Ca de obicei, atunci când vreau să sparg un set de articole sforăitoare cu unul mediocru, scriu despre filme…

Din păcate pentru fragila economie a cinematografelor bucureştene şi din fericire pentru cititori, n-am prins foarte multe titluri noi în ultimele două luni şi, în orice caz, nu foarte multe titluri bune. Prin urmare, iată o serie de filme aşa şi aşa, analizate… cât de cât.

Ted 2 (2015)

Dacă la capitolul seriale de desene animate (Family Guy, American Dad!),  documentare (Cosmos) şi chiar muzică, implicarea lui Seth MacFarlane poate fi un semn bun, la capitolul filme şi seriale, mai tot ce iese de sub bagheta de scenarist, regizor sau producător a americanului merge pe acelaşi tipar: umor aleatoriu şi de multe ori grotesc, dublat de o naraţiune greu de descifrat. Cu alte cuvinte, reţeta Family Guy, aplicată într-un context nu foarte potrivit.

Ted 2 continuă povestea lui John (Mark Whalberg) şi a ursuleţului vorbitor Ted (MacFarlane), care de data asta nu mai distrug căsnicii, ci încearcă să o salveze pe cea a lui Ted. Mila Kunis nu-şi mai flutură accentul prin filmul ăsta, dar Amanda Seyfried, Morgan Freeman şi, pentru scurtă vreme, Liam Neeson o fac. De fapt, cam asta şi salvează Ted 2. Glumele licenţioase ale ursuleţului ar fi complet cretine, dacă în partea cealaltă nu s-ar afla nişte actori decenţi. Printre zecile de aluzii sexuale, intenţionat rasiste sau complet tembele, Ted 2 strecoară şi câteva glume bune, suficiente pentru o duminică ploioasă, dar nu şi pentru o ieşire la cinematograf cu cei mici, după cum a aflat o mămică din sală. Verdictul? Ca să-l citez pe Ted: Meeeeeeeeeeeh…

Maggie (2015)

Dupa zeci de filme care ne-au precipitat copilăria şi două mandate de guvernator care i-au (atenţie: jocuri de cuvinte despre secetă!) precipitat pe californieni, Arnold Schwarzenegger încearcă să ne demonstreze că e un actor serios. Şi este, atunci când e bătrân, neras şi nu vorbeşte mai deloc. Maggie este povestea (inspirată, zic mulţi, din jocul The Last of Us) unui tată şi a fiicei lui condamnate la zombificare. Cam atât. Schwarzie nu se bate, Joely Richardson e o nevasta interesant aleasă, iar puştoaica Abigail Breslin joacă un rol foarte convingător de adolescentă care se transformă treptat în adolescentă zombie. Maggie curge încet şi tensionat. Deşi accentul fostului Terminator poate irita pe alocuri, filmul e o dramă destul de reuşită.

Jurrasic World (2015)

În mod absolut previzibil, la capitolul “seria Jurrasic Park”, niciuna dintre continuări nu a fost în stare să atingă succesul filmului original. Din păcate, nici Jurrasic World nu reuşeşte să trezească fosila pe care Jeff Goldblum şi Sam Neill au tot primenit-o în trecut. Chris Pratt (Guardians of the Galaxy) e un actor simpatic şi bine ales, dar parcă prea musculos pentru rolul lui (pare să fi făcut ceva efort pentru film). Restul actorilor sunt relativ anonimi (mai puţin Judy Greer, din Arrested Development) şi chiar dacă Omar Sy e bunicel, lipsa unei distribuţii puternice se vede. La fel şi lipsa unui fir narativ coerent şi a unui final satisfăcător. Jurrasic World e un film de acţiune plăcut, dar nu-mi dă speranţe prea mari pentru continuitatea seriei. Şi da, dinozaurii arată bine, chiar şi fără Spielberg la cârmă.

Poltergeist (2015)

Nu ştiu de ce clasicul horror Poltergeist a trebuit refăcut şi cred că niciunul dintre participanţii la filmul ăsta nu ştie. Mi-a părut teribil de rău de Sam Rockwell (care pare sictirit şi sarcastic tot filmul), un actor care chiar îmi place, şi poate puţin de Jared Harris, un actor care nu-mi place în mod deosebit, dar care poate juca decent. Restul participanţilor la atrocitatea asta n-ar trebui să mai facă filme împreună prea curând sau filme în general. Deşi respectă vag scenariul filmului original, Poltergeist nu ştie clar ce vrea să fie: un horror slab, o comedie sinistră sau o tâmpenie S.F. De altfel, nici nu vă sfătuiesc să aflaţi răspunsul la dilema asta…

Get Hard (2015)

Get Hard e o comedie standard bazată pe un cuplu anormal format din Will Ferrell şi Kevin Hart. Alison Brie (Annie din serialul Community) arată bine, dar nu face vreun efort să şi joace în consecinţă (ceea ce e ok pentru rolul ei). Get Hard este povestea unui manager de fond de investiţii acuzat de fraudă şi condamnat într-un proces fulgerător . Presat de circumstanţe, dar şi de propria ignoranţă (asezonată puternic cu rasism), personajul apelează la un “negru” care să-l ajute să supravieţuiască în mediu vitreg. Da, chiar asta e premisa filmului: cineva crede că toţi negri sunt puşcăriaşi, dar, ţineţi-vă bine, nu sunt. Povestea seamănă cu multe altele (vezi Big Stan… sau mai bine nu), însă comedioara nu e întru-totul rea. Pare genul de film care, ca multe altele, va intra în 10 ani în grila de reluări a ProTVv-ului.

It Follows (2015)

Un nou horror independent de calitate din aceeaşi zonă cu Babadook şi când spun “aceeaşi zonă” nu mă refer la Australia, ci la zona “actori necunoscuţi, decoruri minimaliste şi multă atmosferă”. It Follows e un film cu şi despre adolescenţi, o metaforă la adresa bolii în general şi a (spoiler) bolilor cu transmitere sexuală în particular. Pe scurt, după o aventură negândită cu noul ei prieten, o fată cuminţică se trezeşte urmărită de o entitate care se deplasează încet, ameninţător şi care-şi schimbă constant înfăţişarea. O entitate mai înspăimântătoare decât toţi monştrii din filmele horror clasice. It Follows se plimbă între stigmat social şi pericol real, jonglează cu boala şi obsesia şi face totul într-un mod coerent. Muzica e dubioasă, desprinsă parcă din topurile MTV ale anilor ’80 (motiv pentru care şi funcţionează), iar actriţa din rolul principal se îmbracă similar unei imigrante îndrăgostite de Brittany Murphy (o actriţă care ar mai fi putut spune multe în branşă, de altfel). Alte lucruri nu prea mai sunt de comentat la It Follows. De văzut.

Demonic (2015)

Demonic eu un film horror clasic, ţinut în picioare de o mână de actori de serial şi de filme de categoria B, în frunte cu Frank Grillo, Maria Bello şi Scott Mechlowicz. E în regulă dacă numele nu vă spun nimic. Feţele lor probabil vă vor spune “hei, cred că l-am mai văzut pe ăla undeva”. Deşi nu excelează la niciun capitol, Demonic oferă totuşi o poveste interesantă (un grup de detectivi anchetează moartea unor puştani, plecaţi pe urmele unor spirite malefice într-o, bineînţeles, casă bântuită), fără a uita de obişnuita schimbare de situaţie din final. Deşi e puţin confuz şi prea rapid pe alocuri, Demonic este un film horror corect, care poate fi vizionat fără a vă lăsa cu dureri de cap.

Drept concluzie, poate aruncaţi un ochi pe It Follows şi Maggie şi, la plictiseală, pe Jurrasic World şi Demonic. Dacă le-aţi văzut deja pe restul, atunci mă simt mai bine. N-am fost singurul care a pierdut ore din viaţă întrebându-se cât de proastă o să fie următoarea replică din Poltergeist.

P.S: Blogul ăsta cam fost în vacanţă în ultima vreme, spre deosebire de stăpânul lui. Deşi pentru mine scriitura online rămâne un exerciţiu frumos, sunt curios câţi dintre voi mai văd un viitor în mediul de blogging (dincolo de scopul lui original, acela de a împărtăşi/publica nişte idei).