau cartea răsfoită de curând, era musai să devorezi ultima bobiță și să citești ultimele cuvinte din postfață. Din păcate, regula asta ne-a procopsit cu o obsesie înrudită cu tulburarea. Într-o lume în care informația atacă permanent și în care toată lumea spune ceva, să „asculți până la capăt” e un mare handicap.

În celălalt colț al ringului, generațiile mai puțin nostalgice după Sandy Bell și-au dezvoltat propriile mecanisme de apărare. Printre ele se numără și omniprezentul „TL;DR” sau „Too Long; Didn’t Read”. În limba română, vorbim despre un banal „e prea lung, n-am citit. Înrudită cu enervantul „whatever”, expresia asta nu face decât să afirme ușor arogant că textul din fața cititorului e prea lung, plictisitor și nu atinge punctele esențiale. Cam cum e textul pe care-l citiți acum.

Din moment ce am început pe tonul ăsta, ar fi de așteptat să arunc cu nămol în comoditatea și ignoranța „tinerilor”, nu-i așa? Din păcate pentru oamenii care au ascultat piese compuse de Radu Fornea, nu voi face asta. Generațiile mai proaspete au dreptate! Enervantul TL;DR e un mecanism de selecție excelent, unul de care avem nevoie cu toții.

Pe vremuri, circula ideea că dacă o carte nu te prinde din primele 30 de pagini, atunci e bine să o abandonezi. Într-o lume în care se tipăresc milioane de cărți anual, să petreci mai mult de 30 de pagini în compania uneia proaste e prea mult. La fel de valabilă e și regula celor 15 minute pierdute în fața unui film prost sau vizionarea a mai mult de un episod dintr-un serial nereușit. O misiune dintr-un joc anost ar trebui să fie suficientă pentru a apăsa cu încredere „Uninstall”.

TL;DR e un motto sănătos într-o lume sub asediu. Uitați-vă la paginile cu nimicuri de pe Facebook și la zecile de editoriale de pe platformele de „jurnalism”. Nu credeți că multor autori le-ar prinde mai bine un TL;DR în loc de un Like? Uitați-vă la artiștii pedanți și perdanți ale căror opere trebuie rumegate cu orele doar pentru a descoperi banalitățile din spate. De câte genii în rezervă avem nevoie?

Regula e valabilă atât în literatură, cât și în film, jurnalism sau muzică. Ce mai, e valabilă cam peste tot: dacă n-ai nimic de spus, spune-o repede. Nu de alta, dar noi am învățat să nu lăsăm nimic în farfurie, chiar și atunci când ni se servește o simplă garnitură. Fie că ne place sau nu, trăim într-un secol al narațiunii. Povestea, indiferent de modul în care e ilustrată, primează. Publicul nu vrea povești bine coapte pentru că e prea superficial pentru metafore. Omul lui 2018 nu prea are timp, dar are de unde alege! În 2018, arta chiar este „pentru toată lumea”. Dacă asta înseamnă că anumite genuri și stiluri trebuie să se scufunde în obscuritate, poate că asta le e soarta.

Știu, știu, e nedrept să nu dai o șansă anumitor creații! Așa, poate că nimeni n-ar mai citi Ulise, „capodopera” lui James Joyce. Multe studii despre sensul existenței n-ar mai avea loc în bibliografii. Mai mult, cine ar mai cumpăra capodopere românești de 800 de pagini? Păi… poate că răspunsul ar trebui să fie „nimeni, în afara celor din mediul universitar și pasionaților de fenomen”. Problema nu e ce se scrie, ci atenția care se dă unor cărți necitibile, filme nevizionabile și experimente dubioase. Foarte puține dintre ele oferă suficient pentru a justifica orele pierdute.

Printre mulți critici și profesori încă dăinuie impresia că ar trebui să ne supunem constant genului ăstuia de tortură. Doar și ei fost forțați să facă la fel… să termine ce au început. Să nu uităm totuși că mulți autori canonici nu mai sunt nici pe departe „buni”, analizați după standardele actuale. Sunt oameni care au fost relevanți în contextul epocii lor, o epocă în care accesul la cultură era limitat și în care concurența nu prea exista. Nimeni nu le va știrbi meritele, dar cred că pe unii îi putem pune liniștiți la naftalină.

Un puști din ziua de azi înțelege de ce Harry Potter are șapte volume, dar va răbda cu greu trei părți din Frații Jderi. Oricât ne-ar plăcea nouă trădătorii comuniști, J.K. Rowling mătură pe jos cu Sadoveanu, atât la nivel de stil, cât și de structură narativă. Și dacă acum 15 ani aș fi râs singur de comparația asta, în 2018 generația fără cheie de gât poate oricând să aleagă între Rowling și Sadoveanu.

Nu are sens să vă spun că situația e absolut identică în muzică și film. Dacă într-un lungmetraj nu se întâmplă absolut nimic în primele 15-20 de minute, nu are sens să înduri „până la capăt”. Oricum, dacă personajului principal îi ia două ore să iasă din baie, ai toate șansele să urmărești un film românesc premiat.

Pare brutal să aplici în mod constant ștampila TL;DR. Vorbim însă și despre o formă de a pedepsi și educa “artiștii” care privesc de sus și repetă la nesfârșit: publicul nu înțelege! Pe ei, pe jurnaliștii de mucava, îndrăgostiți de propriile cuvinte, și pe regizorii care nu pot muta o cameră.

În final… sunt conștient de ironia situației. Un tip care scrie texte lungi și sforăitoare scrie un astfel de text pe care vă îndeamnă de fapt să nu-l citiți. Din fericire, știu că mulți dintre voi au sărit direct la paragraful final. E în ordine: puteți aplica lecția de mai sus. Aveți de unde alege!

P.S: Acum câțiva ani, după ce tocmai terminase o carte a autorului sud-american, o colegă mi-a spus cu sinceritate: „Băi, viața e prea scurtă să citești Vargas Llosa!”. Am ascultat-o.

În Cărți

Posted by on 14 Feb 2018 | Tagged as: Filme & Carti

Cronica literară nu e specialitatea mea, fiind unul dintre idioții simpatici care produce mai mult text decât consumă…

Chiar și așa, mi-ar plăcea să vă invit la o sesiune de recenzii, dat fiindcă nu am mai făcut exercițiul ăsta de ceva vreme. Motivul pentru care nu prea public așa ceva, pe lângă posibilul meu analfabetism (csf, n-ai csf) este că nu am un ritm constant al lecturii. Pot trece două luni fără să termin o revistă sau pot citi trei cărți într-o săptămână. Asta nu înseamnă că le voi și citi.

Din moment ce în ultimul an am răsfoit cărți din mai toate domeniile, m-am gândit totuși să încropesc câteva selecții. Cred că, în primă fază, merită să mă aplec puțin asupra unor apariții recente din spațiul românesc, dat fiindcă în momentul ăsta răsfoiesc Pulsar-ul lui Liviu Surugiu. Despre el însă, în altă ediție…

Ovidiu Eftimie – Bacalaureat (2017)

Mine de parizer, extratereștri rasiști și Dacii anti-plasmă. Cam asta ne oferă Ovidiu Eftimie în a doua carte dintr-o serie începută în 2016. Pe domnul Eftimie voiam să-l arăt cu degetul încă de anul trecut, pentru simplul motiv că a reușit să enerveze mai toată „comunitatea” de scriitori de cenaclu din România. Cum? Demolându-i treptat pe „eroii genului” și promovând un adevăr care pare să scape localnicilor: dacă nimeni nu vrea să te cumpere, poate că nu ai ce vinde.

Din fericire pentru autor, atât Bacalaureat, cât și cartea precedentă, Arhanghelul Raul, și-au găsit rapid un public amator de satiră S.F. Ambele cărți îl au în centru pe ingeniosul subinspector Popescu, însă, dintre cele două, Bacalaureat este vizibil mai alertă și mai ancorată în narațiune. Intriga prezintă dedusubturile unei invazii extraterestre dintr-un orășel de provincie, însă umorul e bazat mai degrabă pe satirizarea unor obiceiuri neaoșe, decât pe situații în sine. Astfel, pentru autor e mai importantă caricatura chestorului de provincie, decât personajul suprauman care ocupă funcția.

Dacă nu sunteți extrem de pretențioși cu S.F-ul vostru și nu sperați la vreun Philip K. Dick reinventat, Bacalaureat atinge toate punctele unei lecturi plăcute. E o carte ușoară, perfectă pentru a fi servită într-o duminică, în sos de comedie și cu garnitură science-fiction.

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul (2017)

Dacă tot am discutat despre ultima carte a autorului, mi-am zis că n-ar fi rău să o tratez și pe prima, mai ales că are doar două. Arhanghelul Raul ne oferă primul set de aventuri al subinspectorului Popescu și al susnumitului Raul, un publicitar care învie pentru a preveni Apocalipsa.

E ușor de ghicit că nici Arhanghelul Raul nu ne scutește de absurd, aici condimentat din plin cu teoria multiversului, călătorii în timp și alcool. Stilul epistolar și numărul mare de personaje fac din Arhanghelul Raul o lectură ceva mai „dificilă” decât Bacalaureat, dar asta nu înseamnă că nu o puteți citi în câteva ore. Din punct ăsta de vedere, cartea de debut a lui Ovidiu Eftimie e mai ofertantă pentru cititorul ocazional de S.F., în mare și pentru că stilul amintește plăcut de Douglas Adams. Totuși, nu vă oprește nimic să le răsfoiți pe amândouă și apoi să vă certați cu autorul pe blogul lui.

Alex Tocilescu – Imperiul Pisicilor (2017)

Primul contact cu Alex Tocilescu scriitorul (pe copywriter l-am cunoscut în alt context) a fost prin 2005 sau 2006, când mi-a picat în mâini prima lui carte, Eu et. Al. Deși marca un debut, Eu et. Al. a fost multă vreme recomandarea mea pentru cei care voiau o mostră de „scriitură românească proaspătă”. Dacă dați peste ediția completă (există ceva fragmente și online), veți descoperi una dintre cele mai bune colecții de proză scurtă a unui autor român, înainte ca „realismul magic” să devină o obsesie națională.

Mai bine de zece ani de la revelație, speram să găsesc în Imperiul Pisicilor măcar o parte din sarcasmul și umorul nemțesc pe care Tocilescu părea să le aibă în portofel. Cumva, recenziile cititorilor care se declarau dezamăgiți că „textele nu au umorul glumelor cu pisici făcute de autor pe Facebook” mă încurajau. Să vezi ce le-a făcut-o Tocilescu, îmi spuneam. Și-a păcălit fanii de pe Facebook să-i cumpere cartea!

Din păcate, Alex Tocilescu mi-a făcut-o și mie: Imperiul Pisicilor nu e bun. Cum adică „nu e bun”? o să întrebați. Pur și simplu. Dacă Eu et. Al. a marcat decisiv la mai multe porți, Imperiul Pisicilor n-are ce căuta pe teren. E una din puținele cărți pe care regret că am citit-o până la capăt, deși e foarte scurtă. Nicio povetire nu merge, nicio metaforă nu depășește nivelul glumițelor de agenție, aruncate de hipsteri la o cafea. Liniile narative sunt abrupte și nu au sens, personajele nememorabile, iar ideile par venite după un joint savurat în weekend. Cineva nu a citit brief-ul, deși campania de promovare i-a ieșit – dacă e să ne luăm după vânzări, cel puțin.

Dani Corban – Introspecțiile unui Cocoș (2017)

Pe Dani Corban îl cunosc din perioada liceului, motiv pentru care o să vă spun de pe-acum că ultima lui carte e o capodoperă! În ciuda faptului că recenzia asta a fost plătită în exemplare din carte, există o urmă de adevăr în gluma mea. Introspecțiile unui Cocoș chiar este o carte bună, însă micul ei truc este că îți cere ție, cititorul, să faci un efort.

Acțiunea cărții este fragmentată și în esență foarte simplă. Autorul-personaj întreprinde câteva acțiuni rutiniere, legate de filmările și sesiunile foto pentru un alt proiect al editurii. V-ați prins: vorbim despre un meta-conflict. Și aici intervine talentul autorului: cartea jonglează cu metafore și hiperbole într-un stil atât de energic, încât va fi greu să nu o citești până la capăt. Pentru cei familiari cu autorul, vorbim de un truc similar cu cel din prima lui carte, Povestiri de la Olanu. Odată ce ai prins „mișcarea”, episoadele și „introspecțiile” care ți se părea că nu au sens ajung să rotunjească o intrigă mai mult decât decentă. Prin urmare, Introspecțiile unui Cocoș e genul de carte care fie te amețește prin schimbări de ritm și meta-acțiuni, fie te prinde rapid prin ritm și culoare. Dar și dacă te prinde…

Marian Coman – Haiganu – Fluviul Șoaptelor (2015) și Furia Oarbă (2017)

Din păcate, atât Furia Oarbă, cât și Fluviul Șoaptelor sunt parte dintr-o trilogie de romane fantasy care ar merita savurate în universul în care au fost create. Ce univers? Universul HAC (Harap-Alb Continuă), o lume fantasy plecată mai puțin din opera lui Creangă și mai mult din legendele și miturile fondatoare românești. Respectivul univers mai include și vreo 38 de numere de bandă desenată, proiecte derivate, hărți și povestiri, pe care nu e musai să le fi citit pentru a înțelege romanele, dar ajută.

Cele două cărți își plasează personajul, un zeu osândit să trăiască printre muritori, atât în ipostaza de salvator, cât și în cea de antierou și uneori în cea de narator. Printre cei care îl ajută pe Haiganu să-și deslușească soarta se numără și un „pui” de vrăjitor, un căpcăun meschin, o prințesă a piticilor și un grifon. Cine și cum lucrează o să descoperiți și singuri pentru că Haiganu e o serie scrisă coerent și închegat, mult peste alte încercări românești similare. Spun asta și pentru că Marian Coman își permite să experimenteze atât la nivel stilistic, cât și structural: perspectivele narative se schimbă și ramele povestirilor se întrepătrund destul de des. Prin urmare, dacă vă place fantasy-ul sau vă atrage universul HAC, Haiganu e ce ați putea face în câteva seri, în loc de World of Warcraft.

Bonus – Cristian Sima – Marea Spovedanie a Brokerului Fugar (2015)

Am cumpărat cartea asta în 2015, am citit-o în 2016, am recomandat-o în 2017 și vă povestesc despre ea în 2018. De ce? Pentru că în timp ce scriam rândurile ăstea, am reușit să o dobor din bibliotecă. Serios. De altfel, între citirea inițială și opinia scrisă online, a trecut destul timp pentru a vedea dacă am rămas cu ceva. Pe scurt: nu, nu am rămas cu mare lucru, dar ăsta nu e un motiv pentru a nu o recomanda.

Față alte lucrări autobiografice, Marea Spovedanie e o carte scrisă într-un stil plăcut, apropiat de articolele pe care se și bazează. La momentul apariției, Cristian Sima era o apariție destul interesantă în peisajul mediatic, sau, mai degrabă, o dispariție. Brokerul mai-marilor zilei pierduse sume imense de bani la bursă și fugise în Elveția, țară de unde ne scrie și acum. Pe lângă episoadele de biografie pură, cartea încearcă să explice acțiunile fostului acționar Hotnews și să le pună într-un context politic.

La nivelul veridicității spuselor lui Sima, textele trebuie servite cu un „grăunte de sare”. Multe dintre personajele indicate de el sunt acum închise sau cu averile confiscate, deci se poate spune că, în anumite privințe, „a avut totuși dreptate”. Ce nu se poate certifica sunt circumstanțele și detaliile propriilor acțiuni. Suntem obligați să îl credem pe cuvânt, chiar și atunci când previziunile lui sunt ilare. În plus, tonul ușor arogant pe care naratorul îl adoptă uneori e enervant. Înțeleg că vorbim cu și despre un om cult, cu multiple succese în CV, dar vorbim și despre un fost broker urmărit penal care ne ține lecții din exil. Modestia n-a omorât pe nimeni. Altfel, subtilitățile limbajului autorului nu le implică mereu și pe cele ale ortografiei, dar cartea poate fi ușor recomandată.

O mențiune absolut specială merită și Vlad B. Popa cu al său Tati (2017), o colecție de viniete amuzante, paradoxale sau pur și simplu simpatice din viața unui tânăr tătic. Deși nu mă încadrez în publicul cărții ăsteia, am decis să o menționez pentru că am senzația că autorul ar fi vrut să mă aplec de fapt asupra altor cărți din bibliografia lui.

P.S: Ce mă bucură cel mai mult însă este că toți autorii ăștia au fost clar inspirați de aceeași trilogie fundamentală pentru literatura română, și anume Căpitanul Ronț (asta ar fi una dintre glume).

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

Posted by on 30 Jan 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Biletu’ si Respectu’

Posted by on 23 May 2015 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Daca tot suntem in febra Bookfest, loc unde imi promovez si propriile ambitii editoriale, am zis sa ma aplec putin asupra targurilor romanesti…

Din sforaitoarea mea experienta de vizitator, evenimentele dedicate pietelor autohtone se inghesuie in doua categorii, indiferent ca sunt targuri de carte, de artizanat local, de preparate traditionale sau de turism sezonier. Nu intamplator, categoriile corespund si unor extreme ale capitalismului romanesc, extrem pe care multi si-ar dori sa le vada cat mai curand uitate.

Prima dintre ele, care include si majoritatea targurilor de carte, este cea a “frumosului in pierdere”.  Nu, nu e o denumire poetica, ci o simpla prescurtare a inevitabilei concluzii care apare dupa fiecare editie: “A fost frumos, da’ am iesit in pierdere!”. In categoria asta intra toate evenimentele decent organizate, gratuite, in care reprezentantii unor piete mici din Romania suporta singuri toate costurile, pentru ca nici potentialii binefacatori, nici consumatorii nu inteleg ca produsele si serviciile prezentate acolo au un pret.

Motivele pentru care expozantii si organizatorii pierd sunt diverse. Unul dintre ele tine de modul in care este abordata piata si de comunicarea defectuoasa dintre producatori, distribuitori si promovatori. Un altul vine din atitudinea multor cumparatori care vin la evenimente de gen doar in ideea ca “gasesc ceva la reducere”. Pe pietele mari, un targ de tip Bookfest ar trebui sa fie o metoda de a pune marii si mici jucatori locali in legatura si in cel mai bun caz un pretext pentru niste lansari. Ca scop secundar, el ar trebui sa serveasca si drept sursa de inspiratie pentru consumatori, pe anul in curs. Ca vizitator la targ, ar trebui sa vii, sa-ti iei niste cataloage de editura si sa-ti cumperi pe loc numai ce nu poti gasi in timpul anului (carti de specialitate, aparitii foarte noi etc), nu sa vanezi carti la 3-5 lei bucata (nu ca printre ele n-ai putea gasi si perle).

Din pacate, piata locala nu poate sustine un astfel de eveniment, asa ca Bookfest, Gaudeamus si Kilipirm ajung sa fie cam acelasi lucru, diferenta principala fiind dimensiunea si numarul de edituri participante. Scopul principal al multor vizitatori? Cat mai mult, la preturi cat mai mici. Nu are sens sa intru intr-o discutie despre ce carti ar trebui cumparate si cand (avand in vedere ca tocmai am lansat o carte pentru copii, ar fi si culmea), dar o sa mai insist o data pe ideea ca in Romania, nici cartile, nici jocurile video si nici software-ul nu sunt scumpe (pentru un om cu o oarecare stabilitate financiara, evident).

Daca aceasta prima categorie de evenimente sufera din cauza comunicarii defectuoase si a nepasarii publicului, a doua categorie pleaca din start de la premisa ca acelasi public e format din absolventi de scoală primara. Aici intalnim in principal targuri de produse “hand made”, bijuterii, martisoare, design de produs si expozitii de fotografie sau arhitectura. O sa o botezam “categoria mediocrului cu taxă”. Asta nu inseamna ca toate targurile de produse hand made, bijuterii sau martisoare se inscriu in ea sau ca eforturile participantilor sunt “mediocre”. Nicidecum. Vom vedea insa de unde vine si dubioasa denumire.

Un punct comun al evenimentelor de tipul asta este existenta unui marketing decent si necesitatea unui bilet sau a unei invitatii. Nu pot decat sa laud efortul, avand in vedere ca exclusivitatea si accesul limitat sunt primele semne ale potentialului. Momentul in care evenimentele de gen se transforma din initiative “culturale” in hipstăreli fâsâite este momentul in care nici organizatorii si nici expozantii nu-si asuma evenimentul.

Indiferent daca e 10 lei intrarea sau 50 de lei (chiar am dat atat la un targ, acum un an), biletul ala imi acorda mie, platitorul, niste drepturi. Mai mult, daca te-ai mai si batut cu pumnii in piept prin diferite reviste si pe site-uri, asteapta-te sa-mi pot exprima dezamagirea, inclusiv la fata locului. Daca te consideri creator si nu poti accepta critica, poate ar trebui sa o lasi balta. Daca esti organizator de evenimente cu intrare platita, intelege ca oamenii se asteapta sa primeasca ceva pentru banii dati, fie si dreptul de a se plimba si a mormai. Lucrurile nu se rezolva cu o mana de bloggeri platiti sa spuna ca totul a fost extraordinar.

Daca nu le place ce vad, vizitatorii au absolut tot dreptul sa-ti spuna ca evenimentul e o mizerie. Il au si daca nu au platit bilet, dar pe multi bunul simt ii va opri sa o faca. Daca insa ai dat niste bani pentru a vedea 10 standuri cu produse mediocre ai caror creatori se uita la tine de parca ai fi coborat de la stana, ai tot dreptul sa dai drumul unui potop de mistouri. Biletul iti da nu doar un drept moral, cat si unul legal de a nu fi batjocorit. Daca iti iei bilet la un film si se dovedeste a fi prost, e dreptul tau sa-l faci terci in discutiile cu prietenii, pe Facebook sau pe blog. Daca insa iti iei bilet la teatru si afli ca de fapt esti la un concert Mihai Traistariu, sunt sanse ca lucrurile sa iasa urat.

Exista cai de mijloc? Ultimii ani ne spun ca da. De la evenimente dedicate gamerilor la concerte vandute in doua saptamani, piata romaneasca se indreapta usor spre un model ceva mai confortabil, acela al evenimentelor cerute, evenimente organizate atunci cand numarul de doritori potentiali le arata organizatorilor ca efortul merita facut. Asta ar inseamna insa ca multi dintre consumatori sa inteleaga ca accesul la divertisment si cultura nu e un drept, asa cum multi organizatori ar trebui sa-si vada potentialii cumparatorii ca pe mai mult decat “niste ignoranti”.

P.S: Intentionam sa virez articolul asta spre o dezbatere despre dreptul celor care nu platesc de a critica, insa pe tema respectiva m-am inflamat de suficiente ori pana acum (si pot sa o reiau obsesiv mai tarziu)…

Intrerupem acest program…

Posted by on 08 May 2015 | Tagged as: Anunturi & Stiri, Filme & Carti

Daca tot remarcam inmultirea aparitiilor editoriale romanesti, mi-am zis ca e timpul sa va stresez putin si cu ale mele…

Animat de o meserie care imi da ocazia sa scriu mai mult decat vorbesc (si uneori gandesc), de vreo doi ani mi s-a infipt in crestet ideea de a publica ceva. Stiu ca mai toata lumea are o carte “aproape terminata”, dar la mine boala e mai veche si mi-ar placea sa cred ca nu o sa-mi treaca prea curand. Stati linistiti, nu o sa va stresez mai mult decat am facut-o pana acum (adica mai deloc).

Recent, ambitiile publicistice s-au indreptat spre piata europeana (aici mai am de lucru si la texte si la mine, dar detaliile sunt stabilite) si spre un public local mai restrans (pregatesc ceva pentru piata romaneasca si am batut deja la cap o editura simpatica). Aparitiile pe care vi le voi prezenta fac insa parte dintr-o serie de texte mai vechi. Despre ce este vorba? Despre…

1.Aventurile Căpitanului Ronţ – Editura Integral (2015)

Prima varianta a acestui manuscris a aparut pe undeva prin 2010, varianta actuala fiind completata acum trei ani. Este, asa cum probabil ati intuit, o carte pentru copii, despre un hamster ambitios si alte cateva personaje din acelasi regn. Serios! Desi e un text atipic pentru mine, cartea chiar este destinata copiilor si a fost ilustrata de doi oameni cu care am avut placerea de a colabora si profesional: Bianca si Sebi Dragu.

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, desi este un text mai vechi, Aventurile Capitanului Ront sunt foarte placut ilustrate si, sper eu, suficient de bine scrise, incat cei mici sa nu se plictiseasca (si nici voi sa nu va plictisiti cand o sa va bata la cap sa cititi “cartea aia cu soareci”). Asta si faptul ca intentionez sa o transform intr-o scurta serie, daca lucrurile merg bine.

Aventurile Capitanului Ront

Unde o puteti gasi? In librariile Diverta, pe site-ul Librarie.net si in alte librarii din tara. Cartea se poate comanda rapid in format fizic si de pe site-ul editurii Integral si se livreaza cat se poate de prompt. Pretul unui exemplar este de 9 lei.

Comanda de pe site-ul editurii.


2.Amfitrionul
Editura ePublishers (2015)

Aici subiectul e putin mai delicat, avand in vedere ca vorbim despre niste texte vechi de… cel putin 10 ani. Scrise prin liceu, nuvelele S.F. din colectia asta pot servi drept preview pentru textele in engleza pe care urmeaza sa le lansez, texte scrise ceva mai bine si, sper eu, mai matur.

Amfitrionul 2

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, in curand veti avea la dispozitie si o varianta electronica, atat pe elefant.ro, cat si pe amazon.com si pentru ca, desi textele nu sunt la nivelul la care mi-as dori, ideile din spate au fost apreciate (si premiate) la momentul respectiv.

Unde o puteti gasi? Pana sa o puteti comanda online, o puteti gasi fie prin comanda directa la info@ePublishers.info, fie fizic sau online la libraria Mihai Eminescu, la un pret cam maricel pentru gustul meu.

Comanda pe site-ul librariei.

Chiar daca nu planuiesc vreo lansare fizica pe moment, mi-as dori ca, in functie de vanzari si de disponibilitatea cartilor sa mai pot semna si oferi cateva cititorilor. Pana atunci insa, am plasat doua widget-uri laterale cu link-uri catre carti si o sectiune temporara dedicata acestor proiecte.

P.S: Undeva in urmatoarele luni, odata cu urmatoarea lansare (da, sper ca va mai exista una), site-ul vladstoiculescu.ro va functiona separat si va fi dedicat proiectelor beletristice si profesionale. Blogul ramane blog, deci sa nu credeti ca o sa va spamez constant.

Next»