Krossfire's Blog

Dacă tot am rămas în domeniul dilemelor etice, o să aduc în discuție un subiect mai vechi…

Într-o lume în care toți avem dreptate, nu e greu să devii apostolul corectitudinii, dar nici să fii sedus de extremism. Uneori, pe lângă troli supărați și moderatori furibunzi, lupta dintre viziuni aruncă în neant și oameni valoroși. Oameni cu realizări incontestabile, personaje pe care mulți le considerau intangibile. Oameni care au avut ghinionul să intre în conflict cu imaginea noastră despre ei.

Într-un final, conflictul dintre „abilitățile” unui om și „obsesiile” lui se reduce la un singur lucru: cât de mari trebuie să fie realizările cuiva, pentru a-i acoperi derapajele? Care e momentul în care acțiunile personale anulează meritele profesionale?

Oricât ne-ar plăcea să credem că „toată viața e valoroasă”, adevărul e că valoarea nu e ceva intrinsec, ci ceva atribuit. Dacă umanitatea ar putea vota între a-l salva pe Elon Musk și a salva trei orașe din Etiopia, ultima ar deveni o țară foarte aerisită.  Prin urmare, oricât ar insista unii cu valoarea tuturor vieților umane, vor exista întotdeauna indivizi percepuți drept „,mai valoroși”. În același timp, ei vor fi în continuare oameni: subiectivi, schimbători și al naibii de dificili.

Unde punem punct? Unde se termină idolul și unde începe omul? Să studiem câteva cazuri de „zei” căzuți din grație și să vedem dacă putem separa vocile raționale de panseluțele ofensate.

1.Merite chestionabile, derapaje vizibile: Dr. Hans Asperger

Sindromul Asperger e o formă de autism înalt funcțional și, deși i se mai spune și „boala geniilor”, majoritatea celor afectați de ea sunt departe de a fi așa ceva. În plus, eticheta este aplicată uneori și oamenilor mai puțin sociabili, dar inteligenți, în detrimentul bolnavilor.

Să revenim însă la „inventatorul” sindromului. Doctorul Hans Asperger nici nu a descoperit sindromul care-i poartă numele și nici nu i-a identificat toate simptomele. Renumele se leagă mai degrabă de cercetătoarele care i-au studiat ulterior munca, nu de propriul efort. E drept însă că medicul german a identificat o serie de trăsături ale autismului. Tot el a fost printre primii care a realizat că un procentaj de copii presupuși „autiști” devin adulți funcționali.

Pe de altă parte, Hans Asperger a colaborat îndeaproape cu partidul nazist, căruia i-a cântat în strună pe tema eugeniei. Datorită lui și obsesiei lui cu „psihopatia autistă” (a carei definiție părea să fi fost preluată de la o psihiatră din Rusia), zeci de copii au fost trimiși și eutanasiați la centrul Spiegelgrund. În mod convenabil sau total demoralizator, o bună parte din cercetările lui Aperger au fost distruse în urma unui bombardament.

(Dr. Asperger la “lucru” – Sursa Imaginii)

După război, Dr.Hans a dus o viață „normală”. Ba, datorită studiilor lui inițiale și muncii în clinicile pentru copii, a căpătat și un renume de bun doctor pediatru. Obsedat de ascensiunea academică și fără merite științifice deosebite, Asperger și-a întipărit totuși numele în cultura populară. Cu toate astea, literatura oficială a început treptat să elimine diagnosticul omonim, atât din cauza unor probleme cu stabilirea lui, dar și a problemelor cu cel care l-a „inventat”.

2.Merite vizibile, derapaje susținute: Nicolae Paulescu

Paulescu e exemplul preferat al naționaliștilor în lupta cu străinii care „ne-au umilit”. Provoacă un neolegionar și vei afla același lucru: Paulescu a inventat insulina și n-a primit Nobelul! Doar că n-a inventat efectiv insulina și mai avea și o problemă destul de mare: era un om oribil. Asta deși ca cercetător avea merite evidente.

Paul Langherhans a fost primul care a intuit rolul în digestie al pancreasului și primul care a stabilit un cadru pentru cercetările asupra lui. Oscar Minkovski, un cercetător evreu (o să vedeți de ce e important), a fost primul care a postulat existența insulinei.

Paulescu a încercat și reușit să sintetizeze cu succes hormonul și să-l aplice în tratarea hipoglicemiei. El a descris pentru prima dată procesul în 1921 (deși primele experimente datau din 1916) și l-a pus în practică în 1922, cu un grad moderat de succes. Un an mai târziu, o echipă de cercetători canadieni a luat premiul pentru sinteza hormonului, folosind o rețetă diferită de cea a lui Paulescu, una puțin mai sigură și eficientă. O rețetă care însă se baza pe cercetările anterioare ale românului, lucru scos în evidență și de profesorul Ian Murray.

Problema multor cercetători de acum și a comitetului Nobel din perioadă era comportamentul public al savantului. Există însă și surse care susțin că Nobelul pierdut nu se datora antisemitismului lui Paulescu, ci că doar reabilitarea lui ulterioară a fost blocată din acest motiv. E foarte posibil, dar ar trebui mai întâi să vedem în ce sens era Nicolae Paulescu „antisemit”. Nu, omul de știință nu era antisemit cum sunt cei care neagă astăzi Holocaustul (dat fiindcă pe-atunci catastrofa încă nu se petrecuse) și nici antisemit cum erau majoritatea gânditorilor din epocă, inclusiv Nicolae Iorga și Octavian Goga, ultimul fiind simpatizant nazist. Paulescu ducea antisemitismul la paroxism!

(Sursa Imaginii)

Pe lângă o carte de-a dreptul scabroasă despre influențele evreiești și masonice asupra statului și statutului creștin, Paulescu a activat în formațiunile care au ajuns să dea naștere mișcării legionare (fiind ulterior și membru în Senatul legionar). Activitatea lui a fost notabilă, omul de știință fiind considerat și o sursă de inspirație de Corneliu Zelea-Codreanu. Același Paulescu s-a chinuit să demonstreze că evreii infectau voit femeile românce cu boli venerice și că minoritatea evreiască merita tratată ca niște „păduchi”. De multe ori, și-a folosit statutul de om de știință pentru a instiga la ură la modul cel mai barbar posibil.

Mulți au acuzat comitetele științifice de dublu standard, din moment ce alți cercetători cu legături naziste sau extremiste au fost lăsați în istorie. Singura problemă e că Paulescu era deja recunoscut când a decis să-și facă antisemitismul public. El n-a fost forțat să se manifeste împotriva unei minorități, dar a profitat de orice ocazie pentru a face asta.

3.Merite de necontestat, derapaje discutabile – James Watson

Alături de Francis Crick și Rosalind Franklin, James Watson este unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, descoperire pentru care a luat și premiul Nobel. Tot Watson a condus și „Human Genome Project”, până când a fost forțat să plece în urma unui conflict cu reprezentanții guvernului. Aparent, Watson se împotrivea patentării genelor și a structurilor elementare pe care le considera ca aparținând omenirii. În plus, o parte dintre cercetările lui Watson au fost considerate lucrări de pionierat în lupta împotriva cancerului. De fapt, până acum vreo 10 ani, James Watson era unul din favoriții conferințelor inspiraționale.

Ce s-a întâmplat? Ei bine, dacă despre el s-a mai spus că ar fi fost sexist (într-o perioadă în care fenomenul era omniprezent în mediul științific) și prea conservator, nimeni nu-i nega meritele ca om de știință. Asta până când omul a îndrăznit să spună că rasa și inteligența ar fi conectate, o opinie pe care o susține și astăzi. Acum, modul în care Watson a ieșit la rampă n-a fost chiar cel mai inteligent, iar trecutul lui era plin de derapaje de genul ăsta (nu doar rasiste, ci și ușor homofobe). E totuși de remarcat că omul a încercat să aibă o abordare științifică a problemelor, chiar dacă uneori știința nu-i susținea opiniile.

Când, în 2014, bătrânul savant a declarat că e nevoit să-și vândă medalia Nobel din cauza pierderilor financiare și a întreruperii unei colaborări, ura publică ajunsese deja la cote maxime. Totuși, medalia a fost cumpărată de un oligarh rus care i-a și returnat-o. Din descrierea de mai sus, Watson pare o victimă. Totuși, nu e tocmai greu să vezi de ce comunitatea științifică s-a alertat: teoriie lui, unele parțial fondate, altele exagerate, au o greutate imensă, mai ales că vin de la un titan. Chiar și atunci când titanul ăla e foarte bătrân și își dă cu părerea în probleme care nu îl prea privesc.

(Pasajul pentru care Watson a fost trecut pe linie moartă. Sursa.)

Din în ce mai mulți oameni de știință sunt îngrijorați de reapariția celebrei Bell Curve și de faptul că eugenia modernă ar putea să se întoarcă la rădăcinile ei nu tocmai nobile. E normal. Pe de altă parte să izolezi un erou al științei pentru că-și permite să-și asume concluziile unor studii e la fel de bizar. În plus, cei mai vocali indivizi nu au fost colegii lui din comunitatea științifică, ci aceeași grămadă de „nimeni de serviciu” care urlă de fiecare dată. Watson a fost acuzat de „rasism științific”, dar fără dovezi științifice.

E cam greu să fii complet de acord cu afirmațiile lui Watson. E mai ușor să demonstrezi că sărăcia și poziția geografică au un impact mai mare asupra performanțelor inițiale ale unui individ, decât are inteligența nativă. Pe de altă parte, e la fel de greu să demonstrezi că rasa e un „construct social” și că nu există diferențe între rase, când zeci de dovezi îți vor demonstra contrariul. E suficient să te uiți la transplanturile de organe și în mod special la cele de măduvă osoasă. Sigur, am putea vorbi toată ziua despre antigenii-HLA, dar ideea e alta: rasele există, chiar dacă nu există vreo dovadă că abilitățile lor intelectuale ar fi diferite. Studiile citate de Watson e posibil să fie niște porcării, dar ele nu pot fi demolate doar pe baza faptului că unora nu le place conceptul de rasă. Știința nu e corectă politic. Din fericire!

(Aceeași sursă)

Un caz mai apropiat de noi ar fi și cel al neurochirurgului Leon Dănăilă, un specialist cu merite pe toate planurile, naționale și internaționale. Din păcate, obsesia unui anumit partid de a-și face imagine pe spatele lui l-a târât pe Dănăilă în lumina reflectoarelor. Și acolo, omul a spus cam ce te-ai aștepta să spună un bătrân de 80 de ani aruncat brusc pe scena politică românească: tot felul de prostii despre femei, homosexuali și alte aspecte care-l deranjau. Deși era considerat un individ rezervat și moderat, Leon Dănăila a ajuns să fie amendat pentru homofobie.

Cazul lui, la fel ca restul cazurilor de mai sus au un singur lucru în comun: dărâmarea unor idoli. Unii poate că meritau să zboare de pe piedestal. Alții însă par să fi fost victimele celor care își apără cu îndârjire fricile, în detrimentul adevărului.

Deși sunt mai interesat de părerile altora, soluția mea este una aproape obiectivistă. Indiferent de cum îi pedepsești ieșirile, dacă munca unui om a ajutat mai multe persoane decât a rănit comportamentul lui, omul ăla își merită totuși locul în istorie.

P.S: Da, știu că ar fi meritat să-l amintesc și pe H.P. Lovecraft pe lista asta, însă scandalul legat de rasismul lui (cumva des întâlnit în perioadă) a izbucnit postum și nu i-a distrus atât de multe reputația.

30 Comments »

Când o dezbatere ia foc online, rareori mă așez la masa corectitudinii politice.

Și totuși, sunt dezbateri unde moderația e de preferat, deși combatanții îți vor spune că lucrurile sunt clare. O astfel de situație a fost și recenta condamnare a lui Mark Meechan, zis și Count Dankula, un gest care poate fi interpretat atât ca o mostră de normalitate, cât și ca o teribilă încălcare a drepturilor. Dar în primul rând: cine e băiatul ăsta și ce vrea el de la spațiul public?

În 2016, Meechan, un scoțian fără prea mulți fani sau umor, a urcat online un videoclip destinat prietenei lui. Dacă alți vloggeri în căutare de faimă își filmează diverse organe, Meechan s-a gândit la ceva mai „interesant”. Vrând să-i demonstreze domnișoarei că ceva drăguț poate deveni cu ușurință înspăimântător, omul i-a dresat cățelul, un pug simpatic, să „facă” salutul nazist și să latre fericit atunci când el striga lucruri precum „Sieg Heil!” sau „Do you want to gas the Jews? Let’s gas the Jews!”. Evident, totul a fost filmat și prezentat entuziast sub pretextul unei glume.

Ce s-a întâmplat? După ce a fost târât vreun an și ceva prin procese, Meechan a fost condamnat în primă instanță și-și va afla sentința definitivă pe 23 Aprilie. E posibil să facă închisoare pentru ceea ce ziarele numesc „a hate crime” (o infracțiune motivată rasial sau xenofob). De fapt, verdictul lui a fost „grossly offensive material”, ceva ce poate fi pedepsit conform legislației din Marea Britanie (UK Communications Act – 2003).

Pai bine, o să ziceți, de ce n-am fi 100% de partea omului? Practic, omului i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare. De acord complet, dar totuși…

1.Împotriva lui Meechan – Comedia nu bate Pușcăria

Poate ați observat că mi-am început descrierea cu o remarcă malițioasă, spunând că tipul nu avea nici fani și nici umor. Remarca nu a fost tocmai gratuită. Înainte de eveniment, videoclipurile lui erau niște porcărioare postate rar, cu maxim câteva mii de vizualizări. Am menționat asta nu pentru a-l jigni, ci pentru a explica faptul că Meechan este de-abia acum „o celebritate” și, după unii, un „erou al dreptei”. Înainte de incident era un tip obișnuit și nicidecum un „comediant scoțian” sau un „vlogger cunoscut”, cum l-au numit ziarele.

Prin urmare, un tip absolut obișnuit face o glumă absolut tembelă (serios, mai uitați-vă o dată la rahatul ăsta) în care pronunță repetat expresia „Gas the Jews!” cu o imensă satisfacție. Chiar dacă trecem peste îndemnul lui „sarcastic” de a „gaza evreii”, e greu să trecem peste faptul că e pronunțat de peste 20 de ori! Mai mult, dresajul cățelului și montajul cu el uitându-se la discursurile lui Hitler par să fi luat ceva timp. Deci, un tip altfel banal, dar oarecum inteligent și conștient de propriile acțiuni, pierde timp pentru a se juca periculos cu simbolistica nazistă și apoi face lucrul ăsta public.

(Mark Meechan sau Contele Dankula. Sursa: bbc.com)

Sigur, omul spune în videoclip că totul se vrea a fi o „glumă”. Totuși, când a scutit pe cineva cuvântul „pamflet” de repercusiuni legale? Nici scuza că filmulețul era strict pentru prieteni nu prea ține. Gluma exista public pe canalul lui și a colectat sute de mii și ulterior milioane de vizualizări. A fost mult peste media altor videoclipuri de-ale lui, videoclipuri care au crescut și ele ulterior. În plus, același Meechum spune că totul a fost inofensiv și că nu are și nu a avut niciodată viziuni de dreapta. Apoi apare la proces cu un cunoscut extremist de dreapta (Tommy Robinson)! E drept, într-un final și oameni ca Ricky Gervais i-au luat apărarea, dar nu cu ei s-a afișat în toate pozele…

Revenind însă la problema inițială, cred sincer că amestecul corectitudinii politice în artă e foarte periculos. Pe de altă parte, termenul de „artă” e foarte generos. Mai e oare vorba despre libertate de expresie când îți maschezi viziunile cu schelălăielile unui cățeluș? Ni s-ar părea amuzant un videoclip în care cineva strigă „Violul e ok!” la nesfârșit, dacă folosește un papagal pentru a o spune? Din păcate pentru Contele Dankula, libertatea de exprimare vine și cu o minimă responsabilitate. În spațiul public, responsabilitatea aia poate deveni una legală.

A doua problemă ar fi că pentru Marea Britanie referințele naziste sunt ceva foarte serios. Participarea în Al Doilea Război Mondial a fost pentru Imperiu începutul sfârșitului, iar legile sunt destul de specifice cu privire la incidentul ăsta și la antisemitism. Așa cum spunea un prieten: sunt răni încă deschise la care societatea reacționează din impuls. Dacă le atingi, trebuie să îți asumi o reacție viscerală, nu una rațională.

Condamnarea lui Meechan ar putea fi privită mai degrabă ca un exemplu dat spațiului public. Lucrul ăsta devine evident și din conversația cu judecătorul. Ultimul îl acuză pe comediantul de weekend că și-a ascuns intențiile și că a știut destul de clar ce face. În plus, o parte din presă i-a imputat „Contelui” că a bagatelizat enorm acțiunile naziste prin gestul și atitudinea lui.

Astfel, deși extrema dreaptă (de la Breitbart la Alex Jones) încearcă să-l transforme în erou, adevărul e că Meechan a fost prins în ofside. Omul ăsta clar nu e o victimă a „liberalilor neomarxiști”. Dar el este totuși o victimă. Stai… de ce?

2.În Apărarea lui Meechan – Contextul e Totul

Deși recunosc că Mark Meechan nu îmi e deloc simpatic, cei care îl condamnă public fac uneori greșeli barbare. Genul de greșeli care îți arată de ce nu e bine să construiești un precedent legal în cazul lui. Una dintre ele ar fi odioasa comparație cu Charlie Hebdo unde, conform unor comentatori, „și alții au mers prea departe”. Am mai discutat despre asta și, deși legea e uneori foarte specifică, puterea de a decide ce anume reprezintă „artă” nu poate aparține minorităților (indiferent de factura lor). E o putere rezervată exclusiv publicului, indiferent de cât de snob sau bătut în cap e publicul ăla!

Al doilea semn de întrebare legat de condamnarea lui Meechan e ceva mai serios. Inițial, am crezut că vestitul „Conte” a căzut răpus de legile antisemitism, legi pe care românii nu le prea înțeleg, dar pe care alții le iau în serios. Văzând videoclipul mi-am zis: ok, poate își merită o amendă pentru insistența în prostie. Apoi am văzut că omul a pierdut mai multe joburi (așa susține el, cel puțin) și că poate fi condamnat la pușcărie. Am zis: e puțin cam mult, chiar și pentru o lege antisemitism.

Însă semnalul de alarmă a apărut mai târziu, când am citit mai atent verdictul. Legea în baza căreia Meechan a fost condamnat vorbește nu despre antisemitism, ci despre „grossly offensive” content în general. Mai mult, aceeași lege nu specifică foarte clar condițiile în care ceva e „teribil de ofensator”. Păi, dragilor, aici chiar avem o problemă!

Ce e ăla conținut ofensator în general? Ce înseamnă el în contextul ăsta? Daca se vorbea clar despre discriminarea unei minorități înțelegeam, dar pare a fi o lege care apără dreptul de a te simți ofensat. Practic, conținut ofensator e și un filmuleț porno, dar și un filmuleț despre transfuzii de sânge. Păi na, ultimul îi jignește pe martorii lui Iehova și le provoacă anxietate!

În plus, judecătorul de la proces susține că, deși Meechan pretindea că face umor, contextul nu contează deloc. Ba, scuze, domnu’ șef, dar la o glumă, fie ea și una submediocră, contextul face toți banii. Nici eu nu-l cred pe băiatul ăsta, dar nici n-aș fi „100% sigur” că e un complotist neonazist. Cred că pur și simplu atât l-a dus pe el capul. Nazimul și atrocitățile asociate lui i se par amuzante, așa că a încropit o scenetă canină pe baza lor.

Așa cum am mai spus, condamnarea lui Meechan (maxim șase luni, din ce prevede legea) poate crea un precedent. Unul periculos pentru libertate. Trist e că a mai existat un caz identic, doar că atunci naziștii erau „victimele” și judecătorii, nu obiectul procesului. În 1941, un finlandez și-a dresat câinele să facă salutul nazist pentru a-l parodia pe Hitler. Germanii l-au anchetat și, deși câțiva au încercat să-i saboteze afacerea, oficial glumețul a fost găsit nevinovat.

3.Drepturi și Drepturi

Într-o societate sănătoasă, cazul lui Meechan ar fi fost uitat rapid. Pe de altă parte, într-o lume în care universitatea (agora clasică) se transformă într-un spațiu al oprimării ideologice, oamenii ca el devin studii de caz. Într-o lume în care nu se mai pun întrebări, fie ele și tâmpite și în care vorbim serios despre „privilegii”, s-ar putea să avem nevoie și de Contele Dankula.

Prin urmare, poziția mea e simplă: Meechan trebuia dat drept exemplu. Ar fi meritat o sancțiune minoră, dar vizibilă mediatic. În cel mai rău caz: câteva ore de muncă în folosul comunității și eventual ștergerea glumei lui deosebite. În plus, similar pedepselor FCC, omulețul ar fi putut fi obligat să posteze public o explicație coerentă a gestului lui. Toate astea ar fi putut fi făcute pe baza unei legi antisemitism. În schimb, Meechan nu merită și nu trebuie să fie închis pe baza unei legi anti-libertate!

La fel ca PewDiePie și glumele lui tembele, dreptul fiecărui om de a fi prost (în Carta Drepturilor Fundamentale îi spune altfel) este restrâns la propria persoană și la propriile idei. În momentul în care promovezi public o ideologie interzisă, indiferent de cum o maschezi, trebuie să-ți asumi consecințele. Practic, încalci conștient o lege și cu siguranță vor exista oameni care să profite. De fapt, ăsta a fost și ghinionul lui Meechan: cineva i-a transformat glumița dubioasă într-o declarație publică. Omul a devenit vedetă cu prețul libertății.

Ridicând orice exagerare la rangul de insultă, admitem că există și un drept de a fi ofensat. Mai mult chiar, un drept legitim. Admitem că ar trebui să gândim doar în limitele în care ne-o permit sensibilitățile altora. Continuând așa, e posibil să primim în curând un răspuns la întrebarea lui David Chapelle: Până la ce nivel trebuie să particip la imaginea ta de sine? Va fi un răspuns legislativ, cu pedepse de până la șase luni de pușcărie.

Starea de ofensare le dă unora senzația că au nu doar putere asupra hazardului, dar și capacitatea de a și-o exercita. Că fricile și obsesiile lor pot dicta cursul vieții. De la lucruri cu adevărat grave (negarea unor tragedii), până la subiecte care n-ar trebui supuse dezbaterii (cele ce țin de științe exacte), ofensele pot acapara complet discursul public. În sensul ăsta, un alt artist al controversei, profesorul Jordan Peterson, a emis recent o idee ce nu-i era străină nici lui Machiavelli. Pe scurt: „pentru a putea gândi, trebuie să ai dreptul să deranjezi”!

P.S: Deși n-am mai făcut asta de ceva vreme, am scris recent o recenzie la unul dintre albumele care mi-au marcat tinerețea. Pe moment i-am găsit un loc pe blogul lui Dorin (care a decis să scrie despre absolut TOATĂ muzica), dar o voi include ulterior și într-un alt articol.

4 Comments »

De mai bine de un secol, România e într-o competiție. Una în care țara câștigătoare primește un abonament nelimitat la psiholog.

Despre dezechilibrele noastre ca popor și despre relația cu propria identitate am mai discutat. Nu e nevoie să înșir din nou apucăturile românului autentic. Dacă ne uităm la noi cu sinceritate, le vom descoperi, indiferent de câtă educație am fi așezat pe deasupra. Există însă un complex de care aș vrea tare mult să scăpăm pentru că, pe termen lung, e singurul capabil să ne distrugă.

E o afecțiune specifică națiunilor mici, fie că-și fac veacul în Balcani, prin Africa Centrală sau în America de Sud. Este vorba despre banalele, dar dureroasele „Daddy Issues”.

Tradus de anglofonii noștri drept „Probleme cu Tăticul”, acest set de afecțiuni nu are un corespondent clinic, pentru că nu vorbim despre un concept medical. În psihologie, el ar corespunde Complexului Tatălui și parțial complexelor lui Oedip și Electra. Pentru a nu vă plictisi, aș putea spune că Problemele cu Tăticul se referă la raportarea față de o figură de autoritate paternă. O astfel de patologie implică atât nevoia obsesivă de mentori și de autoritatea lor, dar și o competiție continuă și dorința de a le lua locul.

Într-un alt registru, când un student figurant îi zice unei puștoaice că are „Daddy Issues”, putem spune că o acuză de nevoia obsesivă a unui partener autoritar, în general mai în vârstă și eventual mai „înțelept”. Tot aici intră și greșelile pe care respectiva puștoaică le-ar putea face în cuplu, inclusiv acceptarea unor hibe de caracter care-i amintesc de figura paternă. Chiar dacă privește în general sexul feminin, această ultimă definiție (una „golănească”) este cea care ne afectează în mod direct. Nu că ar fi suspectat cineva România de „bărbăție”.

Vedeți voi, primul exercițiu real de democrație din țara noastră a venit pe undeva prin 1996. Că n-am avut cu cine-l face, e total altă discuție. Din 1859 până în 1996, România a fost condusă de tătuci, nu de „boieri” și în mod clar nu de popor. Pentru că micii istorici din spatele tastelor se vor irita, voi trece rapid în revistă colecția de conducători autoritari ai țării.

Primul ar fi Alexandru Ioan Cuza, de profesie domnitor reformator, cu viziuni liberale, spun unii. Lui îi datorăm reformele care au adus principatele din stadiul de haznale medievale în cel de țară (cât de cât). Principala acuzație a detractorilor lui? Dictatura. E puțin probabil ca domnitorul să fi fost un „dictator”, în sensul modern al cuvântului, dar având în vedere sistemul de vot și legislația proaspăt inventată, nici lider democratic nu putea să fie.

Apoi a urmat monarhia. Dacă pretenția unei monarhii moderne e mai degrabă un exercițiu retoric, primul sistem monarhic al României ne-a dat totuși doi conducători peste medie, ambii născuți în Germania. Sigur, mulți ar argumenta că aveam totuși guverne (dominate de familiile boierești, în frunte cu Brătienii) și că monarhiile erau totuși constituționale, până la dictatura lui Carol al II-lea. În regulă, doar că asta nu înseamnă că la nivel social și legal suveranii nu erau niște „tătuci”, cu prerogative absolute în chestiunile vitale.

Aici, Wikipedia citează din Joseph Roucek, un sociolog interbelic: „În România […] deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-a alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc.”

Acum că am lămurit-o cu monarhia, putem trece la Mareșalul Antonescu, primul dictator pur-sânge al României. O să ignor complet politicile dezastruoase ale omului și o să trec direct la problema politică. Antonescu adusese monarhul legal la stadiul de paiață și, în 10 iunie 1941, în urma unei discuții cu Hitler la Munchen, Antonescu a fost recunoscut drept „comandant suprem” al României. Altfel, titlul cu care-i plăcea să fie adresat era cel de „conducător al statului”.

În detaliile comunismului nu are sens să intrăm. În ciuda organizării unor alegeri de fațadă, regimul din România n-a avut niciodată pretenția de a fi unul democratic. De la Petru Groza, la Gheorghiu-Dej și Nicoale Ceaușescu, liderii comuniști au primit titulaturi diferite, însă adevărul e că au fost același lucru. Niște tătuci. Ultimul dintre ei, Nicolae Ceaușescu transformase fățiș ideea de dictatură în titulatură. Idolul mămăicilor supărate fusese “secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România și comandant suprem al forțelor armate”.

Primele alegeri de după Revoluție n-au fost altceva decât agitarea unei mase de români domesticiți și abuzați. Una de care a profitat un individ ale cărui apucături dictatoriale au fost mai mult decât evidente. Totuși, dacă n-ar fi existat episoadele numite Mineriade, poate că Ion Iliescu ar fi putut cumva păcăli istoria, ascuns în spatele unui despotism pasiv și parșiv.

De fapt, comportamentul bunicuței este cel care a validat alegerile din 1996. Departe de a fi fost liber, respectivul exercițiu democratic a avut totuși un rezultat concret. A fost prima dată în istoria țării când un dictator român a fost înlăturat prin vot. Că slabului și bărbosului nostru conducător i-a urmat apoi tot fostul dictator și apoi un alt individ cu intenții chestionabile este, din nou, altă discuție.

Stop! o să-mi spuneți. Și ce-i cu toate astea? Nevoia de ierarhie este naturală, iar în cazul românilor, un popor dominat de frici religioase și obsesii naționaliste, era normal ca liderii să-și asume și rolul de „tătic”. Poate că era, dar uitați-vă puțin la relația dintre români și tăticii lor, în comparație cu relația dintre alte popoare și tații abuzivi care le-au condus. Întrebați un francez destupat la minte dacă-l admiră pe Napoleon. Mergeți la un neamț cu minim zece clase și vedeți dacă-i găsește vreun punct bun lui Hitler.

În România? Deși Cuza avea mii de detractori în țară iar Carol I era să fie înlăturat după episodul numit Republica de la Ploiești, imaginea lor istorică e aproape imaculată. Puțină cercetare ar arăta că, pe lângă extraordinarele lor realizări, oamenii ăștia au fost… doar oameni, atrași de beția puterii și magia corupției. Poți ierta însă admirația pentru primii noștri lideri. Până la urmă, ea e prezentă la orice popor.

Dar cultul lui Antonescu, răsărit după Revoluție? Adorația pentru un antisemit convins, responsabil pentru varianta locală a Holocaustului și pentru dezastrele militare din epocă e greu de înțeles. Indiferent de cât de corect, disciplinat sau demn în fața morții ar fi fost, Antonescu și-a folosit arbitrar puterea. Încă mai grav este respectul pentru Nicolae Ceaușescu, un simbol al tiraniei în Europa de Est. Vorbim practic de dorința de a reveni la domnia luminată a unui cizmar. În final am putea să-i amintim și pe tinerii care-l apreciază sincer pe Ion Iliescu, deși nu i-au văzut vreodată zâmbetul de psihopat la TVR.

Românii nu doar că par afectați de așa-zisele „Daddy Issues”, dar și-au și interiorizat complet comportamentul ăsta. Deja nu mai vorbim despre o problemă, ci despre o normă socială. Ce îți spune un român verde, pus în fața neglijenței celor pe care „i-a ales”? Același lucru: Cum nu vii tu, Țepeș Doamne… versuri, scrise, culmea, de un anti-monarhist cu viziuni socialiste.

Românii nu pot supraviețui fără un tătic. De-asta Carol al II-lea s-a putut întoarce pe tron în aplauze. De-asta modelul prezidențial impus de Ion Iliescu și abordat parțial și de Băsescu e un model care nu va dispărea prea curând. De-asta Klaus Iohannis nu va avea niciodată cu adevărat votul popular: pentru că neamțul, fraier ca toți străinii, a citit Constituția. Printre rânduri, omul a obsevat că România e o republică semiprezidențială și că el, președintele, n-are puteri divine.

Sigur, așa cum bine argumentau doi prieteni pe Facebook, Iohannis ar putea încerca să educe și să umple un gol social. Ar putea încerca, dar dacă el nu corespunde arhetipurilor noastre, va fi privit exact ca un tată vitreg: simpatic, dar fără autoritate. Prin urmare, nici nu prea încearcă. În plus, dacă o să continuăm să-i cerem imposibilul, s-ar putea să ne trezim că nu se mai întoarce din următoarea vacanță.

(Editare bazată pe o imagine Adevărul)

Românii sunt mai puțin interesați de golul social, cât sunt obsedați de golul de putere, de dorința aproape obsesivă de a avea un „conducător puternic”. Poate de-asta și votează cu furie la prezidențiale, ca apoi să ignore complet alegerile locale și pe cele parlamentare, alegerile care contează de fapt în România. Noi vrem tătici care să ne spună ce să facem, nu frați și surori care să ne ajute să construim.

De-asta, în ciuda stivei de dovezi împotriva lui, Dragnea este încă un conducător plăcut de electoratul lui. De altfel, individul nici nu s-a sfiit vreodată să-și spună „Daddy”. E un rol în care l-au urcat colegii de partid și votanții, nu unul în care s-a născut. Într-un partid cu un tată absent, prima dovadă de putere, mascată de un discurs „afectuos”, a fost suficientă să nască un lider.

La nivel individual, așa numitele „Daddy Issues” îl fac pe subiectul lor să fie mai puțin atent sau atentă la partenerii și prietenii aleși și mai susceptibil la abuz. La nivel de popor, efectul e exact același. Nevoia de o „mână de fier” în care să ne lăsăm destinele ne face să ignorăm mai ușor abuzul și să permitem unor indivizi agresivi și limitați să acceadă la putere. Ne face să nu vedem dezastrul de lângă noi, convinși fiind că vine tata și rezolvă. Într-un final, nevoia noastră de figuri paterne ne face să avem exact tăticii pe care-i merităm.

P.S: Știu că și națiuni mai mari au ales lideri pe baza unei frustrări similare, SUA fiind un exemplul bun. Diferența dintre noi și ei este că ei au făcut deja primul pas terapeutic: au recunoscut că au o problemă.

12 Comments »

Sunt convins că mulți dintre cititorii de sex masculin sunt familiari cu sportul de înaltă finețe numit skandenberg.

Excelent, dat fiindcă sportul ar trebui să se numească de fapt „skanderbeg”. La forma actuală s-a ajuns dintr-o corupere a termenului inițial, probabil inspirat de numele domnitorului albanez Skanderbeg. Ultimul a fost un băiat foarte celebru, nu foarte diferit de domnitorii din Berceni: își iubea enorm poporul și bicepsul. Din nefericire pentru lingviști, Asociația Română de Skandenberg a adăugat câteva consoane în plus sportului și așa i-a și rămas numele. În fine, îi puteți spune și „arm wrestling”, ca vecinii de peste Atlantic.

În ciuda a ceea ce vă pot spune practicanții, skandenberg e un sport simplu. Două persoane stau la o masă, se încruntă una la cealaltă și încearcă din răsputeri să nu se pocnească. Cel puțin asta înțelegeam noi din skandenberg, în fragedă copilărie. Pentru puștii și chiar puștoaicele anilor ’90, sportul ăsta era o chestiune de onoare. Zeci de mânuțe se încordau săptămânal pe pietroiul din spatele blocului cu un singur scop: să aflăm cine are dreptate!

Practic, dacă te enerva cineva, dar nu atât cât să-i dai una în freză și apoi să vină cu maică-sa, îl provocai pe loc la un meci. „Hai să facem un skandenberg!” era semnalul că lucrurile urmau să degenereze serios. Întâmplător, până pe la vreo 9-10 ani, am fost campion la sportul ăsta. De ce? E simplu: corpul meu de zeușor îi complexa iremediabil pe colegii de joacă. Glumesc, glumesc… trișam ca un nesimțit!

(Sursa Imaginii)

Stângaci fiind, principala mea problemă era lipsa de coordonare a mâinii drepte, adică a mâinii pe care toți ceilalți o foloseau pentru skandenberg Prin urmare, îi întrebam mereu pe campionii locali dacă nu vor să încerce să concureze cu stânga. Și încercau. Și pierdeau. Și auzeam mereu aceeași placă: Băh, dacă jucam cu dreapta, te băteam măr! Doar că nu mă băteau, iar victoria se consemna.

Și, de fapt, cam asta e și problema. Ok, după standardele unora, trișam… dar oare chiar trișam? Oare, dacă adversarul, din aroganță sau din frică de eșec, acceptă să joace în condițiile tale, victoria e mai puțin importantă? Oare dacă o echipă are succes într-un campionat sportiv, mai contează că puternicul ei adversar „a jucat doar cu rezervele”? Sau suntem suficient de maturi să acceptăm că, odată agreați niște termeni, o victorie rămâne o victorie?

Odată ce accepți niște condiții, de la regulile jocului la terenul pe care duci lupta, îți asumi și faptul că ai putea fi umilit. Până la urmă, nu e treaba celuilalt să-ți scoată în evidență punctele tari. Dacă norma e negociabilă, de ce să nu încerci să obții un compromis convenabil? Cât despre cei care pierd, a cui e până la urmă vina că și-au subestimat adversarii?

Ați spune că flotarea asta logică e aplicabilă doar în mediul sportiv, dar o putem transfera ușor în viața socială și în politică. Au câștigat alegerile niște nasoi. De acord, dar parcă am stabilit la început că lupta se va duce prin vot, nu? Și când a fost să votăm, câți au ieșit și câți au votat conștient? Bineînțeles, rezultatul ar fi fost altul, dacă eram noi pe fază și dacă… Doar că n-a fost și victoria a fost validată legal.

Deși ne place să ne privim cu indulgență eșecurile, comoditatea noastră nu invalidează cu nimic victoria lor. Faptul că jocul a fost „găsiți candidați cu succes la mase și votați-i” iar noi am acceptat, înseamnă că putem accepta și că am pierdut. E un bun punct de plecare pentru următoarele meciuri.

Nu de alta, dar poate data viitoare când vine cineva la noi să „facem skandenberg” o să fim mai bine pregătiți. Sau măcar să nu îi mai permitem să joace cu mâna stângă.

P.S: Până atunci, vă aștept la un skandenberg. Bine, putem să jucăm și cu mâna dreaptă, dar știți…

2 Comments »

În ultima săptămână, mai multe jurnale științifice și reviste ne-au prezentat un studiu cel puțin interesant.

Publicat la finalul anului trecut, studiul în cauză susține nici mai mult, nici mai puțin că omul este o specie care s-a „autodomesticit”. Pentru a-și demonstra afirmația, cercetătorii fac o comparație între ce știm despre omul modern și ce putem ghici despre primii Homo Sapiens, dar și despre omul de Neanderthal și denisovani. Știți voi, celelalte specii avansate de hominide pe care i-au halit fie strămoșii noștri, fie vremea potrivnică.

Sigur, ideea de autodomesticire nu e nici pe departe una nouă și nici una specifică omului. Procesul în sine încurajează indivizii unei specii al căror comportament este considerat „pro-social”. În cazul oamenilor, vorbim despre indivizii care înțeleg politica grupului și care se pot integra în el. În cazul animalelor este vorba în principal despre blândețe și despre abilitatea de a conviețui cu omul. În regulă, veți spune, și ce e atât de special la faptul că omul s-a autodomesticit?

Pentru a înțelege de ce studiul ăsta e relevant, trebuie să înțelegem cu adevărat ce e domesticirea. Domesticirea nu este îmblânzire, deși DEX-ul nostru nu prea face diferența. Îmblânzirea se referă strict la limitarea agresiunii dintre specia îmblânzită și o altă specie (omul). E un past important spre domesticire dar, etologic vorbind, nu e domesticire. Domesticirea implică atât îmblânzire, cât și imprimarea unui comportament docil (abilitatea de a înțelege comenzi), precum și eliminarea unor instincte și reflexe în favoarea colaborării. Mai ales însă, domesticirea implică dependența de elementul uman, de „stăpân”.

Animalele considerate domestice sunt alese în așa fel încât să dea maximul de randament pentru viața umană și să fie cât se poate de previzibile pe termen lung. De-asta mulți oameni de știință consideră că pisica nu a fost niciodată complet domesticită (spre deosebire de câine, primul mamifer domesticit, după om). De-asta poți crește un animal sălbatic de mic și-l poți îmblânzi, dar el și urmașii lui direcți nu vor fi niciodată animale domestice. Procesul este lung și implică atât selecție genetică cât și comportamentală.

Drept consecință, domesticirea nu implică doar încurajarea unor comportamente sociale dezirabile, ci și adaptarea biologică a organismului domesticit. Față de rudele lor sălbatice, animalele domestice au cranii și creiere mai mici, dinți și gheare tocite și blănuri de culori care nu ar apărea altfel în natură. E selecție artificială. În plus, animalele domesticite își schimbă în timp chemările pentru a părea mult mai puțin ostile (câinii care scâncesc, în loc să latre, de exemplu).

Analiza genomului dar și a fizionomiei omului modern și a strămoșilor lui a arătat cercetătorilor că Homo Sapiens era pe lângă omul de Neanderthal cam ce e un cățel pe lângă un lup. Da, neanderthalienii aveau cranii și creiere mai mari, dar nu pentru că erau mai inteligenți, ci pentru că mediul lor avea nevoie de adaptări biologice speciale. Erau forțați să se descurce în grupuri compacte și nu se puteau baza pe forța unui colectiv, fiind de altfel și neofobi.

Problema nu e că specia umană s-a autodomesticit, ci că procesul ăsta continuă, deși nu mai e nevoie de el. Practic, pentru a putea fi considerat „domestic”, un animal trebuie să se raporteze la om. Dar dacă vorbim despre oameni de la bun început, la ce anume ne raportăm? Înțeleg, la începuturile speciei, fiecare răspundea în fața propriului grup, încercând să păstreze coeziunea gintei sau a tribului. Dar acum?

Din păcate, domesticiții de acum se raportează tot la „stăpâni”, adică la cei care aruncă cele mai multe firimituri. Sub senzația că sunt implicați într-o colaborare, oamenii domestici renunță treptat la adaptarea la mediul social. Fără să conștientizeze, ei devin dependenți de cei care le dau exact atât cât să supraviețuiască. Mai mult, similar câinilor de pază, domesticii dezvoltă și o loialitate feroce pe care și-o explică ca fiind izvorâtă din convingere, nu din dependență.

Să luăm drept exemplu românii, o specie sălbatică prin apucături, dar, altfel, una dintre „cele mai domestice” specii de om. Sunt puține momente în istorie în care poporul nostru să nu fi fost o specie domestică, aciuată pe lângă diverși stăpâni. Iobagi pentru boieri sau sursă de tribut pentru străini, vechii vlahi au avut momentele lor de sălbăticie… atent dirijate de adevărații stăpâni. Vedeți voi, să respecți comunitatea din care faci parte și statul la care accepți să participi nu e o dovadă de supunere. Să accepți însă ordine pentru că sunt confortabile psihologic este!

O imagine care nu are nicio legatura cu textul, a lui Alexandru Dobre, de la Mediafax. Serios că n-are, nu mai insistați.

Nicicând n-a fost mai vizibilă domesticirea colectivă decât acum. În momentul ăsta, masa de români domesticiți este critică. Semnele sunt acolo, atât la nivel de grup, cât și la nivel individual, deci să urmărim modificările. Atrofierea instinctului de conservare? Se verifică, deși oamenii nu prea aveau oricum instincte. Imposibilitatea de a-și asigura supraviețuirea fără intervenția stăpânului? Se verifică. Creiere și corpuri atrofiate? Absolut, dacă ne uităm la sănătatea fizică și la bagajul cultural. Nu cred că are sens să vorbim despre starea dinților și igiena dentară…

În momentul ăsta, capacitatea de gândire critică a românului obișnuit e la un nivel minim. I se spune să facă și face. E suficient ca vocea de la televizor sau „de deasupra” să repete lucrul ăsta de suficiente ori. De ce funcționează? Pentru că stăpânul este cel care deține resursele, cel puțin în aparență. Nu îi cânți în strună, nu primești grăunțe!

Interesant cum cele mai domestice exemplare ale speciei noastre sunt și cele mai zgomotoase. Sunt cele care acuză, cele care-i văd pe ceilalți ca fiind manipulați sau afectați de propagandă imaginară. Vă mai amintiți când toată lumea arunca cu lături în corporatiști? Cică ăia erau „domesticiții”…

Ei bine, nu chiar. Corporatiștii trăiesc în simbioză cu mediul și se supun unor reguli clare. Sunt într-adevăr blânzi, dar nu domestici. Pe lângă educația care le permite să spună nu, ei au posibilitatăți materiale și intelectuale care le oferă mobilitate. Pot să schimbe jobul sau să renunțe la el, chiar și cu o familie de întreținut. Pot să își dedice întreaga viață muncii sau să iasă din sistem și să trăiască „bio”. De fapt, pot să plece în ce pădure vor și să schimbe ograda în orice moment. Chiar dacă unii nu o conștientizează, adevărul este că niciunul nu e legat de gard!

Dacă ar fi să ne întoarcem la exemplele din regnul animal, am putea lua exemplul unui lup. Un lup, fie el corporatist, liber profesionist sau proaspăt angajat, nu e constrâns să facă nimic. Sigur, ar putea să se gudure zilnic pe lângă niște maimuțe fără blană, sperând că va primi niște pâine uscată sau ar putea mânca prada pe care statutul i-o permite să o vâneze. Un astfel de lup s-ar putea să iasă seara alături de haita lui și să latre la lună, deși știe că e inutil. Ar fi alegerea lui.

Pe de altă parte, un lup nu va accepta niciodată să se plimbe în lesă, cu o fundiță roșie legată sub gât. Un lup nu va asculta un grup de papagali care repetă obsesiv cuvintele stăpânului. Un lup nu va urma orbește ordine pentru o banală recompensă. Asta e treabă de căței!

Din fericire, în țările cât de cât civilizate, domesticirea a fost înlocuită de educație, un proces care, cel puțin în teorie, ar trebui să ne ajute să alegem. Mai mult chiar, o educație solidă ar trebui să ne forțeze să alegem. Din păcate însă, pentru mulți, domesticirea e în continuare mult mai convenabilă.

E convenabilă pentru stăpâni, care vor avea întotdeauna o masă de manevră loială, dependentă, incapabilă de critică sau de revoltă. E convenabilă și pentru oamenii care consideră gândirea prea obositoare. În orice caz, eliberarea omului de sub oameni e un proces care, la fel ca domesticirea, are nevoie de mai multe generații. Tot ce am putea spera pâna atunci, ca societate, este ca… măcar lesele să fie mai lungi.

P.S: Stiu ca domesticirea se aplică foarte bine și plantelor, dar nu cred ca voiați să ducem metafora asta până acolo, nu?

13 Comments »