Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Viata & Nu Numai

Archived posts from this Category

Încă 5 minute…

Posted by on 09 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În urma recentului circ din Parlament, am auzit mai multe voci care au comentat lipsa de reacție a „tinerilor frumoși și liberi”…

Problema cu toți cei care au călcat vreodată la proteste nu este însă lipsa de curaj, de idei sau de bani, ci lipsa de timp. Știu, știu: mare descoperire! Cu toții știm cum stă treaba cu timpul! Din păcate, lucrurile se mișcă puțin diferit în spațiul est-european. Lipsa de timp din România nu e același lucru cu lipsa din timp din țările civilizate. Ca multe alte lucruri autohtone, chiar și timpul fabricat aici e mai fragil și mai puțin fiabil decât cel de import.

Să vedem deci ce ocupă săptămâna unui cetățean între 25 și 45 de ani? Vom începe cu un caz ideal. Pe lângă job și viață socială sau de familie, omulețul nostru pierde timp cu activități auxiliare (transport, facturi și altele mici necesități), cu propriile pasiuni (jocuri, lectură, muzică, seriale, sporturi) și cu sănătatea sau menținerea în formă. În plus, e aproape imposibil să nu arunci minute bune în coșul de gunoi media, pe canale de știri, rețele sociale și site-uri.

Deși unii văd în programul ăsta o conspirație a corporațiilor, la fel cum vedeau și în ziua de muncă de opt ore, trebuie să recunoașteți că nimic din el nu e nefamiliar. Accelerarea ritmului vieții și bombardamentului informațional transformă timpul într-o resursă pe cale de dispariție. Totuși, să vedem de ce omulețul anului 2017 se mișcă mai lent și moare mai repede în România.

Să începem cu lucrurile mici: transportul. România nu are nici infrastructură interurbană, nici interjudețeană. Un job bun în general înseamnă un oraș mare, în care locuiești sau spre care faci naveta. Un oraș mare înseamnă trafic infernal, fie că ești cu mașina, taxiul sau cu transportul în comun. De biciclete nu poate fi vorba, deși posesorii lor se mai „strecoară” prin trafic. Metroul și trenurile sunt o glumă la nivel național. Automat, pentru ceva banal precum mersul și întorsul de la birou, pierzi zeci de minute sau chiar ore bune într-o stare de complet disconfort. Nu mai vorbim despre acele zile fericite când ai concediu și „călătorești” o jumătate de zi pentru a ajunge în fundul curții.

Taxe, impozite, adeverințe? Concedii, consultații medicale, permise și alte acte? Orice are o vagă legătură cu administrația publică sau cu sistemul birocratic nu funcționează. Pentru lucruri pe care alții le rezolvă din trei click-uri (estonienii, de exemplu), tu trebuie să-ți iei jumătate de zi liber de la birou. Asta dacă nu vei pierde cumva săptămâni întregi cu plimbări și cadouri pe la ghișee, având în vedere că serviciile online nu există.

Sigur, pentru unele lucruri există alternative private. Ele îți permit să pierzi bani, în loc de timp. E ca și când ai alege să fii taxat în lei, nu în euro, dar cu exact aceeași sumă. Totuși, chiar și atunci când apelezi la terțe părți, tot de ai tăi conaționali te vei lovi. Nu ai ce să faci când magazinele online sau firmele de curierat te fac să pierzi ore întregi, „așteptând în zonă”. Nu ai ce să faci când furnizorii de servicii te ignoră pur și simplu, cu sau fără reclamații la ANPC. Nu ai ce să faci pentru că uneori ei sunt singura alternativă.

Dacă se întâmplă să ai copii și să vrei să-i crești decent, nu ai cum să te bazezi pe sistemele de stat. Ai grădinițe private, activități „afterschool”, meditații și clinici private. În plus, vei face, zeci de drumuri pentru a te asigura că cel mic ajunge la timp și în siguranță la cursurile pe care ar fi trebuit să ți le ofere statul. Stării de agitație permanentă i se va adăuga și oboseala acumulată, în urma nopților nedormite. Timpul pentru copii trebuie luat de undeva și cel mai probabil că vei face rost de el pentru ai tăi, nu pentru a apăra drepturile copiilor altora.

Altfel, dacă ai avut inspirația de a-ți face o firmă aici, nu doar că nu te poți bucura de susținerea sistemului. Va trebui să lupți în fiecare zi cu autoritățile, clienții și furnizorii și, ca în mai toate cazurile anterioare, cu oamenii. Să nu uităm că obsesia pentru „capra vecinului” (crabs in a bucket, pentru anglofoni) se manifestă la toate nivelurile societății.

Nici angajații nu o duc mai bine, chiar și cei care au norocul unei firme corecte, care achită salarii decente și la timp. Mulți ajung să lucreze joburi și ore suplimentare nu pentru că sunt îndrăgostiți de meserie sau disperați după recunoaștere. Pur și simplu, toate mizeriile care consumă timp se reflectă într-o nevoie de fonduri suplimentare.

Ai nevoie de informații sau poate de puțin divertisment de calitate? Informarea corectă în România cere timp și efort. Dacă eviți fluxurile Facebook și gălețile cu lături deversate de posturile TV, nu ai prea multe surse corecte și coerente de știri. Dacă vrei să afli ce anume s-a întâmplat într-o situație concretă, trebuie să pierzi minute bune cu verificarea surselor. Mai mult, divertismentul de calitate rămâne în grija surselor externe. Asta nu e o problemă când vorbim despre un abonament Netflix, dar e o problemă când trebuie să mergi 300 de km pentru a vedea un concert în condiții decente.

În final, dacă tot am vorbit despre administrație, să nu scoatem încă din ecuație statul român. Statul român este, așa cum bine le zicea Eftimie, un stat ostil cetățeanului. Prin chiar construcția și legislația lui inițială, statul român nu a fost creat cu cetățenii în minte. În ciuda comisiilor de redactare relativ restrânse, fiecare lege a fost păstorită și amendată de câte un fost comunist sau infractor. Legislativ, statul nu te vrea prin preajmă.

Cealaltă problemă este, evident, clasa politică, pe care tot neglijența noastră a bătut-o în cuie. Fiind conduși de oameni săraci cu duhul sau pur și simplu săraci, noi nu avem luxul de a vota și a sta liniștiți. Într-o țară civilizată, chiar dacă nu iese omul dorit de tine, te poți aștepta ca el să facă măcar minimul necesar. Un primar îți va asfalta totuși strada, chiar dacă va fura din banii de panseluțe, iar un deputat va avea puțină grijă să nu voteze chiar toate tâmpeniile.

În România? Trebuie să pierzi seri întregi în stradă pentru ca gașca toxică de la putere să nu îți otrăvească viața și demnitatea. Trebuie să faci petiții europene pentru ca primarul tău să nu distrugă un parc de importanță națională. De multe ori, ești constrâns să faci asta în weekend, o perioadă pe care, datorită programului, ajungi să o dedici în mod normal somnului. Practic, trebuie să fii mereu cu ochii în patru, că nu știi de unde sare un ales al neamului să-ți dea în cap.

Oricât de inteligent ai fi și oricât te-ar anima spiritul civic, viața cotidiană te va agasa cu tot felul de mici mizerii, de la transportul mai sus amintit la banala lipsă a coșurilor de gunoi. Pentru orice acțiune, oricât de simplă, efortul va fi dublu. Astfel, oricât ai vrea să ai o privire clară de ansamblu, creierul tău va fi într-o eternă stare de asediu. De altfel, stresul ăsta era și inamicul vechilor greci, pentru care adevărații cetățeni (ăia care nu erau femei, fermieri dependenți, copii, sclavi sau soldați) n-ar fi trebuit să aibă altă treabă decât „binele cetății”.

Gândirea aia brută, pornită din dorința de schimbare, nu-și poate face loc dacă mintea ta nu are timp să sorteze… lucrurile importante. Lucruri importante precum evitarea boului care claxonează, deși tu ai prioritate, găsirea fișei medicale rătăcite sau reglarea datoriilor fantomă de la ANAF. Oamenii capabili de o gândire „cât de cât rațională” sunt ceva mai mulți decât am crede, dar majoritatea sunt prea ocupați pentru a mai ridica mâna când se strigă catalogul.

Dacă ești mult peste medie, cu puțin efort social, vei putea fi „puțin peste medie” în România. Pentru mai mult nu ai timp și oricum n-avem ce face cu genii. Dacă ești însă doar puțin peste medie, ai încurcat-o! Mediul te va scufunda în mediocritate, iar timpul tău va fi consumat de lupte minore și de țipetele unei societăți care se scufundă. Cine mai are timp pentru proteste sau plângeri, când trebuie să-l ia zilnic pe cel mic de la grădi?

Cu alte cuvinte, chiar dacă determinarea există și chiar dacă metodele sunt bune, România rămâne țara în care nu ai timp să fii deștept!

P.S: Să nu ne amăgim că a fost vreodată altfel. Comunismul aplica aceeași tactică, doar că acolo sistemul chiar depunea eforturi pentru a-i ține pe oamenii muncii ocupați. Acum incompetența e suficientă.

Altele sunt problemele

Posted by on 01 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Mai mult decât în alți ani, parada 1 Decembrie pare să fi atins o coardă sensibilă în 2017…

Ce am putut vedea prin obiectivul altora a fost un eveniment elegant, executat corect, fără vedete și fără penali în prim plan. O paradă curată, aflată însă sub semnul protestelor mocnite și al scindării sociale. O paradă care a prilejuit și încă prilejuiește nesfârșite comentarii pe tema românismului, a mândriei și, în mod bizar, a dotărilor armatei române.

Pe ultima temă, mi-a fost dat să aud tot felul de speculații în ultimele zile și multe întrebări de tip „De ce ar avea România nevoie de o armată?” și „De ce să dăm noi 2% din PIB pentru militari?”. Mai mereu, întrebările ăstea erau urmate de eterna expresie: Altele sunt problemele în România. De-aici discursul se duce mereu în aceleași clișee despre sărăcie, autostrăzi, deprecierea leului și zeci de obsesii pe care le auzim de 20 de ani. Cu alte cuvinte, România are pur și simplu alte priorități.

Totuși, dacă România are alte priorități, care ar fi ălea? Întreb, pentru că atunci când zece oameni inimoși pun la cale o campanie națională pentru a dota un spital pentru copii, există de zece ori mai multe guri care latră: Hai dom’le, de spitalul ăla ne arde nouă? Altele sunt problemele sistemului de sănătate!

Atunci când vreo multinațională cu sediul aici sau vreo companie locală face o plantare de copaci sau construiește o pistă de bicicletă, imediat apar analiștii. Domne’, ăștia lucrează numai pentru imaginea lor, fac CSR din ăla! Cu ce ne ajută pe noi o pistă sau o pădurice? Noi avem probleme mai mari în România.

Chiar și în rarele momente când un primar local descoperă că e dotat cu conștiință, chibiții sunt pe poziție. A făcut două sensuri giratorii pentru a fluidiza traficul din centrul localității? Păi nu aia era problema noastră. Problema e că nu există străzi lăturalnice, unde și-a făcut Gigel casa. Problema e că România, în general, nu are drumuri!

Ați înțeles situația și bizarul ei. Într-o țară în care guvernanții au furat cu ambele mâini timp de două decenii, orice încercare de a schimba ceva este privită cu dispreț. Orice schimbare în mai bine este comparată cu o problemă mult mai mare, ambiguă și imposibil de rezolvat de către un singur grup.

Cei care se opun plantărilor corporatiste se bazează probabil pe fantasticele performanțe ale direcțiilor silvice românești. Oamenii care se vaită că un spital a fost dotat din donații compară probabil totul cu fantastica modernizare a sistemului, executată de stat. Șoferii care nu sunt impresionați de un sens giratoriu se gândesc probabil la urbanizarea aproape S.F. pe care primarul Bucureștiului a făcut-o în ultimul an. Păi nene, la astfel de standarde…

Am văzut oameni văitându-se de programele de colectare a gunoiului, de puținele parcări cu sistem modern de plată (ăia care au văzut parcări) sau de faptul că, în sfârșit, Poliția Română comunică direct cu cetățenii. Fiecare pas mic în direcția potrivită e privit cu reticență. Culmea, mulți dintre cei care apar la televizor și ne bat la cap “cu prioritățile României” simpatizează actuala guvernare, una recunoscută pentru abilitatea ei de a inventa probleme (grațierea condamnaților, de exemplu).

Într-o țară în care statul bagă zeci de milioane de euro în achiziția de frunze desenate și în site-uri nefuncționale, orice lucru bine făcut ar trebui aplaudat. Mai mult chiar, orice lucru care nu strică ar trebui încurajat. Cu atât mai mult cu cât nici multinaționalele, nici ONG-urile nu consumă bani publici, spre deosebire de cei pe care îi înlocuiesc. Însănătoșirea nu are vreo ordine intrinsecă și, chiar dacă ne-a fost dat să fim conduși de o mână de repetenți, faptul că cineva face ceva e un plus. Faptul că cineva face ceva, indiferent de motiv, arată că încă există destul loc pentru asta.

Dacă ar fi să rezumăm, situația este chiar mai simplă. Într-o țară în care nu se face niciodată nimic, nu există „alte priorități”, ci doar… priorități!

P.S: Dacă problema cheltuielilor militare este într-adevăr discutabilă, modernizarea unei forțe militare rămase în anii ’80 nu e.

Românul s-a născut poet, dar a ales ingineria

Posted by on 28 Nov 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Recunosc, sunt un ignorant…

Din punctul de vedere al celor care se plimbă prin cenacluri și se citesc între ei, sunt un ignorant. Mai grav, sunt un profan sau chiar un incult. Relația mea cu poezia a fost ca relația unui bătrân plugar cu alcoolul: n-am consumat chiar cele mai fine licori.

Chiar dacă poezia internațională nu a fost vreo pasiune, am auzit și m-am împiedicat plăcut de un Eliot, Frost, Cummings sau Neruda. Mi-am citit și lecturile obligatorii din liceu, ălea înțesate de Eminescu, Blaga, Minulescu și, în cel mai bun caz, Stănescu. Ba, uneori am ascultat și sfatul profilor mai deschiși și am băgat nasul într-un Leonid Dimov, Marin Sorescu și chiar Mircea Dinescu. De dragul curiozității, am cercetat și mișcările recente, plăcându-mi câteva bucăți de la Claudiu Komartin sau Octavian Soviany, dar și poeme ale unor prieteni precum Adi Voicu, Sorin Lucaci și ale altor amici din online. La naiba, am zâmbit și la câteva exerciții lirice marca Iv cel Naiv.

Ghiveciul ăsta de nume nu este însă pus aici pentru a vă impresiona, ci pur și simplu pentru a vă arăta că, deși îmi plac poemele, nu îmi prea place poezia. Curentele literare și prostmodernismul în special nu mi-au trezit niciodată interesul. Cum spuneam, sunt un ignorant. Chiar și așa, există câteva tendințe vizibile și pentru profani. Într-un secol al narațiunii, poezia nu pare să-și mai găsească locul la masa mare a literaturii. Vorbim despre un loc pe care, până la jumătatea secolului trecut, l-a ocupat fără contestare. Acum, genul pare mai degrabă un hobby pentru critici, de discutat la evenimente de nișă. Dacă o parte din numele din primul paragraf au rezonat cu mulți, nu știu câți dintre voi mi-ar putea numi un poet internațional modern, care i-a marcat. Să nu spuneți Tomas Tranströmer, că nu vă cred.

În schimb, alimentată de puterea tot mai mare a narațiunii și a poveștii în general, proza s-a dezvoltat pe toate planurile. Chiar și oameni care n-au mai ridicat de ani de zile o carte sunt familiari cu figura dură a lui J.K Rowling, barba lui R.R. Martin, privirea lui Stephen King sau zâmbetul lui Gaiman. Sunt scriitori care animă comunități enorme. Geniali, revoluționari? Greu de spus, dar publicul și vânzările certifică influența unui artist, pe când părerile criticilor nu.

Poezia, în schimb, a rămas o mișcare exclusivistă, una ai cărui reprezentanți se simt prea confortabil cu propria creație. Nu e de mirare că vuiește tot Internetul când un poem spus live se viralizează, cum s-a întâmplat cu ani în urmă cu poezia lui Neil Hilborn și cu canalul de Youtube care îl găzduia. Nu e chiar un eveniment obișnuit. Acum probabil ar trebui să vină partea în care eu dau sfaturi poeților. Din fericire, nu e cazul. Poezia este fix în locul în care își dorește să fie: în plan secund. Oricum, cultura “slow”, serile de poezie live, videopoemele, podcast-urile și cenaclurile pentru amatori s-ar putea să ajute genul să revină.

În orice caz, chiar dacă genul liric șchiopătează vizibil, mijloacele lui de construcție și exprimare sunt cam peste tot. De la abilitatea copiilor de a învăța prin rime, până la epitetele și metaforele pe care creierul nostru le folosește pentru a înțelege lumea, poezia nu e ceva ce poți pur și simplu da la o parte. De la programare la îngrijirea unei plantații, multe dintre asocierile banale făcute de creierul nostru sunt infuzate cu o formă sau alta de poezie. Asta nu înseamnă automat că am fi și talentați la asta.

Și aici e de fapt problema: poate mai mult decât alte națiuni latine, românul chiar crede că s-a născut poet. Că e vorba despre producția de muzică sau de film, despre frumusețea matematică a unei funcții recursive sau despre replici de agățat, românii populează totul cu poezie. Chiar dacă au ceva absolut banal de făcut, ai noștri simt nevoia să… vâre ei acolo ceva în plus, o metaforă, o inovație, ceva să placă la toată lumea. Aparent, mijloacele construcției poetice pot fi folosite pentru orice, de la felicitări de Crăciun la mobila făcută pe comandă. Și nu, nu e vorba despre clasicul imbold al creativității, care se poate manifesta în zeci de moduri, ci despre o încercare artificială de a înfrumuseța utilitarul.

Și care ar fi până la urmă problema? Problema e că, la fel ca poeții care nu-și vând cărțile, dar nici nu încearcă, poezia permite o apărare nu tocmai corectă. Nu-ți place ce ai primit? Poezia e subiectivă, nu trebuie să-ți placă ție! Nu te pui cu sentimentele artistului. Ți se pare inutil și pompos? Nu înțelegi, te depășește! Partea proastă e că trebuie să citești ceva poezie pentru a scrie sau a gândi poezie. Chiar dacă e vorba despre poezia domeniului tău. Trebuie să depui un efort pentru a face ceva „frumos” și pentru alții, nu doar pentru tine.

Dar stai, domne’, că o parte dintre domeniile amintite mai sus trebuie să aibă o doză de poezie! Evident că trebuie, dar ele NU SUNT POEZII. Nu sunt nici măcar poezii vizuale sau tablouri lirice. Majoritatea sunt medii narative, iar narațiunea nu e tocmai punctul forte al poeziei, nu cum nu pare a fi nici punctul forte al românilor. Câți dintre oamenii întâlniți zilnic nu preferă să se piardă în detalii inutile, să facă glume și să devieze de la temă, în loc să răspundă cu subiect și predicat la întrebările voastre? Ce v-am spus, poezie.

Serios, dacă nu poți construi o structură narativă, fie ea și atipică, și dacă nu poți scrie două-trei personaje decente, lasă naibii camera aia din mână, că nu orice absolvent de UNATC e Buñuel, Jodorowky sau Tarkovski. Cinematografia românească geme de videopoeme, dar filmele pe care publicul chiar voia să le vadă de-abia în ultimii ani și-au făcut loc. Mulțumim pentru versuri, dar putem filma și singuri lampioane și farfurii de ciorbă, că dronele și telefoanele cu cameră nu sunt o raritate.

Un motiv pentru care poezia a fost atât de mult timp în fruntea artelor e și capacitatea ei intrinsecă de a cripta, de a ascunde sensuri. Dacă voiai să critici monarhia în Franța secolului XVII sau comunismul rusesc după revoluția bolșevică, erau puține șanse să poți folosi proza realistă, caricatura sau arta dramatică. Poezia însă? Interpretabilă, cu propriile chei de descifrare. Mai mult, cenzura asupra poeziei a fost mereu mai relaxată decât cea aplicată prozei. Astăzi însă nu mai avem nevoie de asta, cel puțin nu într-o formă brută.

Sigur că putem închide sensuri în imagini și chiar în acțiuni mult mai banale (a se vedea vestitul „performance art”), dar nu e cazul să o facem, dacă respectivele sensuri sunt deja accesibile. Există mesaje care pot fi scrise cu un spray pe un zid, nu au nevoie de fonduri de la Ministerul Culturii. Dacă tot l-am amintit pe Tarkovski, care avea totuși structuri narative puternice, merită să ne gândim și la mediul în care a creat. Cât și ce anume putea exprima în Rusia comunistă? Acum însă, alegoriile au nevoie de o bază mai solidă. În ultimul film al lui George Miller e mai multă poezie vizuală decât în toată cinematografia românească la un loc și vorbim despre un film cu Mad Max.

Să ieșim însă din zona filmelor și a artelor vizuale, dat fiindcă aici infuziunea lirică poate fi justificată. Influențați probabil de lecturile obligatorii, românii au în continuare tendința să creadă că orice banalitate e o hiperbolă și că trebuie evidențiată cu orice preț. Arhitectura și sculptura? Numai poezie, dacă e să judecăm după monumentele care au împânzit în ultimii ani Capitala. Sigur, mesajul lor trebuia să fie clar, dar de ce să nu facem puțină “artă”? Designul grafic și de produs? E greu să-i ceri unui om să-ți proiecteze un simplu raft sau măcar un raft funcțional. Trebuie ca măcar una dintre scânduri să fie un elogiu subtil adus lui Brâncuși.

Am întâlnit ingineri care voiau ca lucrările lor în domeniul ingineriei mecanice (echipamente termice) să fie recunoscute drept „unice”. Nu, nu voiau să inventeze ceva, ci doar să facă lucrurile într-un mod „mai frumos”. În propriul domeniu de activitate, mi s-a întâmplat să lucrez cu un tânăr DTPist care îmi pagina ilustrațiile spre stânga. De ce? Pentru că-i aminteau de albumele Taschen. Vorbim despre ilustrații publicitare, cu mașini de spălat. În astfel de condiții, te bucuri că n-ai întâlnit niciun medic poet.

Până și muzica e infectată de microb, deși mulți vor spune că muzica e pură poezie. S-ar putea să fie, dacă te gândești la Bob Dylan sau la genurile muzicale care se axează strict pe arta cuvântului. Altfel, așa cum spuneam, calitatea necesită calitate. Ai mai multe șanse cu versuri simple și repetitive, decât cu poezia lui Alecsandri pe muzica lui Alex Velea. E ceva ce mulți poeți amatori descoperă în adolescență, când la fel de mulți abandonează genul. În domeniul scriiturii, problemele sunt și mai mari. Mulți dintre cei care își spun pompos „prozatori” nu sunt în stare să-și ducă nici cititorii, nici personajele de la un capăt al celuilalt al cărții. Metafore prelungite, sinecdoce inutile și un eu liric care depășește cu mult în prezență și grandomanie vocea narativă. Filosofie simplă, cu personaje de carton. Apărarea autorilor? E poezie, nene! Vândută însă ca roman de aventură.

Bine, bine, și care ar fi soluția? E imposibil să elimini poezia și poeticul din spațiul artistic sau din cel cotidian. Ce putem însă face este să nu o căutăm și forțăm în contexte în care nu avem nevoie de ea. Cu alte cuvinte, să lăsăm poeții să fie poeți. Pentru asta, e suficient să începem cu o întrebare simplă: Am ceva de spus? Dacă răspunsul este nu… de ce să o spun mai frumos?

P.S: Îmi dau seama că tocmai eu am uitat să-mi pun ultima întrebare, înainte să scriu articolul ăsta.

Nu fi „rău”

Posted by on 23 Nov 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dacă ăsta ar fi fost un blog pentru mămici, titlul de mai sus ar fi prevestit un articol amuzant…

Din păcate, „răutatea” din titlu se referă chiar la malefism, la acel „evil” pe care cărțile și filmele ni-l aruncă mereu în față. Obsesia răului absolut a chinuit multă vreme teologii, filosofii și liderii de opinie, fără însă a duce la rezultate. Între timp ne-am lămurit că răul adevărat este banal, iar tentația lui nu e niciodată ușor de identificat. Sunt foarte puține circumstanțe în care răul apare concret, ca o ofertă gata de semnat. De fapt, de aici și vechea întrebare: are sens să încercăm să evităm răul sau mai bine „urmărim” o definiție a binelui?

Pornind pe urma răspunsului, o să ne întoarcem din nou la titlul articolului. O parte din cititori a observat probabil că fraza de acolo este o traducere grosieră a vechiului slogan corporatist al Google: „Don’t be evil”. Sloganul ăsta, creat într-o perioadă în care să fii rău în domeniul IT însemna să-ți exploatezi fățiș utilizatorii, ajunsese la un moment dat să ghideze inginerii Google în demersul lor de a lansa noi produse. Între timp, așa cum și-a schimbat și practicile, Google și-a schimbat și sloganurile. Prin 2015, expresia fusese integrată în „Poți face bani, fără să fii rău”, o frază lipsită de imperative, ca, odată cu înființarea Alphabet (compania mamă Google), sloganul să devină „Fă ceea ce trebuie” (“Do the right thing”). Vechiul slogan a rămas și el menționat în documentele interne.

Probabil că mulți cititori ar vrea să începem o discuție despre cât de rău sau bun este Google. Din păcate, discuția este foarte lungă în cazul ăsta, iar o companie care practic a unit lumea (nu doar complexele ei, precum rețelele sociale) nu poate fi complet scoasă din discuție pentru practicile legate de intimitatea consumatorilor și pentru derapajele din politica fiscală. Nu pentru că nu ar fi niște lucruri negative, ci pentru că au devenit standard de piață, din păcate. Google este gri, un gigant de care avem nevoie și care inovează constant, dar al cărui ajutor vine cu un preț. Google este gri, dar o parte din el tânjește după alb.

Ce mi se pare însă mai interesant este modul în care a evoluat respectivul slogan. E mai bine să nu fii rău sau să faci ceea ce trebuie? Știu că întrebarea pare a fi desprinsă dintr-o carte de filosofie de liceu și mai știu și că maniheismul nu funcționează. Chiar și așa, trăim într-o lume în care binele e din ce în ce mai greu de promovat, iar răul devine din ce în ce mai prezent. Poate de-asta cred că problema asta, una esențial filosofică, merită ridicată cât mai des la nivel de corporație sau de politică socială.

La nivel individual, mulți vor spune că te poți baza mereu pe bătrânul „Trăiește și lasă-i pe ceilalți să trăiască!” (Live and let live). Apare sub diverse forme atât în dogme religioase, cât și în texte sfinte. Trebuie să fie ceva de capul lui, nu? Este, chiar dacă te pune într-un rol pasiv, în care nu ești obligat să acționezi împotriva răului. Pe de altă parte, la nivelul unor entități mai puternice, lucrurile se complică. E bine sau rău să creezi locuri de muncă folosindu-te de facilități fiscale care-ți pot dezavantaja concurența? Depinde de perspectivă (și de cât de capitalistă e ea, ar spune stângiștii de weekend).


(Sursa: Explosm.net)

Și cam tocmai asta e problema cu „a face ceea ce trebuie”. Atât indivizii, cât și corporațiile nu sunt în stare să formuleze priorități inatacabile. „Ceea ce trebuie” sau „lucrul corect” nu este întotdeauna și “lucrul bun”, înțeles ca atare de majoritate. E normal, doar fiecare își vede interesul și interesul micului grup din jur.

E cam ca vestita problemă a troleului care deraiază. Pe cine ai salva, pe cei mulți din fața troleului sau pe omulețul de pe peron? Un relativist moral ar pune întâi întrebarea: Cel de pe peron cine e? Dar cei din fața troleului? Salvez o familie necunoscută sau un om de știință valoros? Deja în punctul ăsta am renunțat la demarcarea bine/rău și am trecut la o analiză care, conform normelor clasice, se cam în scrie în a doua categorie. Într-un final, vom alege convenabilul.

Și aici apare a doua problemă: când faci ce crezi tu că e bine, nu faci, de fapt, niciun efort. Pe de altă parte, să nu fii rău implică o minimă încordare a voinței. Nu mă omor cu negațiile, dar încercarea constantă de a nu-i leza pe ceilalți mi se pare mai potrivită pentru o lume în care toți avem dreptate. Răul e banal și ușor de internalizat, dar, odată făcut, e vizibil. Cineva poate ajunge să participe la devalizarea a 300 de conturi bancare. Sigur, poate că va folosi banii pentru cercetare medicală, dar acțiunea lui nu va putea niciodată fi încadrata la categoria „bine”.

 Binele și răul sunt de multe ori pur subiective, dar răul are de multe ori consecințe obiective și de durată. Simplul efort de a te opune lui mi se pare de remarcat. În plus, odată făcut răul, binele prin care încerci să compensezi după nu mai are același impact. Dacă tot am vorbit despre Google, merită să amintim și încercarea lor recentă… de a combate știrile false care au influențat alegerile americane… de anul trecut. Inițiativa e demnă de remarcat, dar vine foarte târziu și sub presiune. Cumva, ai spune că politica este lipsită de astfel de dileme. Definită inițial ca o preocupare pentru „binele” sau măcar pentru starea cetății (Aristotel), ea devenit în scurtă vreme un joc pentru obținerea și menținerea puterii (control asupra unui număr de indivizi). Nu prea are sens să mă vait de modul în care este înțeleasă politica în România la nivel de cetățean, dar poate ar trebui să începem normalizarea ei de undeva.

Într-un peisaj în care binele individual și binele partidului sunt un fel de pedeapsă divină pentru populație, un îndemn precum „Nu fi rău” nu ar strica, măcar la nivel declarativ. Mai știți când votanții țărăniștilor se bucurau că „ăia nu furau atât de tare”? Ei, asta arată cam cât de jos e standardul. Cred că, având în vedere acțiunile politice din ultima vreme, am putea începe chiar de mai jos cu îndemnurile. Am putea porni de la: Încercați să nu fiți dobitoci… măcar uneori.

P.S: Textul ăsta a fost mult prea lung pentru ideea din spatele ei, însă recunosc că inițial voiam să-l scriu ca o completare la un articol mai vechi, despre un politician de soi…

Conu’ Leonida față cu privilegiul

Posted by on 15 Nov 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Stau în general departe de dezbaterile legate de intoleranță, pentru simplul motiv că mulți dintre care le inițiază au o caracteristică ușor neplăcută: sunt limitați.

Afirmația din paragraful anterior s-ar putea să fie dură, dar ea nu mă menajează: sunt pe cale să încep o discuție despre intoleranță. Într-o țară unde câteva voci urlă că trebuie să integrăm pe toată lumea, dar trei milioane de nebuni vor să apere albii creștini și căsătoriți între ei, avem nevoie și de puțină corectitudine politică. Deși reprezentanții ultimului fenomen sunt în mare parte debusolați și concentrați pe a-și striga fricile pe Facebook, nu mi se pare că am ajuns în punctul în care militanții pentru drepturi LBGTQ, feministele și activiștii pro-integrare să ne deranjeze. Din contră, prea puțini dintre ei au o capacitate reală de acțiune.

Sigur, mai dai de o iubită de fost-deputat care vrea să salveze crabi și-și pune poze „anti-misoginism” prin tabloide, dar asta nu e nimic. Mai auzi de cazuri de profesori universitari care-și jignesc studentele de altă religie, dar încă n-a venit nimeni cu ideea de a elimina pronumele personale din vocabular. Vrem nu vrem, o bună parte din bătălia pentru “toleranță” din România se duce online, între oameni care vor să ne convingă că nu e niciodată „vina celor puțini” și oameni care sunt siguri că normalitatea e un concept bătut în cuie. Din nefericire, atunci când e cazul, foarte puține grupuri duc bătălia la nivel legislativ sau în instanță, cu excepția celor de-a dreptul delirante (că tot vorbeam de cele trei milioane).

Prin urmare, nu ai avea de ce să fii foarte deranjat de corectitudinea politică, dincolo de spațiul virtual. În București, Timișoara sau Cluj te-ar putea irita anumite mesaje publice, dar cum pui piciorul într-un orășel de provincie mai puțin titrat, îți ajung repede pe la urechi vechile teorii despre „țigani, muieri și homosexuali”. Balanța e încă dezechilibrată, dincolo de mediul corporatist sau universitar. Există însă un termen care mă scoate din sărite și care a pătruns recent și în vocabularul unor ultratoleranți locali. Termenul ăsta este „privilegiu”.

Mai cunoscută pentru unii dintr-un episod South Park, ideea de a-ți recunoaște sau conștientiza privilegiile e o tâmpenie sinistră. O tâmpenie care pleacă de la ideea că ar trebui să conștientizezi sau să te simți vinovat pentru o serie de factori absolut aleatorii, de la biologie, geografie și politică regională la simplu noroc. Genul ăsta de factori te-ar fi făcut cumva să fii mai bun decât alții, deci să discriminezi implicit. Înainte însă de a dezbate modul pervers și abrutizant în care e folosit termenul astăzi (în special de categoria poreclită SJW – Social Justice Warriors), ar fi bine să trecem puțin prin istoricul lui.

Ideea de „privilegiu” ca principiu al inegalității sociale există de mai bine de un secol. În primă fază, el și-a justificat pe deplin prezența în discursul public. Când aveai populații de culoare care nu puteau vota și nu aveau din start acces la anumite joburi, rezervate albilor, atunci puteai vorbi despre o populație dezavantajată și despre o altă populație, privilegiată. Când ți se refuza complet accesul într-un spațiu public pe motiv că erai femeie, atunci vorbeai despre un privilegiu de gen. Desigur, o parte din diferențele ăstea există și acum în anumite țări, așa cum există și oameni care se luptă cu ele. Dar nu despre asta vorbim când cineva pomenește cuvântul “privilegiu”, nu-i așa?

Nu, mai nou, ești privilegiat dacă te-ai născut alb. Ești privilegiat dacă nu te-ai născut într-o zonă de război. Ești privilegiat dacă ai tăi au ales o religie sau un partid sau dacă au avut tupeul să pună niște bani deoparte. Ești privilegiat dacă ai avut o copilărie decentă și ai avut ce mânca în fiecare zi. Ești privilegiat dacă ai avut mereu dreptul la liberă exprimare. Ești privilegiat pentru că cineva a decis să te angajeze după facultate. Ești avantajat pentru că ai avut noroc. Ce mai, dacă viața ta n-a fost un șir imens de suferințe, te lăfăi în privilegii!

(Sursa: Wuomo)

Acum, avem și noi dreptul și privilegiul să ne întrebăm: cum naiba am ajuns să deformăm în halul ăsta un cuvânt? Cum am ajuns să confundăm privilegiile, fie ele materiale sau imateriale, cu drepturile de bază, cu simpla întâmplare sau rezultatul unei munci? Prin 2014, un student de la Princenton (Tal Fortgang, citiți despre el pe Wiki) a scris un articol pe tema asta. Departe de a spune ceva cu adevărat nou sau de a fi foarte bine documentat, articolul respectiv a fost unul dintre principalii responsabili pentru ieșirea termenului privilegiu din campusul universitar și intrarea lui în discursul public.

Unii au interpretat articolul lui Fortgang ca pe un fel de „Eu sunt mai bun decât voi, bă, săracilor”, pe când alții l-au văzut ca pe ce era de fapt. Un strigăt al unui student de anul I, ușor confuz și cu poftă de dezbatere, dar sufocat de omuleți fricoși și limitați a căror unică strategie conversațională era să spună altora ce NU pot să facă. Un strigăt al unui individ care a îndrăznit să aibă o părere (mai mult sau mai puțin argumentată sau îndreptățită), într-un mediu care se lăuda cu încurajarea opiniei. Și, pe lângă micile inadvertențe care au stârnit furia academicienilor de canapea, Tal avea în bună parte dreptate: nu ai de ce să-ți ceri scuze pentru hazard!

Nu poți trece în categoria privilegii niște lucruri pe care trebuie să ți le asigure un stat funcțional și niște părinți normali. Nu contribui cu nimic la progresul umanității. Reducerea inegalității sociale e o prioritate pentru mai toată lumea, dar nu pot să mă simt vinovat pentru copiii instuționalizați sau emigranții de altă religie, care ar fi chipurile dezvantajați în România. Deși lucrurile nu funcționează așa cum trebuie, toți au primit, legal, șansa la un nou început. De ce aș fi eu privilegiat pentru că alte state s-au prăbușit sau pentru că nu-și pot hrăni cetățenii? Da, sărăcia e o boală socială, una care poate afecta inclusiv IQ-ul celor prinși în capcană. Da, o țară poate rămâne săracă datorită geografiei, factorilor religioși și corupției. Sunt lucruri cunoscute, dar nu poți arunca o țară ca România în oala privilegiului, numai pe baza lor.

Am văzut oameni care au senzația că inclusiv noi, românii, ar trebui să ne simțim vinovați pentru evenimente precum pactul Sykes-Picot sau pentru colonizarea Africii. Serios, cineva chiar a scris așa ceva în spațiul virtual. Pe lângă faptul că în perioadele respective eram la fel de oprimați ca multe dintre țările afectate, nu văd ce legătură ar trebui să aibă un om născut în 1987 cu un pact din 1916. Să nu mai vorbim despre faptul că, în momentul în care spui că toate problemele din Orientul Mijlociu se datorează unei împărțiri de acum un secol, ai grave probleme de înțelegere a istoriei, geografiei și sociologiei. Nu imperialismul britanic, francez sau american motivează astăzi sute de mii de oameni să se omoare între ei.

Revin însă la o afirmație anterioară. Să-i spui unui român că este privilegiat e o tâmpenie. Știu că rasismul încă ne bântuie, însă situațiile datorate lui sunt concrete și țin de nesimtire, nu de privilegii. Restul de situații închipuite de călăii online sunt pur și simplu fictive. Am prins mai toți pastila amară a comunismului sau urmările ei. Am avut privilegiul de a sta în chirie în apartamente mici și de a nu putea economisi nimic din primele salarii. Avem privilegiul de a fi conduși de o gramadă de analfabeți, de decenii. Unii dintre noi am avut și privilegiul de a ne fi salvată viață de un sistem medical subfinanțat, dar în care încă activează oameni talentați și dedicați. Ce mai, mii de avantaje!

Un om mai bogat sau mai bine văzut decât tine nu e din start privilegiat. Dacă vorbim despre România, el fie te-a depășit prin educație, muncă sau noroc, fie a avut mult mai puține scrupule și a mers pe calea furtului. În primele cazuri, e vina ta că nu ai lucrat mai mult, în cel de-al doilea e vina noastră că l-am lăsat. Privilegiul nu a avut nicio treabă cu asta. Nu e ca și când ai putea să refuzi să fii fiul sau fiica părinților tăi. Nu e ca și când ar trebui să nu tinzi la mai mult, doar pentru a nu-i supăra pe alții. Faptul că mulți nu pot, sunt incapabili sau nu vor să-și depășească condiția nu are de ce să îi oblige pe cei care o fac.

Majoritatea celor „privilegiați” nu își conștientizează statutul și nu folosesc asta în scop personal. Prin urmare, nu văd ce avantaje nemeritate ar putea primi, chiar dacă, prin absurd, ar fi avut „privilegiul” de a nu se naște într-o zonă săracă, izolată sau totalitară. Nu suntem și nu ne naștem egali, iar jobul unui stat funcțional ar trebui să fie asigurarea unor șanse egale de ascensiune. Dacă asta nu se întâmplă, facem ce am făcut și în ultimii 220 000 de ani de istorie umană: ne descurcăm.

P.S: Un leac foarte bun pentru puștanii care n-au avut încă primul job, dar consideră că e momentul să aibă prima opinie, ar fi să le dați dreptate. Sau, în cuvintele celui pe care l-am parafrazat în titlu: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! 

Next Page »