Asemenea unui bunic senil care-şi aminteşte mereu de războiul la care nu a participat şi eu am câteva teme predilecte la care am senzaţia că m-aş pricepe…

Una dintre ele este argumentarea. Nu, nu mă pricep la dezbaterea academică şi nici la argumentarea clasică, dar pot să miros destul de repede falsele argumente. De ce? Pentru că şi eu le folosesc din plin, mai ales atunci când mă lansez în diatribe inutile pe teme fără miză (asta, de exemplu). Chiar şi aşa, constat cu surprindere că, după mai bine de un deceniu în care majoritatea românilor au putut urla în voie “Uite mami, sunt pe Interneţi!”, argumentarea online tot n-a depăşit nivelul de “Eşti prost, pentru că nu gândeşti ca mine”.

Să nu credeţi că sunt chiar de ancorat în Balcani, încât să cred că asta e o problemă locală. E clar că, nici în afara acestui spaţiu cultural, oameni nu se invită civilizat la dezbatere. Totuşi, observ aici un fenomen care nu ştiu dacă e în detrimentul participanţilor, cât e în detrimentul temelor de dezbatere. Oamenii care argumentează, chiar şi cei care au expertiza şi cunoştinţele necesare pentru a-şi susţine punctul de vedere, au o etică atât de proastă a dezbaterii, încât permit frustraţilor şi trolilor să câştige cu uşurinţă runda, indiferent de partea cui ar fi “adevărul”.

Nu o să vă spun acum care sunt regulile de bază într-o dezbatere pentru că m-aş simţi ca un bodyguard de cămin cultural care dă lecţii de Krav Maga. Oameni mai bine informaţi şi mai bine intenţionaţi decât mine au scris şi manuale pe tema asta. O să vă spun, pe scurt, câteva lucruri care nu ar face neapărat dezbaterile autothtone mai corecte sau argumentate, dar care le-ar scurta cu siguranţă:

1.Povara Dovezii

Un top al lucrurilor pe care, sub protecţia anonimatului, tindem să le uităm este “povara dovezii”, o treabă care funcţionează atât din punct de vedere filosofic, cât şi din punct de vedere legal. La cel mai simplu nivel, lucrurile se reduc la ideea că persoana care face afirmaţiile controversate este cea care ar trebui să le demonstreze. Presupunerea că ceva este adevărat, doar pentru că nu a fost demonstrat ca fiind fals, este un aşa-zis “argument al ignoranţei”.

Carl Sagan a pus şi mai bine problema într-un alt context, prin deja celebrul citat “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”. Ce înseamnă “afirmaţii extraordinare” şi “dovezi extraordinare”? Înseamnă că dacă am spus că o trupă a cântat 30 de minute la un festival de muzică şi am pus o poză cu biletul sau cu mine lângă scenă, sunt şanse mari să am dreptate. Eu exist, festivalul a existat, am o dovadă că am fost acolo sau că cineva din preajma mea a fost, deci îmi puteam face o idee despre condiţiile de desfăşurare. Dacă, în schimb, spun că am fost la un festival pe Marte unde mi-au cântat doi extratereştri îndrăgostiţi de jazz, nu e suficient să arăt o poză cu brăţara de la intrare. Trebuie să demonstrez că Marte e locuibil, că se poate ajunge pe el şi că există extratereştri. Abia după ce am stabilit un cadru logic (şi ontologic) pentru discuţie, pot încerca efectiv să demonstrez că pe Marte a fost un festival de jazz.

De-asta dacopatia, conspiraţiile lunare, extratereştrii antici şi alte concepte nu au absolut nicio bază şi nici nu vor avea prea curând. Să găseşti nişte lucruri care “nu se pupă” (sau pe care nu le înţelegi) nu e acelaşi lucru cu a demonstra validitatea unei propoziţii. O tăbliţă de lut, lipsa unor izvoare scrise şi un filmuleţ Youtube nu validează prin nimic existenţa unui neam de super-oameni. Sau, dacă vreţi să simplificăm toată discuţia, aş spune că poziţia de bază în discuţiile unde se aruncă termeni dubioşi şi afirmaţii chestionabile este scepticismul. E singura poziţie care poate susţine o argumentaţie sănătoasă.

2.Părerea şi gusturile tale

Părerea ta e intangibilă, cât timp e o luare de poziţie legată de gusturi strict personale. Nu-ţi plac murele, îţi plac femeile cu ochi verzi şi nu eşti fan Game of Thrones. E greu să contraargumentezi ceva pur subiectiv, dar e şi cam stupid să porneşti o dezbatere pe tema asta. Dacă în cazuri de tip “nu-mi place partidul ăla” poţi aduce nişte argumente pentru a-ţi susţine poziţia, adevărul e că preferinţele sunt aproape pur emoţionale, raţionalizarea făcându-se după alegerea propriu-zisă.

Pe de altă parte, când începi să dezbaţi teme care pleacă de la nişte premise şi au nişte studii în spate, opinia ta nu face nici cât o ceapă degerată, fără argumente serioase care să o susţină. E o problemă legată şi de moartea expertizei, dar e mai strâns legată de faptul că opinia Ioanei, bloggeriţă de fashion, conform căreia încălzirea globală nu există, e o tâmpenie şi trebuie tratată ca atare. Cam tot la fel de mult valorează şi unele studii calitative pe o temă dată.  Nu ai nevoie de păreri despre fapte demonstrate ca fiind reale, tocmai pentru că schimbarea lor este imposibilă (o treabă evidenţiată şi de John Oliver în repetate rânduri).

Aşa cum spune mai clar un alt autor: asta nu e “opinia ta”, ci pur şi simplu nu ai dreptate. Poţi să admiţi asta sau nu, dar nu e nimeni obligat să-ţi respecte cretinismele neargumentate, doar pentru că sunt “opiniile tale”. În momentele în care le supui dezbaterii, opiniile tale devin argumente şi, ce să vezi, majoritatea nu stau în picioare doar pentru că sunt ale tale. Le poţi exprima liber, dar nu te simţi ofensat când cineva care a citit dincolo de introducere o să-ţi spună că eşti prost.

Lucrurile rămân la fel de valabile şi pentru greţoasa frază gusturile nu se discută. Gusturile în materie de muzică sunt într-adevăr irelevante într-o discuţie despre schimbarea climatică (ar constitui probabil un argument Ad Hominem, dacă ar fi folosite), dar asta nu înseamnă că sunt irelevante în orice moment sau că nu pot fi atacate. În momentul în care le-ai afişat în public, gusturile se discută, mai ales dacă spun ceva despre tine în contextul unei dezbateri mai largi. Adică?

Adică, dacă te apuci să vorbeşti despre viitorul scriiturii româneşti, dar profilul tău sugerează că te-ai cam oprit la Sadoveanu, nu te aştepta să pleci de pe o poziţie avantajoasă. În plus, nu poţi evita complet argumentele Ad Hominem într-un mediu în care orice afirmaţie de-a ta rămâne întipărită în eter timp de ani de zile. În condiţiile astea, “gusturile” tale devin parte a expertizei tale într-un subiect şi vor fi  “judecate” la un punct.

3.Validarea prin participare

Din păcate, în mediul online chiar există dezbateri la care dacă participi le validezi. Sunt situaţii în care simplul răspuns la prima tentativă de trolling (intenţionată sau nu, pentru că unii sunt sincer convinşi de propriile iluzii) porneşte o dezbatere absolut inutilă. E greu să te abţii, pentru că raţiunea se lasă deseori doborâtă de impulsivitate (la mine, cel puţin), dar pe anumite teme nu există dezbateri.

Am dedicat deja un articol temei ăsteia, dar ce e de reţinut e că nu are sens să dezbaţi o tema pentru care una dintre părţi nu are niciun argument. Nu, homeopatia nu e “discutabilă” pentru că discuţia pro ar fi trebuit să plece de la nişte studii şi nu, nu ai nevoie să faci sondaje pe tema “sunt bolile reale sau sunt doar nişte invenţii ale medicilor?”.

(Sursa Imaginii)

 

4.Falsificabilitatea şi metoda ştiinţifică

O formă mai uşoară a punctului anterior îl reprezintă afirmaţiile nefalsificabile. De la Karl Popper în sus, posibilitatea de a presupune “contrariul” unei afirmaţii a fost una dintre primele diferenţe dintre ştiinţă, pseudoştiinţă şi pură speculaţie. Desigur, falsificabilitatea este un concept mult mai vechi, dar în ultimii ani a fost nevoie de ea mai mult ca oricând.

Cu alte cuvinte, o afirmaţie este validă ştiinţific, dacă pot presupune că ea nu este adevărată şi pot încerca să-i demonstrez contrariul. Dacă susţin că “toţi asiaticii sunt inteligenţi”, pot presupune că “nu toţi asiaticii sunt inteligenţi” şi, dacă găsesc cel puţin un asiatic limitat intelectual, înseamnă că afirmaţia iniţială este verificabilă, dar incorectă. Dacă afirm însă că, în 100 de ani, asiaticii vor stăpâni lumea, sunt foarte slabe şanse ca cineva să-mi poată proba cu afirmaţia, chiar şi cu ceva previziuni ştiinţifice în spate. Ea rămâne o pură speculaţie, nu un subiect serios de dezbatere.

Acum, dacă tot a venit vorba, ar fi de amintit că, încă de pe vremea lui Newton, metoda ştiinţifică a implicat câteva etape, printre care observarea unui fenomen, definirea unei ipoteze, testarea ei, analiza datelor, interpretarea lor şi retestarea. Nu-mi amintesc de etapele “Spune o tâmpenie” şi “repet-o până ce tabăra adversă cedează psihic”.

5.Ştiu eu pe cineva

În viaţa reală, există mereu un unchi sau un văr îndepărtat care nu a făcut cancer la plămâni, deşi a fumat toată viaţa şi care a fost acolo când l-au asasinat pe Ceauşescu. Online, există site-urile dubioase şi canalele Youtube, de la cele dedicate pseudoştiinţei, la cele dedicate conspiraţiilor. Aparent, dacă se scriu suficiente aiureli despre ceva, atunci acel ceva capătă o falsă legitimitate.

Aşa ajungi să dai de oameni care neagă Holocaustul pe baza a două poze de pe un site fără domeniu şi oameni care-ţi pot spune cu exactitate la ce oră s-au “autodetonat” bombele de pe clădirea World Trade Center, în baza unui filmuleţ Youtube. E cazul să revenim deci la primul punct: “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”.

6.Contextul

Citind anumite dezbateri online, chiar şi cele de pe site-urile mai serioase, ajungi la concluzia că participanţii nu se raportează la lumea reala, ci la un cadru fictiv, creat exclusiv pentru a le confirma lor bănuielile. Oamenii care se atacă pe Facebook, bloguri sau Twitter trăiesc într-o lume ideală, una guvernată nu de legi, ci de morală religioasă şi în care copacii, animalele şi Pământul au acelaşi statut cu cel al cetăţenilor unei ţări.

În general, semnul de avertisment că tu şi partenerul tău de dezbatere nu trăiţi pe aceeaşi lume este fraza “Da, dar în România…”, unde România devine un spaţiu mistic şi sălbatic, în care orice e posibil. Asta în cazurile fericite.

7.Micile Detalii

Ortografia? Un detaliu. Spaţierea? Detaliu. Punctuaţia? Opţională. Sintaxa? Nu fii “nazist”! Coerenţa? Asta e subiectivă, de ce te agăţi de ea? Aparent, pentru unii, orice încercare de a le corecta cuvintele mahmure şi frazele efervescente este o încercare de apărare, o nouă dovadă că au dreptate“. Să vă împărtăşesc un mic secret, dragi scriitori în limbi similare românei: scrisul e cam singurul mod prin care partenerii de conversaţie online vă pot cunoaşte. Dezarticularea scrisului este echivalentă cu dezarticularea gândirii.

Sunt puţini cei care nu pot tolera lipsa diacriticelor sau o virgulă pusă aiurea (şi mai puţini sunt cei care ştiu unde trebuie puse toate virgulele), dar când cel care te corectează n-a auzit de cratimă, majusculă sau de dexonline, ai tot dreptul să închei discuţia înainte să devină o dezbatere. Nu trebuie să-i respingi argumentele din motive gramaticale, ci trebuie pur şi simplu să refuzi să iei parte la conversaţie. E la fel de valabil şi pentru operele bloggerilor şi jurnaliştilor de ocazie (acum câteva zile am aflat de existenţa cuvântului “răgnet” şi a formei ortografice “nici-o”.

Indiferent cât de multe ai şti despre subiect, dacă nu înveţi să scrii acceptabil (scrisul decent cere efort, iar scriitura de calitate cere talent, deci vorbim despre un nivel minim), nu are sens să te lansezi în războaie online. De-asta mi se pare că se insistă mult prea puţin pe scriitură în timpul anilor de liceu, în timp ce “literatura clasică” e băgată pe gât cu polonicul în programă.

Spre final, m-aş mai fi lungit puţin şi pe alte teme precum “argumentul vârstei”, dar cred că am mai făcut-o în trecut şi am devenit deja sâcâitor. Ar fi meritat abordată puţin şi tema celor care evită dezbaterile prin sarcasm, ascunzându-şi propria ignoranţă sau lipsă de argumente. Despre ei însă, cu altă ocazie. La fel ca în cazul multor dezbateri online, nici aici nu se poate trage o singură concluzie. Ar fi însă ceva de ţinut minte, atât pentru interminabilele dezbateri online, cât şi pentru cele televizate sau pentru mai micile confruntări din viaţa reală…

Cât timp tema dezbaterii nu este o intervenţie medicală, una tehnică sau altă acţiune cu rezultat imediat, “adevărul” final nu contează la fel de mult precum etica dezbaterii şi calitatea argumentelor. Cu alte cuvinte, pentru a parafraza un personaj din Thank You For Smoking: If you argue correctly, you are never wrong!

P.S: Într-un articol recent, colegii de la reactii.ro susţineau că Internetul ne face mai răi. Chiar dacă masca anonimităţii ne face mai “sălbatici“, n-aş spune că Internetul ne face mai răi. Doar mai mici. Şi atunci când eşti mai mic, ţipi mai tare.