Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Dreptul la Prostie și Dreptul de a te simți Ofensat

Posted by on 28 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Când o dezbatere ia foc online, rareori mă așez la masa corectitudinii politice.

Și totuși, sunt dezbateri unde moderația e de preferat, deși combatanții îți vor spune că lucrurile sunt clare. O astfel de situație a fost și recenta condamnare a lui Mark Meechan, zis și Count Dankula, un gest care poate fi interpretat atât ca o mostră de normalitate, cât și ca o teribilă încălcare a drepturilor. Dar în primul rând: cine e băiatul ăsta și ce vrea el de la spațiul public?

În 2016, Meechan, un scoțian fără prea mulți fani sau umor, a urcat online un videoclip destinat prietenei lui. Dacă alți vloggeri în căutare de faimă își filmează diverse organe, Meechan s-a gândit la ceva mai „interesant”. Vrând să-i demonstreze domnișoarei că ceva drăguț poate deveni cu ușurință înspăimântător, omul i-a dresat cățelul, un pug simpatic, să „facă” salutul nazist și să latre fericit atunci când el striga lucruri precum „Sieg Heil!” sau „Do you want to gas the Jews? Let’s gas the Jews!”. Evident, totul a fost filmat și prezentat entuziast sub pretextul unei glume.

Ce s-a întâmplat? După ce a fost târât vreun an și ceva prin procese, Meechan a fost condamnat în primă instanță și-și va afla sentința definitivă pe 23 Aprilie. E posibil să facă închisoare pentru ceea ce ziarele numesc „a hate crime” (o infracțiune motivată rasial sau xenofob). De fapt, verdictul lui a fost „grossly offensive material”, ceva ce poate fi pedepsit conform legislației din Marea Britanie (UK Communications Act – 2003).

Pai bine, o să ziceți, de ce n-am fi 100% de partea omului? Practic, omului i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare. De acord complet, dar totuși…

1.Împotriva lui Meechan – Comedia nu bate Pușcăria

Poate ați observat că mi-am început descrierea cu o remarcă malițioasă, spunând că tipul nu avea nici fani și nici umor. Remarca nu a fost tocmai gratuită. Înainte de eveniment, videoclipurile lui erau niște porcărioare postate rar, cu maxim câteva mii de vizualizări. Am menționat asta nu pentru a-l jigni, ci pentru a explica faptul că Meechan este de-abia acum „o celebritate” și, după unii, un „erou al dreptei”. Înainte de incident era un tip obișnuit și nicidecum un „comediant scoțian” sau un „vlogger cunoscut”, cum l-au numit ziarele.

Prin urmare, un tip absolut obișnuit face o glumă absolut tembelă (serios, mai uitați-vă o dată la rahatul ăsta) în care pronunță repetat expresia „Gas the Jews!” cu o imensă satisfacție. Chiar dacă trecem peste îndemnul lui „sarcastic” de a „gaza evreii”, e greu să trecem peste faptul că e pronunțat de peste 20 de ori! Mai mult, dresajul cățelului și montajul cu el uitându-se la discursurile lui Hitler par să fi luat ceva timp. Deci, un tip altfel banal, dar oarecum inteligent și conștient de propriile acțiuni, pierde timp pentru a se juca periculos cu simbolistica nazistă și apoi face lucrul ăsta public.


(Mark Meechan sau Contele Dankula. Sursa: bbc.com)

Sigur, omul spune în videoclip că totul se vrea a fi o „glumă”. Totuși, când a scutit pe cineva cuvântul „pamflet” de repercusiuni legale? Nici scuza că filmulețul era strict pentru prieteni nu prea ține. Gluma exista public pe canalul lui și a colectat sute de mii și ulterior milioane de vizualizări. A fost mult peste media altor videoclipuri de-ale lui, videoclipuri care au crescut și ele ulterior. În plus, același Meechum spune că totul a fost inofensiv și că nu are și nu a avut niciodată viziuni de dreapta. Apoi apare la proces cu un cunoscut extremist de dreapta (Tommy Robinson)! E drept, într-un final și oameni ca Ricky Gervais i-au luat apărarea, dar nu cu ei s-a afișat în toate pozele…

Revenind însă la problema inițială, cred sincer că amestecul corectitudinii politice în artă e foarte periculos. Pe de altă parte, termenul de „artă” e foarte generos. Mai e oare vorba despre libertate de expresie când îți maschezi viziunile cu schelălăielile unui cățeluș? Ni s-ar părea amuzant un videoclip în care cineva strigă „Violul e ok!” la nesfârșit, dacă folosește un papagal pentru a o spune? Din păcate pentru Contele Dankula, libertatea de exprimare vine și cu o minimă responsabilitate. În spațiul public, responsabilitatea aia poate deveni una legală.

A doua problemă ar fi că pentru Marea Britanie referințele naziste sunt ceva foarte serios. Participarea în Al Doilea Război Mondial a fost pentru Imperiu începutul sfârșitului, iar legile sunt destul de specifice cu privire la incidentul ăsta și la antisemitism. Așa cum spunea un prieten: sunt răni încă deschise la care societatea reacționează din impuls. Dacă le atingi, trebuie să îți asumi o reacție viscerală, nu una rațională.

Condamnarea lui Meechan ar putea fi privită mai degrabă ca un exemplu dat spațiului public. Lucrul ăsta devine evident și din conversația cu judecătorul. Ultimul îl acuză pe comediantul de weekend că și-a ascuns intențiile și că a știut destul de clar ce face. În plus, o parte din presă i-a imputat „Contelui” că a bagatelizat enorm acțiunile naziste prin gestul și atitudinea lui.

Astfel, deși extrema dreaptă (de la Breitbart la Alex Jones) încearcă să-l transforme în erou, adevărul e că Meechan a fost prins în ofside. Omul ăsta clar nu e o victimă a „liberalilor neomarxiști”. Dar el este totuși o victimă. Stai… de ce?

2.În Apărarea lui Meechan – Contextul e Totul

Deși recunosc că Mark Meechan nu îmi e deloc simpatic, cei care îl condamnă public fac uneori greșeli barbare. Genul de greșeli care îți arată de ce nu e bine să construiești un precedent legal în cazul lui. Una dintre ele ar fi odioasa comparație cu Charlie Hebdo unde, conform unor comentatori, „și alții au mers prea departe”. Am mai discutat despre asta și, deși legea e uneori foarte specifică, puterea de a decide ce anume reprezintă „artă” nu poate aparține minorităților (indiferent de factura lor). E o putere rezervată exclusiv publicului, indiferent de cât de snob sau bătut în cap e publicul ăla!

Al doilea semn de întrebare legat de condamnarea lui Meechan e ceva mai serios. Inițial, am crezut că vestitul „Conte” a căzut răpus de legile antisemitism, legi pe care românii nu le prea înțeleg, dar pe care alții le iau în serios. Văzând videoclipul mi-am zis: ok, poate își merită o amendă pentru insistența în prostie. Apoi am văzut că omul a pierdut mai multe joburi (așa susține el, cel puțin) și că poate fi condamnat la pușcărie. Am zis: e puțin cam mult, chiar și pentru o lege antisemitism.

Însă semnalul de alarmă a apărut mai târziu, când am citit mai atent verdictul. Legea în baza căreia Meechan a fost condamnat vorbește nu despre antisemitism, ci despre „grossly offensive” content în general. Mai mult, aceeași lege nu specifică foarte clar condițiile în care ceva e „teribil de ofensator”. Păi, dragilor, aici chiar avem o problemă!

Ce e ăla conținut ofensator în general? Ce înseamnă el în contextul ăsta? Daca se vorbea clar despre discriminarea unei minorități înțelegeam, dar pare a fi o lege care apără dreptul de a te simți ofensat. Practic, conținut ofensator e și un filmuleț porno, dar și un filmuleț despre transfuzii de sânge. Păi na, ultimul îi jignește pe martorii lui Iehova și le provoacă anxietate!

În plus, judecătorul de la proces susține că, deși Meechan pretindea că face umor, contextul nu contează deloc. Ba, scuze, domnu’ șef, dar la o glumă, fie ea și una submediocră, contextul face toți banii. Nici eu nu-l cred pe băiatul ăsta, dar nici n-aș fi „100% sigur” că e un complotist neonazist. Cred că pur și simplu atât l-a dus pe el capul. Nazimul și atrocitățile asociate lui i se par amuzante, așa că a încropit o scenetă canină pe baza lor.

Așa cum am mai spus, condamnarea lui Meechan (maxim șase luni, din ce prevede legea) poate crea un precedent. Unul periculos pentru libertate. Trist e că a mai existat un caz identic, doar că atunci naziștii erau „victimele” și judecătorii, nu obiectul procesului. În 1941, un finlandez și-a dresat câinele să facă salutul nazist pentru a-l parodia pe Hitler. Germanii l-au anchetat și, deși câțiva au încercat să-i saboteze afacerea, oficial glumețul a fost găsit nevinovat.

3.Drepturi și Drepturi

Într-o societate sănătoasă, cazul lui Meechan ar fi fost uitat rapid. Pe de altă parte, într-o lume în care universitatea (agora clasică) se transformă într-un spațiu al oprimării ideologice, oamenii ca el devin studii de caz. Într-o lume în care nu se mai pun întrebări, fie ele și tâmpite și în care vorbim serios despre „privilegii”, s-ar putea să avem nevoie și de Contele Dankula.

Prin urmare, poziția mea e simplă: Meechan trebuia dat drept exemplu. Ar fi meritat o sancțiune minoră, dar vizibilă mediatic. În cel mai rău caz: câteva ore de muncă în folosul comunității și eventual ștergerea glumei lui deosebite. În plus, similar pedepselor FCC, omulețul ar fi putut fi obligat să posteze public o explicație coerentă a gestului lui. Toate astea ar fi putut fi făcute pe baza unei legi antisemitism. În schimb, Meechan nu merită și nu trebuie să fie închis pe baza unei legi anti-libertate!

La fel ca PewDiePie și glumele lui tembele, dreptul fiecărui om de a fi prost (în Carta Drepturilor Fundamentale îi spune altfel) este restrâns la propria persoană și la propriile idei. În momentul în care promovezi public o ideologie interzisă, indiferent de cum o maschezi, trebuie să-ți asumi consecințele. Practic, încalci conștient o lege și cu siguranță vor exista oameni care să profite. De fapt, ăsta a fost și ghinionul lui Meechan: cineva i-a transformat glumița dubioasă într-o declarație publică. Omul a devenit vedetă cu prețul libertății.

Ridicând orice exagerare la rangul de insultă, admitem că există și un drept de a fi sau de a te simți ofensat. Mai mult chiar, un drept legitim. Admitem că ar trebui să gândim doar în limitele în care ne-o permit sensibilitățile altora. Continuând așa, e posibil să primim în curând un răspuns la întrebarea lui David Chapelle: Până la ce nivel trebuie să particip la imaginea ta de sine? Va fi un răspuns legislativ, cu pedepse de până la șase luni de pușcărie.

Starea de ofensare le dă unora senzația că au nu doar putere asupra hazardului, dar și capacitatea de a și-o exercita. Că fricile și obsesiile lor pot dicta cursul vieții. De la lucruri cu adevărat grave (negarea unor tragedii), până la subiecte care n-ar trebui supuse dezbaterii (cele ce țin de științe exacte), ofensele pot acapara complet discursul public. În sensul ăsta, un alt artist al controversei, profesorul Jordan Peterson, a emis recent o idee ce nu-i era străină nici lui Machiavelli. Pe scurt: „pentru a putea gândi, trebuie să ai dreptul să deranjezi”!

P.S: Deși n-am mai făcut asta de ceva vreme, am scris recent o recenzie la unul dintre albumele care mi-au marcat tinerețea. Pe moment i-am găsit un loc pe blogul lui Dorin (care a decis să scrie despre absolut TOATĂ muzica), dar o voi include ulterior și într-un alt articol.

Orci, Supereroi și Tenis

Posted by on 04 Feb 2018 | Tagged as: Filme & Carti

Din fericire pentru cititori, ultimele luni au însemnat o scutire de la articolele despre filme, atât de pe blog, cât și de pe site-uri mai titrate, cu care mi-am încheiat colaborarea…

Din nefericire, urmează exact un astfel de articol. Producțiile înșirate aici nu sunt foarte noi, dat fiindcă multe au fost văzute înainte de „dispariția” mea temporară, pe când altele au fost vizionate ulterior, la o distanță sănătoasă de data lansării. Dacă sunteți familiari cu titlurile, puteți citi următoarele rânduri cu scopul de a vă enerva. Dacă nu le-ați văzut, acest text vă va convinge că n-ați pierdut nimic.

1. Cu Șanse să vă Placă

Three Billboards Outside of Ebbing, Missouri (2017)

Titlu lung, pentru hipsteri? Bifat. Intrigă lacrimogenă? Bifat. O mamă singură își răzbună fiica ucisă. Actori mari, obișnuiți cu filmele de anduranță? Bifați-i și pe ei, începând cu Woody Harrelson, Frances McDormand și Sam Rockwell. Nominalizări la Oscar? Bifate și ele. După toate aparențele, filmul ăsta urma să fie o lălăială clasică de Oscar, genul de film creat pentru a umple rastelul. Din fericire, Three Billboards chiar e o producție memorabilă, o combinație brutală de dramă, film polițist și comedie neagră. Foarte rar mi s-a întâmplat ca un film cu o descriere „de manual” să mă țintuiască pe scaun cu orele. Bonus: bifați-l și pe Caleb Landry Jones, un puști care apare și în Get Out, primul horror cvadruplu nominalizat la Oscar.

Battle of the Sexes (2017)

Spre deosebire de titlul anterior, filmul ăsta avea toate șansele să fie memorabil. Celebra partidă de tenis dintre Billie Jean King și bătrânul Bobby Riggs a depășit cu mult granițele unui meci demonstrativ. Scopul ei a fost să demonstreze „definitiv” superioritatea masculină în sportul cu paleta! Prin urmare, Battle of the Sexes putea fi multe lucruri: o comedie spumoasă, o dramă sportivă sau, de ce nu, o demonstrație deșteaptă de feminism. Pe ce irosește însă regizorul Jonathan Dayton 50% din film? Pe relația de lesbianism dintre Billie Jean King și coafeza ei. Serios. Dacă în cazul jucătoarei reale, episodul a fost trecut sub preș (până când Billie a fost pregătită să și-l asume), Battle of the Sexes a decis să-l transforme într-o piesă centrală, sperând probabil într-o nominalizare la Oscar pe „criterii minoritare”. Din păcate, niciun comitet nu a trecut cu vederea modul în care talente precum Steve Carell sau Emma Stone au fost ignorate în film. Până și Sarah Silverman merita mai mult. În concluzie, chiar dacă subiectul istoric și decorurile salvează filmul de la a fi prost, nimic altceva nu o mai face.

1922 (2017)

O ecranizare după Stephen King, ușor de găsit pe Netflix. Ca multe dintre poveștile maestrului și 1922 se învârte în jurul unei crime, acțiunea mustind de referințe la alte cărți similare ale lui King. Povestea e bunicică, Thomas Jane joacă bine, însă singurele lucruri care strălucesc în 1922 sunt decorurile. E un film relativ scurt și plăcut vizual care ridică totuși o serie de întrebări despre ce înseamnă cu adevărat un „blestem”.

War Machine (2017)

Bazat pe un efort jurnalistic semnat de David Michod, War Machine spune povestea unui general venit să „salveze” imaginea SUA în războiul din Afganistan. Filmul pune pe tapet câteva nume mari, începând cu Brad Pitt, Ben Kinglsey, Anthony Michael Hall și Tilda Swinton, pe care le completează cu actorași precum Topher Grace și Will Poulter. Personal, am apreciat atât tema cât și execuția lui War Machine: e un film cu idei contradictorii, fără o miză reală, cam ca războiul „împotriva terorii”. Din păcate, criticii i-au imputat ritmul lent și plictiseala ce se instaurează rapid și, de data asta… nu pot să îi contrazic.

Gerald’s Game (2017)

Tot Stephen King, tot Netflix. Gerald’s Game e o ecranizare destul de fidelă a cărții cu același nume și, pentru privitorul obișnuit, e mai puțin un film horror sau psihologic, cât e un recital actoricesc al Carlei Cugino. După o serie de filme nu tocmai impresionante, actrița ne arată că nu e doar o femeie atrăgătoare, ci și o actriță cu un imens potențial, irosit în roluri de mămică sexy. Altfel, pentru cei nefamiliarizați cu romanul, Gerald’s Game este povestea unui cuplu difuncțional care încearcă să-și reînnoade relația printr-un wekeend de sex dubios, într-o cabană izolată. Ca în orice roman al lui Stephen King, acțiunea degenerează în psihoze, halucinații, morți subite și puțin supranatural. Singura mea nemulțumire față de film este eliminarea unor personaje secundare din carte. Altfel, la fel ca 1922, și Gerald’s Game face o trimitere directă către alte cărți ale lui King (Dolores Claiborne în special).


(“Uncuff me and stop calling yourself fucking Daddy!” – Sursa)

 

Little Evil (2017)

O parodie Netflix dupa The Omen, cu Adam Scott și Evangeline Lily, adică cu tipul ăla bărbos și iritant și gagica aia care seamănă cu Liv Tyler. În film mai joacă și câțiva veșnic actori de rol secundar, precum și câțiva comedianți americani, dar asta e mai puțin relevant. Ce e important este că, folosind o intrigă foarte subțire (un tată vitreg află că fiul lui e Antihristul) și câteva gaguri de salon, Little Evil reușește să fie totuși un film plăcut. Mai mult, pe parcurs, producția atinge și niște probleme sociale pe care alte titluri le tratează cu mănuși. Bunicel, de văzut într-o duminică relaxată.

Going in Style (2017)

Un film cu Michael Caine, Morgan Freeman, Alan Arkin, Cristopher Lloyd și, în rol secundar, cu un scenariu de mâna a doua. După câțiva ani de sărăcie și o pensie anulată, câțiva moșuleți simpatici se hotărăsc să jefuiască o bancă. Cam asta e tot. Going in Style nu e nici prea amuzant, nici prea bun. Din fericire, nu e nici un film prost, dar asta doar datorită actorilor de clasă implicați în el. Continue Reading»

Copaci vorbitori, autopsii și nave spațiale

Posted by on 19 Mar 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Între articole în engleză, probleme personale și proiecte editoriale, aud uneori o voce în fundal care-mi spune că e timpul să dau pe-acasă…

Cum blogul a fost neglijat în ultima vreme, o să-l pornesc ușor, ca pe un Opel vechi într-o lună friguroasă. Prin urmare, am decis să mai las din filmele horror pentru site-ul pe care oricum l-am bombardat cu așa ceva și să mai variez puțin selecția de titluri. De data asta v-am adus S.F.-uri, filme cu supereroi și multe tâmpenii…

Logan (2017)

Deși am fost la premieră, nu v-am spamat imediat, ci am așteptat să-și verse cinefilii năduful. Nu de alta, dar nu voiam să primesc valuri de spam, ca în cazul hulitului Suicide Squad (acum premiat cu un Oscar pentru costume). Altfel, dacă Suicide Squad nu mi s-a părut o tragedie, Logan este chiar un film bun. Mai mult, Logan este un film bun într-o franciză în care nu se pot spune despre mai mult de 2-3 titluri lucrul ăsta. Nu, nu e o capodoperă, dar e cu siguranță cel mai coerent film X-Men și unul dintre puținele filme cu supereroi pe care le poți recomanda oricui.

Povestea este simplă și-l găsește pe Wolverine, băiatul cu gheare de fier și trecut traumatizant, într-un viitor post-apocaliptic din care mutanții aproape au dispărut. Profesorul Xavier este ramolit, epileptic și închis într-un bunker improvizat, unde eroul nostru și mutantul albinos Caliban (interpretat de Stephen Merchant) îl îngrijesc. Lucrurile se precipită când în scenă apare o fetiță agresivă și dotată cu aceleași puteri ca Wolverine, iar cei trei (fără Caliban) pleacă în ultima călătorie împreună.

Dacă Jackman și fetița sunt la înălțime, Sir Patrick Stewart e în stratosferă, mai ales atunci când oscilează între delir și crize distrugătoare. Mi-ar fi plăcut totuși ca tipul cel rău (Boyd Holbrook, un individ căruia îi putem spune Tom “Hardly”) să fie mai bine conturat, iar scenele de violență, realiste și sângeroase, să fie mai rare. În rest, mergeți și vedeți Logan: nu merită nota de pe Rotten, dar nici nu merită ratat.

(Tom Hardy si Tom Hardly)

A Monster Calls (2017)

A Monster Calls e un film din categoria “dark fantasy”, similar la nivel de construcție cu mai celebrul Pan’s Labyrinth. Bazat pe cartea lui Patrick Ness și cu un scenariu scris de același autor, A Monster Calls e un film despre traumă și despre modul în care un copil este forțat să o interiorizeze. Acțiunea filmului este simplă, iar descrierea ei ar știrbi din poveste. Ce e bine de știut este că prin distribuție apar Sigourney Weaver și Felicity Jones, iar personajul “negativ” din titlu, așa-zisul monstru, este animat de vocea lui Liam Neeson. Puștiul care interpretează personajul principal este extrem de enervant, dar rolul i se potrivește perfect. Dacă aveți chef de o dramă peste medie, înțesată cu simboluri animiste și efecte speciale urâțele, A Monster Calls pică la fix.

6,9 pe Scara Richter (2016)

Motivul pentru care nu ratez niciun film semnat Nae Caranfil nu este că mi-aș fi făcut din autorul Filantropicăi un idol. Nici nu e nevoie. Caranfil merită promovat și arătat cu degetul ca fiind unul din acei artiști români care a înțeles că a vinde e la fel de important cu a crea. E unul dintre puținii regizori care din când în când mai umple sălile de cinema, nu doar lojile juriului de la Cannes. În plus, dacă ultimul lui film, Closer to the Moon, a fost mai degrabă un film american cu iz românesc, 6,9 pe Scara Richter e una dintre cele mai românești producții din ultima vreme. Poate și pentru că-l are pe Cristian Mungiu printre producători sau poate doar pentru că o parte din fonduri au venit din Bulgaria și Ungaria.

Ca orice film al lui Caranfil, 6,9 pe Scara Richter e populat cu o hoardă de figuri cunoscute (cu unele dintre ele am avut și onoarea să lucrez, în trecutul meu publicitar), dar și cu mulți actori tineri. Din garda veche, Radu Bânzaru, Ionuț Grama, Alexandru Papadopol, Ovidiu Nicolescu și Gelu Colceag se remarcă rapid, deși au roluri episodice. Ba, aș putea spune că ăsta e unul din puținele filme unde rictusul permanent al lui Alexandru Papadopol merge la fix. Maria Obretin, personajul feminin principal, m-a iritat puțin, dar cred că e mai degrabă o chestiune de gust.

Filmul spune povestea simplă a unui actor spălăcit, aproape intrat în vârsta a doua, actor care-și umple timpul cu obsesia pentru cutremure, cu o nevastă paranoică și cu recenta reapariție a unui tată pierdut. Totul, cu un iz de “musical” din anii optzeci. 6,9 pe Scara Richter e amuzant, dar parcă nu e unde trebuie la nivel de valoare de producție și ritm. Nae Caranfil știe să creeze dramă și evită cadrele lungi și anoste. Pe lângă asta, filmul n-are comunism, avorturi sau accidente. Și totuși, uneori simți că ultima producție al lui Caranfil are ambiții cam mici. Alteori, micile anacronisme (telefoanele prea vechi, magazinele de cartier, unele inscripții) și metaforele voit prăfuite te fac să crezi că filmul ar fi vrut să fie mai mult.

Nu am apreciat în mod deosebit nici scurtele numere de musical, dar ele au punctat cumva incapacitatea personajului de a face față cutremurelor, mai ales când ele se petrec exclusiv în viața lui.

Passengers (2016)

Passengers este filmul care răspunde unei vechi întrebări a umanității: ar fi Jennifer Lawrence și Chris Pratt un cuplu mișto? Răspunsul este “Da!”, iar Passengers ar fi putut fi și un film S.F. foarte fain, dacă nu se chinuia vreo oră să răspundă la prima întrebare. Efectele sunt plăcute, ritmul este bun, iar tehnologia de pe navă plauzibilă, deși prea apropiată de ce avem deja la dispoziție. Altfel, acțiunea din Passengers se rezumă la doi oameni care se trezesc (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe o navă spațială destinată colonizării interplanetare. Trezirea este bizară, din moment ce pasagerii mai aveau ani buni până la intrarea în ritm. Mai mult, prezența scurtă, dar marcantă, a lui Lawrence Fishburne (eternul Morpheus) și referințele la două dintre filmele lui Stanley Kubrick (2001: A Space Odyssey și The Shining) fac din a doua parte a filmului Passengers o bucată de S.F. de calitate. Deci, dacă nu vă deranjează idila dintre Chris și Jennifer, Passengers merită urmărit măcar pentru valorea de producție sau pentru faptul că genul ăsta pare să fi fost îngropat în ultimii ani.

The Suffering (2016)

Un alt film despre purgatoriu, in stilul Dead End. Foarte plăcut realizat vizual, The Suffering nu surprinde, dar nici nu deranjează, în ciuda unei coloane sonore anoste și a unei simbolistici ușor de ghicit. Pe scurt: un evaluator deprimat este chemat de un milionar bătrân să îi clasifice și estimeze valoarea bunurilor și a proprietății. Ceea ce la început păre a fi un proces banal și rutinier se transformă treptat în premisele unui horror clasic. Actori prea cunoscuți n-am văzut prin film, dar am văzut totuși câteva “figuri” familiare celor care nu se dau în lături de la filme mai puțin titrate.

The Girl with All The Gifts (2016)

Cartea pe care se bazează filmul ăsta a fost un real succes anul trecut, câțiva cititori de calibru autohtoni tratând subiectul pe larg. Dacă Glenn Close și Gemma Arterton nu sunt suficiente să vă facă să vedeți un S.F. cu zombie, poate că firul narativ o va face. După o “inevitabilă” apocalipsă zombie, rămășițele armatei își pun toată speranța într-un grup de copii “hibrizi” (conștienți, dar cu apucături de creaturi infectate). Folosindu-se de grupul amintit și de câțiva dintre membrii lui, un doctor ușor nebun încearcă să găsească un vaccin pentru infecția inițială.

Cum virusul în sine e o variantă a ciupercii Cordyceps, celebra ciuperca ce parazitează insecte, tema filmului virează înspre tema conștiinței și a simbiozei. Lucrul ăsta ar merita remarcat, dacă filmele japoneze n-ar fi făcut asta deja în câteva rânduri. Mai mult, transformarea indivizilor are loc aproape instant și, în ciuda unor cadre excelente și a realismului binevenit, filmul are vizibile probleme de ritm. Per total însă, The Girl With All The Gifts merită recomandat. Dacă nu pentru finalul metaforic, măcar pentru prestația puștoaicei din rolul principal și pentru zâmbetul sinistru al lui Glenn Close.

Morgan (2016)

Morgan este un alt film S.F. care gravitează în jurul ideilor de inteligență artificială (artificial dezvoltată, în cazul ăsta) și de oameni “crescuți în laborator”. Personajul principal, un “risk manager” de la o mare corporație are misiunea de a analiza progresul unei găști de cercetători hipsteri care a creat și educat o puștoaică, în scop militar. Prin film apar câteva nume mari, de la Brian Cox și Kate Mara la Paul Giamatti și Toby Jones. Undeva, îl veți vedea și pe băiatul amintit mai sus sub porecla de Tom Hardly.

Morgan începe clișeistic și se termină ușor previzibil, dar reușește cumva să ia cele mai bune părți din filmele pe care le folosește drept inspirație. Mai mult, spre deosebire de alte filme din lista asta, tensiunea este dozată cu generozitate. Prin urmare, deși nu e la fel de titrat sau de filosofic precum Deus Ex Machina, Morgan merită urmărit. În plus, e suficient de violent și dinamic pentru privitorii mai puțin pretențioși, fără însă a fi devorat de dialoguri siropoase.

The Autopsy of Jane Doe (2016)

The Autopsy of Jane Doe e o combinație deșteaptă de thriller polițist și horror, susținută de numai doi actori, Brian Cox și Emile Hirsch, în rolul unei perechi tată-fiu. Cei doi au o afacere de familie mai puțin obișnuită: se ocupă de morga locală, dar și de autopsiile puținilor decedați din zonă. Lucrurile se complică când pe “masa” lor apare cadavrul unei tinere care prezintă semne vechi de abuz, dar nu și de descompunere.

Ce face filmul ăsta interesant? Faptul că partea detectivistică nu este îngropată de urlete și monștri și că, pentru prima dată într-un film de gen, inamicul este un cadavru. Nu, nu zombie, un strigoi, demon sau altceva, ci o persoană decedată care rămâne decedată, cel puțin până spre final (stați liniștiți, nu v-am dat “spoilere“). The Autopsy of Jane Doe e minimalist, autentic și înspăimântător, iar victimele antagonistului din film sunt personaje pe care chiar ajungi să le placi.

Beyond the Gates (2016)

De când Kung Fury a stricat Youtube-ul, Turbo Kid a fost întâmpinat cu aplauze, iar Stranger Things a îmbogățit Netflix-ul, referințele la filmele anilor ’80 au reapărut în multe producții horror și S.F. În cazul nostru, Beyond The Gates nu știe foarte bine ce vrea să fie, așa că amestecă drama de familie cu Jumanji și ceva ce ar vrea să fie horror. Rezultatul e o metaforă susținută care are câteva momente excelente, dar și multe cadre care n-au niciun sens. Merge pentru seara de vizionat filme vechi… care întâmplător sunt noi.

Spectral (2016)

Spectral e o producție Netflix din 2016 cu o temă S.F., un buget micuț și o coloană sonoră peste medie. Undeva în viitorul apropiat, armatele NATO se luptă pe lângă Chișinău cu ultimele rămășite ale unui guvern dictatorial pro-rus care încearcă să înnăbușe o revoltă populară. Serios, asta e acțiunea. Mai mult, se fac și referințe la forțele rebele din Nord și Nord-Vest, probabil din Transnitstria. Da, chiar și un scenarist franco-american a observat mai bine decât analiștii noștri că în Estul României se coace ceva.

Trecând peste unele aiureli din scenariu, precum româna impronunțabilă, amestecată cu rusă și tradusă aleatoriu, Spectral are câteva atuuri clare. În primul rând, în ciuda bugetului, filmul arată foarte bine. Inamicii din film sunt bine realizați, iar explicația lor este complicată și neașteptată. Spectral e populat cu actori semi-anonimi (dar nu complet necunoscuți), însă arată suficient de bine cât să apară oricând pe marele ecran. Paleta cromatică (un verde mucegai, mixat cu roșu Terminator) este perfectă pentru un război în Estul Europei.

Dacă n-ar fi ambițiile puțin prea mari din final și micile ieșiri din peisaj (cadre care n-au neapărat legătură cu firul narativ), Spectral ar fi unul dintre S.F.-urile memorabile ale anului trecut. Recomandat celor care vor să vadă o combinație între The Darkest Hour și Terminator Salvation care chiar funcționează.

Eddie The Eagle (2016)

Povestea reală a primului schior britanic care a participat la proba de salturi din 1987. Asta în condițiile în care Marea Britanie nu mai avusese reprezentant din 1929. Eddie The Eagle este un film despre candoare, ambiție și despre un individ puțin bolnav pe care cei din jur fie îl descurajează insistent, fie îl încurajează inconștient. Pe lângă puștiul din Kingsman (foarte iritant aici, dar mai puțin iritant decât Eddie cel real), în film apar și Hugh Jackman și Christopher Walken. Altfel, Eddie The Eagle este o comedie relaxantă și lacrimogenă, dar onorează perfect materialul sursă.

P.S: A doua parte din Căpitanul Ronț se poate acum găsi și pe eMag, dar și în librării în care nu te-ai aștepta să găsești literatură pentru copii (Cărturești, de exemplu… sau Amazon).

P.S 2: Un prieten tocmai a lansat unul dintre primele motoare de căutare a unui laptop, folosind componente și criterii avansate de filtrare. Poate aveți timp să dați un click și să lăsați o părere, chiar dacă rezultatele sunt internaționale.

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

Posted by on 29 Oct 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

Mafioți, egipteni și păsări furioase

Posted by on 17 Aug 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Există momente în care, în ciuda căldurii zăpuşitoare, îți concentrezi toată energia pentru a oferi o bucățică interesantă și bine scrisă de text…

Din păcate pentru cititori, ăsta nu e un astfel de moment. De fapt, căldura și perioada de acomodare post-concediu m-au făcut să-mi folosesc mai mult tastatura decât creierul și să mă lansez în diatribe infinite pe teme absolut banale. Una din aceste teme a constat în apărarea unor filme văzute în ultima vreme și în atacarea dușmanului personal de clasă, agregatorul de snobism, Rotten Tomatoes.

Bunul simț îmi spune să mă opresc temporar din recenzat filme, însă dacă aș fi ascultat de el, probabil că nu v-aş fi plictisit acum, dintr-un colț prăfuit al Internetului. Să vedem deci ce titluri au mai iritat criticii în ultimele două luni şi să punem şi câteva seriale în ciorbă, pentru gust…

Suicide Squad (2016)

La filmul ăsta am fost la avanpremieră şi, ţineţi-vă bine, l-am revăzut tot la cinematograf, la o săptămână după. Nu, nu pentru că ar fi fost o capodoperă, ci pentru că nişte prieteni buni voiau să-l vadă, iar eu voiam să mă conving că nu e prost. Şi nu, Suicide Squad nu este un film prost, chiar dacă mi-ar fi greu să-l recomand unei audiențe generale. Cum adică nu e prost? Dar zecile de recenzii negative (unele au declanşat şi o petiţie de susţinere), criticile la adresa susţinătorilor lui financiari şi sutele de mizerii aruncate în direcţia DC Comics? Ei bine, dacă eliminaţi orice aşteptări şi micile infatuări ale celor care nu vor să recunoască faptul că totuşi le-a plăcut, ajungeţi la o concluzie absolut banală: Suicide Squad e un film ok, ceva mai bun decât Batman vs. Superman, dar mai slab decât Civil War (mult supraapreciat, dar peste medie).

Am făcut ultimele comparaţii pentru că, la fel ca cele două filme amintite anterior, Suicide Squad aduce la un loc un ansamblu interesant de personaje cu abilităţi remarcabile, doar că aflate de partea “rea” a baricadei. Odată cu treaba asta, filmul aruncă pe tapet şi un comentariu social legat de mediu, anturaje şi şanse, comentariu care mă aşteptam să fie placul micilor socialişti (care au jubilat la temele mult mai subţiri din filmele Marvel). Pentru a nu vă spune însă ce naiba fac Harley Quinn, Deadshot, Diablo şi Joker-ul în acelaşi film, nu o să intru prea mult în detalii.

La capitolul părţi negative, ar fi de amintit vechea problemă cu 3D-ul cam obositor, deşi grafica filmul se pretează pe alocuri la nişte efecte interesante (pe care cu siguranță le veți remarca). Firul narativ la rândul lui este destul de subţire şi mult prea bombastic pentru peisajul întunecat al filmelor DC. Deşi totul e cusut cu aţă CGI, cred că putem ierta până la un punct aspectul structural, deoarece am făcut-o deseori şi pentru Marvel (nici The Avengers 2 și Guardians of the Galaxy nu aveau povești bine argumentate). Unele personaje apar mult prea puţin pe ecran pentru a putea fi integrate corect în context, inclusiv Joker-ul, iar altele nu-şi prea justifică lipsa (Batman, unde eşti tată când Pământul are nevoie de tine?). Pe de altă parte, Suicide Squad are o paletă de culori senzațională, nişte unghiuri de filmare faine, o coloană sonoră absolut beton (de la CCR și Queen la Kanye West și Eminem) şi câteva momente de poezie vizuală. Margot Robbie e excelentă în rolul lui Harley Quinn, Will Smith joacă la fel cum joacă orice rol “serios” (cu gura închisă şi privirea tristă), iar Viola Davis şi Jay Hernandez au roluri peste medie, fără stereotipuri etnice.

Legat de Joker, acum interpretat de Jared Leto, e greu de dat un verdict. Nu, nu e un Joker dezastruos, decât dacă îl compari cu Heath Ledger… şi cam asta este și problema. Ultimele serii de benzi desenate şi efortul regretatului Ledger au transformat un clovn sociopat (adică fix ce este Joker-ul) într-un metapersonaj de la care toată lumea vrea “mai mult”. Joker-ul nu mai poate fi un antagonist clasic, pe când Leto joacă exact genul de Joker care îi trebuie Batman-ului lui Ben Affleck (violent şi determinat) şi asta aparent i-a iritat pe fanii personajului. Altfel, Suicide Squad este o adaptare de bandă desenată ce poate fi descrisă drept un film “săţios” din mai toate punctele de vedere. Nu, nu este nimic mai mult şi asta i-a iritat pe cei care încă suspină după Batman-ul lui Nolan. Suicide Squad este un film care dacă ar fi ieşit pe piaţă acum 5-6 ani, nu ar fi avut nicio problemă să se impună în viziunea atât de strâmtă a criticilor.

The Secret Life of Pets (2016)

Animaţia asta mi-a plăcut datorită faptului că am văzut-o alături de nişte oameni faini, într-un loc interesant. Altfel, cred că unele lucruri ar trebui să rămână secrete, inclusiv vieţile animalelor de casă. Și nu pentru că ar ascunde cine știe ce mistere, ci, pentru că, dacă e să luăm filmul ăsta drept referinţă, sunt ale naibii de plictisitoare. Produs de oamenii din spatele lui Despicable Me şi similar cu Zootopia, dar mai slăbuţ şi fără comentariul social evident, The Secret Life of Pets e un film foarte nehotărât. Practic, vorbim despre combinaţia dintre aventura a doi maidanezi care-şi caută casa şi ambiţiile sociopate ale unui iepuraş abandonat, iepuraș căruia Kevin Hart îi dă exact vocea de care avea nevoie. Continue Reading»

Next»