Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Hastings 2018

Posted by on 14 May 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În așteptarea viitoarelor detalii despre cartea anunțată, eu zic să ne delectăm cu puțină istorie de debara…

Pentru amatorii de controverse, bătălia de la Hastings e un subiect sensibil în discuțiile cu prietenii lor britanici. Cum, din fericire sau din nefericire, statisticile îmi arată doar vreo 127 de vizitatori unici din Marea Britanie (cel mai probabil români) nu cred că următoarele rânduri le vor jigni sensibilitățile.

Petrecută în 1066, bătălia de la Hastings a fost deseori numită „cucerirea Angliei” sau chiar „intrarea Angliei în Europa”, deși cei mai mulți o consemnează neglijent drept o bătălie dintre „englezi” și „francezi”. Problema e că Hastings nu a fost niciunul dintre lucrurile ăstea și voi pierde următoarele patru paragrafe pentru a explica de ce.

Conducătorul așa-zișilor englezi era Harold Godwinson, considerat de unii ultimul rege anglo-saxon al Angliei. Singura problemă e că, deși era născut în Wessex, era fiul lui Godwin și Gytha Thorkelsdóttir și printre frații lui se numărau oameni cu nume ca Tostig (care l-a și atacat), Gyrth sau Sweyn. Motivul pentru care vă înșir numele ăstea este că, la 1066, Anglia era o țară condusă aproape exclusiv de o nobilime de origine daneză. Chiar dacă Harold putea fi considerat anglo-saxon pe linie strict paternă, ascensiunea lui se datorase exclusiv „invadatorilor vikingi”.

Prezența nordicilor în toate straturile nobilimii devenise inevitabilă odată cu încorporarea Angliei în imperiul lui Cnut cel Mare. Da, „barbarii” nordici nu doar că atacaseră țărmurile engleze, cum ne spun legendele, ci le și cuceriseră, unindu-le practic sub aceeași domnie.

După ce îi învinge pe Tostig și pe regele norvegian Harold Hardrada (alți doi doi „engleji”), Godwinson al nostru se trezește atacat de William Cuceritorul, regele Normandiei. Motivul invaziezi a fost succesiunea la tronul Angliei, o problemă care apăruse după moartea lui Edward Confesorul, predecesorul lui Godwin și urmașul unui alt mare rege „englez”… Harthacnut. William de Normandia, deci! Normandia e în Franța, nu? Deci William era cumva francez sau ceva pe-acolo, nu? Ei bine, nu chiar.

Normandia fusese înființată după asediul Parisului, în urma căruia regele francilor îi dăduse teritoriul lui Rollo, pe numele din buletin (sau de pe piatra pe care se iscălea) Hrólfr Ragnvaldsson. Rollo, pe care istoriografia franceză îl mai numește și Robert (susținând că ar fi fost botezat) a transformat Normandia într-un putere regională și europeană de sine stătătoare. Despre el probabil ați auzit din serialul Vikings.

Descendenții lui direcți, inclusiv William Cuceritorul au fost și s-au considerat de origine nordică. Nevestele și anturajul lor erau în general ințesate cu danezi și cu urmașii unor coloniști danezi și norvegieni. Dialogul normand reținea și reține (într-o mică măsură) și acum o serie de termeni care amintesc de dialectele nordice. Situația nu e întru-totul diferită față de înființarea primului stat „rusesc”, dar asta e altă poveste.

Prin urmare, indiferent de cum ar întoarce istoriografia engleză și cea franceză situația, conducătorul viking al Angliei a fost învins de conducătorul viking al nordului Franței. Vikingii s-au luptat cu vikingii și la final au pierdut englezii!


(O scenă din celebra tapiserie de la Bayeux ne arată cum englezii foloseau o tactică vikingă pur englezească de apărare: zidul din scuturi. Sursa Imaginii.)

Super, veți zice, și de ce ne interesează asta pe noi acum, în 2018? Păi e simplu: după 1989, lupta politică românescă a fost un Hastings permanent. O luptă fioroasă, de legendă, între comuniști și comuniști.

Începând cu celebrul Front al Salvării Naționale și cu scindarea lui, marile forțe politice din România au fost întotdeauna susținute de o masă de comuniști și neocomuniști a căror mentalitate s-a infiltrat în toate structurile și instituțiile României. Faptul că acum, în 2018, suntem infestați de bacteriile unui demn urmaș al PCR-ului nu e neapărat rezultatul unei alegeri greșite, ci o simplă consecință a continuității.

Dar, băi, la putere au fost și țărăniștii și pentru o scurtă vreme tehnocrații! Sigur, dar la fel cum PD-L era de fapt urmașul PD și deci, invariabil, al FSN (în 1993, după ieșirea actualului PSD, FSN a devenit PD), nici majoritatea membrilor PNȚCD nu avea vreo legătură cu originalul partid țărănist. La fel și în cazul PNL. Ambele partide aveau câțiva lideri istorici de fațadă și o masă de foști comuniști care și-au dat seama că era timpul să schimbe meniul. Cam ca vikingii din Normandia care-și luau nume creștine.

În plus, în ciuda unor „accidente plăcute” precum anul de conducere tehnocrată, administrația a fost și a rămas mereu în puterea comuniștilor și a urmașilor lor direcți. Indiferent de partidul de la putere, prefecții, primarii și liderii principalelor instituții locale au fost membrii acelorași familii. Până la urmă, câți guvernatori a avut BNR din 1990 până acum? Chiar dacă actualul și cam singurul guvernator BNR (excepție face un singur an) nu și-a declarat vreo afiliere politică, e bine de reținut sub ce regim și-a desăvârșit formarea.

În ultimii ani am apărat și participat în limita posibilităților la mai toate protestele și mișcările de apărare a simulacrului nostru de democrație. Nu pentru că am crezut neapărat în schimbare, ci pentru că știu că ea e imposibilă dacă nu faci nimic. Din păcate, pe o scenă politică unde singura rezistență e formată din oamenii lui Cioloș și din firavul USR șansele sunt ca Sfântul care va îngenunchea balaurul să fie tot un balaur mai mic.

Cu alte cuvinte, în timp ce noi ne „luptăm” pentru democrație și ceva ce am vrea noi să fie România, adevărata bătălie se dă între vechii și noii comuniști. La fel cum evenimentele de după Hastings au dus în timp la Războiul de 100 de ani, nici marele război post-comunist nu poate duce la vreun rezultat pozitiv. Istoric vorbind, când se luptă vikingii cu vikingii, toți românii pierd!

P.S: Sper ca niciun viking să nu se simtă lezat de comparațiile de mai sus. Știu că în cultura vechilor regate nordice furtul nu era deloc apreciat.

Dumnezeu cu mina

Posted by on 20 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Despre participarea României la al Doilea Război Mondial s-a scris enorm…

S-a scris despre înfrângerile de la Stalingrad, despre greșelile lui Antonescu, despre aroganța unora și lașitatea altora și despre multe alte detalii ale unei campanii dezastruoase. Sincer, cu greu te-ai aștepta ca perioada să-ți mai rezerve surprize. Cu atât mai puțin nu te-ai aștepta ca ele să vină din revista Historia și pe filiera lui Ion Cristoiu.

Prin alianțele politice spre care fusese forțată, România a trebuit să participe la război de partea Germaniei. Dacă la nivel de discurs public ofensiva din iunie-iulie 1941 se justifica (prin recucerirea Basarabiei), acțiunile ulterioare ale armatei române au fost mai greu de motivat. Desigur, ele aveau sens din punct de vedere al alianțelor politico-militare, dar nu și pentru omul de rând. Pentru el, prezența trupelor românești în Crimeea trebuia pusă în context. În plus, să nu uităm că mareșalul Antonescu nu avea sprijinul marilor figuri politice ale perioadei, politicieni care l-ar fi putut ajuta să-și disemineze mesajul.

Prin urmare, autoritățile române au venit cu singurul produs de care n-au dus niciodată lipsă: naționalismul, puternic îmbibat în ortodoxism. Lupta de pe Frontul de Est n-a mai fost luptă de apărare a neamului sau de eliberare a românilor „răpiți” de Rusia. Nu, lupta alături de „prietenul german” a devenit o adevărată cruciadă! Ultima expresie nu îmi aparține. Toate publicațiile vremii ajunseseră să descrie „cruciada împotriva barbarului bolșevic” de parcă românii se pregăteau să elibereze Mormântul Sfânt.

Bine, o să spuneți, dar lucrurile ăstea sunt cunoscute. Prezența unui număr mare de preoți militari pe Frontul de Est fusese documentată, la fel ca și echipamentul lor. Da, dar ce am văzut doar foarte rar expus au fost „botezurile” înfăptuite de ei și eliberările de păgânism. La fel de rar a fost expusă și retorica împotriva „barbarilor de la Est” și lucrarea „fiilor lui Hristos”. De-asta numărul din Aprilie 2018 al revistei Historia merită răsfoit.

În el, autorul articolului „Marile Sărbători Religioase Românești în Tranșeele Campaniei din Est” face o selecție de pasaje menite să sublinieze „sărbătorirea propagandistică” a Paștelui, Crăciunului și a altor festivități creștine. Deși autorul (e vorba chiar de Ion Cristoiu) pare să privească cu o ușoară indulgență întregul efort propagandistic, merită să selectăm câteva pasaje din ziare precum Sentinela (ziarul oficial al Armatei), Arma Cuvântului și din intens publicatele dări de seamă și jurnale de front. Nu vă faceți griji, nici cotidienele nu scăpaseră de virusul războinic, doar că tonul lor era ceva mai uman.

 

 

 

(Sursa Imaginii)

Dacă vi se pare că Sentinela nu era un titlu relevant, să nu uităm că mulți dintre autori erau chiar soldați, convinși de multe ori de cele „trimise la gazetă”. Mai mult, ziarul avea un tiraj uriaș în perioada antonesciană (aproape un milion de exemplare). Citatele au fost preluate din articolul citat al revistei Historia, unde puteți găsi o selecție mai vastă de fragmente, pe moment doar în varianta tipărită:

Sfânta Înviere de anul acesta găsește bisericile basarabene și bucovinene scăpate de sub urgia păgână. Dumnezeu n-a mai vrut ca slujitorii diavolului să pângărească bisericile creștine. (Sentinela, 5 aprilie 1942)

Luptând în numele Crucii și a lui Hristos, ei au redat lui Dumenzeu toate lăcașurile ce i-au fost cândva închinate, spre preamărire a puterii lui și laudă veșnică, și pe care pângăritorii credinței, crezând că astfel înfruntă puterea Dumnezeiască, le murdărise fără teamă de pedeapsă. (Sentinela, 3 mai 1942).

Am fost chemat de populația civilă a satului Bujalik pentru a le oficia și lor prima înviere […]. După oficierea Sfintei Liturghii am spovedit și împărtășit toată populația satului Bujalik – peste 600 de suflete: bărbați, femei și copii. […] Le-am ținut predică vorbind despre biruința învierii lui Hristos și prăbușirea bolșevismului, îndemnându-i să dea slavă lui Dumnezeu că, prin jertfele de sânge ale oștirii noastre, li s-au redat iarăși credința și libertatea. (Dare de Seamă)

Uniți prin sfânta frăție de arme, soldații români și germani stau de strajă în răsăritul îndepărtat pentru apărarea Crucii lui Hristos și pentru civilizația Europei. (Sentinela 27 decembrie 1942)

Învierea Domnului a fost prăznuită de Conducător, pe front, alături de soldații lui dragi, apărători ai Crucii, semnul de totdeauna al izbânzii și al Patriei, altarul vieții noastre naționale. (Sentinela, 26 aprilie 1942)

Soldații din linia a doua m-au înconjurat cu strigăte de bucurie, căci Biserica nici în aceste clipe nu i-a părăsit. Se adunau în jurul meu să fie cât mai aproape de Sfânta Cruce. (Arma Cuvântului)

Spada lor a tăiat ghiara hrăpăreață a iudeo comuniștilor; brațul lor a rupt lanțurile întunericului și opresiunii bolșevice, ducând pe plaiurile strămoșești bucuria libertății și sărbătoarea unirii. (Sentinela 21-26 decembrie 1941)

Alte articole se ocupă cu elogierea Conducătorului, a cărui zi de nume e și o sărbătoare creștină, cu acuzarea opoziției că-și petrece timpul „la Melody Bar” și cu tot felul de alte mici artificii propagandistice, de la poezii dedicate unui Moș Crăciun războinic, la plugușoare pentru Hitler și la condamnarea „mongolilor” din Răsărit. Spre finalul războiului, când alianța cu Germania stătea să se rupă, „jurnaliștii” români și-au amintit că exista și Transilvania. Tot românească și tot ocupată de păgâni!

Mulți o să-mi spună că propaganda de front era normală în epocă. Prin comparație, delirul așa-zisului „patriotism” bolșevic era vizibil mai agresiv și mai inflamator. Mai mult chiar, anii ce au urmat celui De-Al Doilea Război Mondial i-au făcut pe mulți să vadă dictatura antonesciană într-o lumină mai favorabilă decât ar fi meritat. Din păcate, articolul ăsta nu e despre Antonescu. Nu e nici despre credință și nici despre abilitatea unui anumit jurnalist de a scrie și articole citibile. E despre o problemă care ne apasă și acum…

Nu știu cum a rezonat discursul național-creștin în urechile celor care și-au pierdut copiii și frații într-un război atroce. Nu sunt convins că cei de-acasă erau mai liniștiți la gândul că ai lor luptau pentru „Sfânta Cruce”. Ce știu însă e că ecourile aceluiași discurs se simt și astăzi. Dacă pe unii suferința istorică i-a maturizat, pe români pare să-i fi readus la stadiul ăla adolescentin, al luptei pentru „dreptate și credință”.

Discursul împănat cu agresori închipuiți și cuprins de obsesia îndreptățirii istorice are și astăzi loc pe scena publică. Se aude în delirul organizațiilor pentru „protecția familiei tradiționale”, dar și în acuzațiile grupărilor extremiste. Singura diferență e că „păgânii de la Răsărit” sunt acum „prietenii creștini din Est”. Cruciada nu mai are nevoie de agresori bolșevici și nici nu se mai îndreaptă spre Crimeea. Pentru ea, noii diavoli sunt cei ce îndrăznesc să gândească.

P.S: Articolul ăsta chiar nu se vrea o nouă discuție despre Antonescu, Holocaust și alte capitole pe care istoria le-a închis concludent, dar pe care ai noștri nu vor nici măcar să le citească.

Știința Umanității și Umanitatea Științei

Posted by on 04 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dacă tot am rămas în domeniul dilemelor etice, o să aduc în discuție un subiect mai vechi…

Într-o lume în care toți avem dreptate, nu e greu să devii apostolul corectitudinii, dar nici să fii sedus de extremism. Uneori, pe lângă troli supărați și moderatori furibunzi, lupta dintre viziuni aruncă în neant și oameni valoroși. Oameni cu realizări incontestabile, personaje pe care mulți le considerau intangibile. Oameni care au avut ghinionul să intre în conflict cu imaginea noastră despre ei.

Într-un final, conflictul dintre „abilitățile” unui om și „obsesiile” lui se reduce la un singur lucru: cât de mari trebuie să fie realizările cuiva, pentru a-i acoperi derapajele? Care e momentul în care acțiunile personale anulează meritele profesionale?

Oricât ne-ar plăcea să credem că „toată viața e valoroasă”, adevărul e că valoarea nu e ceva intrinsec, ci ceva atribuit. Dacă umanitatea ar putea vota între a-l salva pe Elon Musk și a salva trei orașe din Etiopia, ultima ar deveni o țară foarte aerisită.  Prin urmare, oricât ar insista unii cu valoarea tuturor vieților umane, vor exista întotdeauna indivizi percepuți drept „,mai valoroși”. În același timp, ei vor fi în continuare oameni: subiectivi, schimbători și al naibii de dificili.

Unde punem punct? Unde se termină idolul și unde începe omul? Să studiem câteva cazuri de „zei” căzuți din grație și să vedem dacă putem separa vocile raționale de panseluțele ofensate.

1.Merite chestionabile, derapaje vizibile: Dr. Hans Asperger

Sindromul Asperger e o formă de autism înalt funcțional și, deși i se mai spune și „boala geniilor”, majoritatea celor afectați de ea sunt departe de a fi așa ceva. În plus, eticheta este aplicată uneori și oamenilor mai puțin sociabili, dar inteligenți, în detrimentul bolnavilor.

Să revenim însă la „inventatorul” sindromului. Doctorul Hans Asperger nici nu a descoperit sindromul care-i poartă numele și nici nu i-a identificat toate simptomele. Renumele se leagă mai degrabă de cercetătoarele care i-au studiat ulterior munca, nu de propriul efort. E drept însă că medicul german a identificat o serie de trăsături ale autismului. Tot el a fost printre primii care a realizat că un procentaj de copii presupuși „autiști” devin adulți funcționali.

Pe de altă parte, Hans Asperger a colaborat îndeaproape cu partidul nazist, căruia i-a cântat în strună pe tema eugeniei. Datorită lui și obsesiei lui cu „psihopatia autistă” (a carei definiție părea să fi fost preluată de la o psihiatră din Rusia), zeci de copii au fost trimiși și eutanasiați la centrul Spiegelgrund. În mod convenabil sau total demoralizator, o bună parte din cercetările lui Aperger au fost distruse în urma unui bombardament.

(Dr. Asperger la “lucru” – Sursa Imaginii)

După război, Dr.Hans a dus o viață „normală”. Ba, datorită studiilor lui inițiale și muncii în clinicile pentru copii, a căpătat și un renume de bun doctor pediatru. Obsedat de ascensiunea academică și fără merite științifice deosebite, Asperger și-a întipărit totuși numele în cultura populară. Cu toate astea, literatura oficială a început treptat să elimine diagnosticul omonim, atât din cauza unor probleme cu stabilirea lui, dar și a problemelor cu cel care l-a „inventat”.

2.Merite vizibile, derapaje susținute: Nicolae Paulescu

Paulescu e exemplul preferat al naționaliștilor în lupta cu străinii care „ne-au umilit”. Provoacă un neolegionar și vei afla același lucru: Paulescu a inventat insulina și n-a primit Nobelul! Doar că n-a inventat efectiv insulina și mai avea și o problemă destul de mare: era un om oribil. Asta deși ca cercetător avea merite evidente.

Paul Langherhans a fost primul care a intuit rolul în digestie al pancreasului și primul care a stabilit un cadru pentru cercetările asupra lui. Oscar Minkovski, un cercetător evreu (o să vedeți de ce e important), a fost primul care a postulat existența insulinei.

Paulescu a încercat și reușit să izoleze cu succes hormonul și să-l aplice în tratarea hipoglicemiei. El a descris pentru prima dată procesul în 1921 (deși primele experimente datau din 1916) și l-a pus în practică în 1922, cu un grad moderat de succes. Formula lui nu se putea utiliza în siguranță pe oameni. Un an mai târziu, o echipă de cercetători canadieni a luat premiul pentru izolarea hormonului, folosind o rețetă diferită de cea a lui Paulescu, una ceva mai sigură și eficientă pentru pacienți umani. O rețetă care însă se baza și pe cercetările anterioare ale românului, lucru scos în evidență și de profesorul Ian Murray.

Problema multor cercetători de acum și a comitetului Nobel din perioadă era comportamentul public al savantului. Antisemitismul, cu alte cuvinte. Există însă și surse care susțin că Nobelul pierdut nu se datora antisemitismului lui Paulescu, ci că doar reabilitarea lui ulterioară a fost blocată din acest motiv. E foarte posibil, dar ar trebui mai întâi să vedem în ce sens era Nicolae Paulescu „antisemit”. Nu, omul de știință nu era antisemit cum sunt cei care neagă astăzi Holocaustul (dat fiindcă pe-atunci catastrofa încă nu se petrecuse) și nici antisemit cum erau majoritatea gânditorilor din epocă, inclusiv Nicolae Iorga și Octavian Goga, ultimul fiind simpatizant nazist. Paulescu ducea atitudinea asta la paroxism!


(Sursa Imaginii)

Pe lângă o carte de-a dreptul scabroasă despre influențele evreiești și masonice asupra statului și statutului creștin, Paulescu a activat în formațiunile care au ajuns să dea naștere mișcării legionare (fiind ulterior și membru în Senatul legionar). Activitatea lui a fost notabilă, omul de știință fiind considerat și o sursă de inspirație de Corneliu Zelea-Codreanu. Același Paulescu s-a chinuit să demonstreze că evreii infectau voit femeile românce cu boli venerice și că minoritatea evreiască merita tratată ca niște „păduchi”. De multe ori, și-a folosit statutul de om de știință pentru a instiga la ură la modul cel mai barbar posibil.

Mulți au acuzat comitetele științifice de dublu standard, din moment ce alți cercetători cu legături naziste sau extremiste au fost lăsați în istorie. Singura problemă e că Paulescu era deja recunoscut când a decis să-și facă antisemitismul public. El n-a fost forțat să se manifeste împotriva unei minorități, dar a profitat de orice ocazie pentru a face asta.

3.Merite de necontestat, derapaje discutabile – James Watson

Alături de Francis Crick și Rosalind Franklin, James Watson este unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, descoperire pentru care a luat și premiul Nobel. Tot Watson a condus și „Human Genome Project”, până când a fost forțat să plece în urma unui conflict cu reprezentanții guvernului. Aparent, Watson se împotrivea patentării genelor și a structurilor elementare pe care le considera ca aparținând omenirii. În plus, o parte dintre cercetările lui Watson au fost considerate lucrări de pionierat în lupta împotriva cancerului. De fapt, până acum vreo 10 ani, James Watson era unul din favoriții conferințelor inspiraționale.

Ce s-a întâmplat? Ei bine, dacă despre el s-a mai spus că ar fi fost sexist (într-o perioadă în care fenomenul era omniprezent în mediul științific) și prea conservator, nimeni nu-i nega meritele ca om de știință. Asta până când omul a îndrăznit să spună că rasa și inteligența ar fi conectate, o opinie pe care o susține și astăzi. Acum, modul în care Watson a ieșit la rampă n-a fost chiar cel mai inteligent, iar trecutul lui era plin de derapaje de genul ăsta (nu doar rasiste, ci și ușor homofobe). E totuși de remarcat că omul a încercat să aibă o abordare științifică a problemelor, chiar dacă uneori știința nu-i susținea opiniile.

Când, în 2014, bătrânul savant a declarat că e nevoit să-și vândă medalia Nobel din cauza pierderilor financiare și a întreruperii unei colaborări, ura publică ajunsese deja la cote maxime. Totuși, medalia a fost cumpărată de un oligarh rus care i-a și returnat-o. Din descrierea de mai sus, Watson pare o victimă. Totuși, nu e tocmai greu să vezi de ce comunitatea științifică s-a alertat: teoriie lui, unele parțial fondate, altele exagerate, au o greutate imensă, mai ales că vin de la un titan. Chiar și atunci când titanul ăla e foarte bătrân și își dă cu părerea în probleme care nu îl prea privesc.

(Pasajul pentru care Watson a fost trecut pe linie moartă. Sursa.)

Din în ce mai mulți oameni de știință sunt îngrijorați de reapariția celebrei Bell Curve și de faptul că eugenia modernă ar putea să se întoarcă la rădăcinile ei nu tocmai nobile. E normal. Pe de altă parte să izolezi un erou al științei pentru că-și permite să-și asume concluziile unor studii e la fel de bizar. În plus, cei mai vocali indivizi nu au fost colegii lui din comunitatea științifică, ci aceeași grămadă de „nimeni de serviciu” care urlă de fiecare dată. Watson a fost acuzat de „rasism științific”, dar fără dovezi științifice.

E cam greu să fii complet de acord cu afirmațiile lui Watson. E mai ușor să demonstrezi că sărăcia și poziția geografică au un impact mai mare asupra performanțelor inițiale ale unui individ, decât are inteligența nativă. Pe de altă parte, e la fel de greu să demonstrezi că rasa e un „construct social” și că nu există diferențe între rase, când zeci de dovezi îți vor demonstra contrariul. E suficient să te uiți la transplanturile de organe și în mod special la cele de măduvă osoasă. Sigur, am putea vorbi toată ziua despre antigenii-HLA, dar ideea e alta: rasele există, chiar dacă nu există vreo dovadă că abilitățile lor intelectuale ar fi diferite. Studiile citate de Watson e posibil să fie niște porcării, dar ele nu pot fi demolate doar pe baza faptului că unora nu le place conceptul de rasă. Știința nu e corectă politic. Din fericire!

(Aceeași sursă)

Un caz mai apropiat de noi ar fi și cel al neurochirurgului Leon Dănăilă, un specialist cu merite pe toate planurile, naționale și internaționale. Din păcate, obsesia unui anumit partid de a-și face imagine pe spatele lui l-a târât pe Dănăilă în lumina reflectoarelor. Și acolo, omul a spus cam ce te-ai aștepta să spună un bătrân de 80 de ani aruncat brusc pe scena politică românească: tot felul de prostii despre femei, homosexuali și alte aspecte care-l deranjau. Deși era considerat un individ rezervat și moderat, Leon Dănăila a ajuns să fie amendat pentru homofobie.

Cazul lui, la fel ca restul cazurilor de mai sus au un singur lucru în comun: dărâmarea unor idoli. Unii poate că meritau să zboare de pe piedestal. Alții însă par să fi fost victimele celor care își apără cu îndârjire fricile, în detrimentul adevărului.

Deși sunt mai interesat de părerile altora, soluția mea este una aproape obiectivistă. Indiferent de cum îi pedepsești ieșirile, dacă munca unui om a ajutat mai multe persoane decât a rănit comportamentul lui, omul ăla își merită totuși locul în istorie.

P.S: Da, știu că ar fi meritat să-l amintesc și pe H.P. Lovecraft pe lista asta, însă scandalul legat de rasismul lui (cumva des întâlnit în perioadă) a izbucnit postum și nu i-a distrus atât de multe reputația.

Daddy Issues

Posted by on 23 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

De mai bine de un secol, România e într-o competiție. Una în care țara câștigătoare primește un abonament nelimitat la psiholog.

Despre dezechilibrele noastre ca popor și despre relația cu propria identitate am mai discutat. Nu e nevoie să înșir din nou apucăturile românului autentic. Dacă ne uităm la noi cu sinceritate, le vom descoperi, indiferent de câtă educație am fi așezat pe deasupra. Există însă un complex de care aș vrea tare mult să scăpăm pentru că, pe termen lung, e singurul capabil să ne distrugă.

E o afecțiune specifică națiunilor mici, fie că-și fac veacul în Balcani, prin Africa Centrală sau în America de Sud. Este vorba despre banalele, dar dureroasele „Daddy Issues”.

Tradus de anglofonii noștri drept „Probleme cu Tăticul”, acest set de afecțiuni nu are un corespondent clinic, pentru că nu vorbim despre un concept medical. În psihologie, el ar corespunde Complexului Tatălui și parțial complexelor lui Oedip și Electra. Pentru a nu vă plictisi, aș putea spune că Problemele cu Tăticul se referă la raportarea față de o figură de autoritate paternă. O astfel de patologie implică atât nevoia obsesivă de mentori și de autoritatea lor, dar și o competiție continuă și dorința de a le lua locul.

Într-un alt registru, când un student figurant îi zice unei puștoaice că are „Daddy Issues”, putem spune că o acuză de nevoia obsesivă a unui partener autoritar, în general mai în vârstă și eventual mai „înțelept”. Tot aici intră și greșelile pe care respectiva puștoaică le-ar putea face în cuplu, inclusiv acceptarea unor hibe de caracter care-i amintesc de figura paternă. Chiar dacă privește în general sexul feminin, această ultimă definiție (una „golănească”) este cea care ne afectează în mod direct. Nu că ar fi suspectat cineva România de „bărbăție”.

Vedeți voi, primul exercițiu real de democrație din țara noastră a venit pe undeva prin 1996. Că n-am avut cu cine-l face, e total altă discuție. Din 1859 până în 1996, România a fost condusă de tătuci, nu de „boieri” și în mod clar nu de popor. Pentru că micii istorici din spatele tastelor se vor irita, voi trece rapid în revistă colecția de conducători autoritari ai țării.

Primul ar fi Alexandru Ioan Cuza, de profesie domnitor reformator, cu viziuni liberale, spun unii. Lui îi datorăm reformele care au adus principatele din stadiul de haznale medievale în cel de țară (cât de cât). Principala acuzație a detractorilor lui? Dictatura. E puțin probabil ca domnitorul să fi fost un „dictator”, în sensul modern al cuvântului, dar având în vedere sistemul de vot și legislația proaspăt inventată, nici lider democratic nu putea să fie.

Apoi a urmat monarhia. Dacă pretenția unei monarhii moderne e mai degrabă un exercițiu retoric, primul sistem monarhic al României ne-a dat totuși doi conducători peste medie, ambii născuți în Germania. Sigur, mulți ar argumenta că aveam totuși guverne (dominate de familiile boierești, în frunte cu Brătienii) și că monarhiile erau totuși constituționale, până la dictatura lui Carol al II-lea. În regulă, doar că asta nu înseamnă că la nivel social și legal suveranii nu erau niște „tătuci”, cu prerogative absolute în chestiunile vitale.

Aici, Wikipedia citează din Joseph Roucek, un sociolog interbelic: „În România […] deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-a alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc.”

Acum că am lămurit-o cu monarhia, putem trece la Mareșalul Antonescu, primul dictator pur-sânge al României. O să ignor complet politicile dezastruoase ale omului și o să trec direct la problema politică. Antonescu adusese monarhul legal la stadiul de paiață și, în 10 iunie 1941, în urma unei discuții cu Hitler la Munchen, Antonescu a fost recunoscut drept „comandant suprem” al României. Altfel, titlul cu care-i plăcea să fie adresat era cel de „conducător al statului”.

În detaliile comunismului nu are sens să intrăm. În ciuda organizării unor alegeri de fațadă, regimul din România n-a avut niciodată pretenția de a fi unul democratic. De la Petru Groza, la Gheorghiu-Dej și Nicoale Ceaușescu, liderii comuniști au primit titulaturi diferite, însă adevărul e că au fost același lucru. Niște tătuci. Ultimul dintre ei, Nicolae Ceaușescu transformase fățiș ideea de dictatură în titulatură. Idolul mămăicilor supărate fusese “secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România și comandant suprem al forțelor armate”.

Primele alegeri de după Revoluție n-au fost altceva decât agitarea unei mase de români domesticiți și abuzați. Una de care a profitat un individ ale cărui apucături dictatoriale au fost mai mult decât evidente. Totuși, dacă n-ar fi existat episoadele numite Mineriade, poate că Ion Iliescu ar fi putut cumva păcăli istoria, ascuns în spatele unui despotism pasiv și parșiv.

De fapt, comportamentul bunicuței este cel care a validat alegerile din 1996. Departe de a fi fost liber, respectivul exercițiu democratic a avut totuși un rezultat concret. A fost prima dată în istoria țării când un dictator român a fost înlăturat prin vot. Că slabului și bărbosului nostru conducător i-a urmat apoi tot fostul dictator și apoi un alt individ cu intenții chestionabile este, din nou, altă discuție.

Stop! o să-mi spuneți. Și ce-i cu toate astea? Nevoia de ierarhie este naturală, iar în cazul românilor, un popor dominat de frici religioase și obsesii naționaliste, era normal ca liderii să-și asume și rolul de „tătic”. Poate că era, dar uitați-vă puțin la relația dintre români și tăticii lor, în comparație cu relația dintre alte popoare și tații abuzivi care le-au condus. Întrebați un francez destupat la minte dacă-l admiră pe Napoleon. Mergeți la un neamț cu minim zece clase și vedeți dacă-i găsește vreun punct bun lui Hitler.

În România? Deși Cuza avea mii de detractori în țară iar Carol I era să fie înlăturat după episodul numit Republica de la Ploiești, imaginea lor istorică e aproape imaculată. Puțină cercetare ar arăta că, pe lângă extraordinarele lor realizări, oamenii ăștia au fost… doar oameni, atrași de beția puterii și magia corupției. Poți ierta însă admirația pentru primii noștri lideri. Până la urmă, ea e prezentă la orice popor.

Dar cultul lui Antonescu, răsărit după Revoluție? Adorația pentru un antisemit convins, responsabil pentru varianta locală a Holocaustului și pentru dezastrele militare din epocă e greu de înțeles. Indiferent de cât de corect, disciplinat sau demn în fața morții ar fi fost, Antonescu și-a folosit arbitrar puterea. Încă mai grav este respectul pentru Nicolae Ceaușescu, un simbol al tiraniei în Europa de Est. Vorbim practic de dorința de a reveni la domnia luminată a unui cizmar. În final am putea să-i amintim și pe tinerii care-l apreciază sincer pe Ion Iliescu, deși nu i-au văzut vreodată zâmbetul de psihopat la TVR.

Românii nu doar că par afectați de așa-zisele „Daddy Issues”, dar și-au și interiorizat complet comportamentul ăsta. Deja nu mai vorbim despre o problemă, ci despre o normă socială. Ce îți spune un român verde, pus în fața neglijenței celor pe care „i-a ales”? Același lucru: Cum nu vii tu, Țepeș Doamne… versuri, scrise, culmea, de un anti-monarhist cu viziuni socialiste.

Românii nu pot supraviețui fără un tătic. De-asta Carol al II-lea s-a putut întoarce pe tron în aplauze. De-asta modelul prezidențial impus de Ion Iliescu și abordat parțial și de Băsescu e un model care nu va dispărea prea curând. De-asta Klaus Iohannis nu va avea niciodată cu adevărat votul popular: pentru că neamțul, fraier ca toți străinii, a citit Constituția. Printre rânduri, omul a obsevat că România e o republică semiprezidențială și că el, președintele, n-are puteri divine.

Sigur, așa cum bine argumentau doi prieteni pe Facebook, Iohannis ar putea încerca să educe și să umple un gol social. Ar putea încerca, dar dacă el nu corespunde arhetipurilor noastre, va fi privit exact ca un tată vitreg: simpatic, dar fără autoritate. Prin urmare, nici nu prea încearcă. În plus, dacă o să continuăm să-i cerem imposibilul, s-ar putea să ne trezim că nu se mai întoarce din următoarea vacanță.


(Editare bazată pe o imagine Adevărul)

Românii sunt mai puțin interesați de golul social, cât sunt obsedați de golul de putere, de dorința aproape obsesivă de a avea un „conducător puternic”. Poate de-asta și votează cu furie la prezidențiale, ca apoi să ignore complet alegerile locale și pe cele parlamentare, alegerile care contează de fapt în România. Noi vrem tătici care să ne spună ce să facem, nu frați și surori care să ne ajute să construim.

De-asta, în ciuda stivei de dovezi împotriva lui, Dragnea este încă un conducător plăcut de electoratul lui. De altfel, individul nici nu s-a sfiit vreodată să-și spună „Daddy”. E un rol în care l-au urcat colegii de partid și votanții, nu unul în care s-a născut. Într-un partid cu un tată absent, prima dovadă de putere, mascată de un discurs „afectuos”, a fost suficientă să nască un lider.

La nivel individual, așa numitele „Daddy Issues” îl fac pe subiectul lor să fie mai puțin atent sau atentă la partenerii și prietenii aleși și mai susceptibil la abuz. La nivel de popor, efectul e exact același. Nevoia de o „mână de fier” în care să ne lăsăm destinele ne face să ignorăm mai ușor abuzul și să permitem unor indivizi agresivi și limitați să acceadă la putere. Ne face să nu vedem dezastrul de lângă noi, convinși fiind că vine tata și rezolvă. Într-un final, nevoia noastră de figuri paterne ne face să avem exact tăticii pe care-i merităm.

P.S: Știu că și națiuni mai mari au ales lideri pe baza unei frustrări similare, SUA fiind un exemplul bun. Diferența dintre noi și ei este că ei au făcut deja primul pas terapeutic: au recunoscut că au o problemă.

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

Next»