Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Viata & Nu Numai

Archived posts from this Category

Românul Domestic

Posted by on 23 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În ultima săptămână, mai multe jurnale științifice și reviste ne-au prezentat un studiu cel puțin interesant.

Publicat la finalul anului trecut, studiul în cauză susține nici mai mult, nici mai puțin că omul este o specie care s-a „autodomesticit”. Pentru a-și demonstra afirmația, cercetătorii fac o comparație între ce știm despre omul modern și ce putem ghici despre primii Homo Sapiens, dar și despre omul de Neanderthal și denisovani. Știți voi, celelalte specii avansate de hominide pe care i-au halit fie strămoșii noștri, fie vremea potrivnică.

Sigur, ideea de autodomesticire nu e nici pe departe una nouă și nici una specifică omului. Procesul în sine încurajează indivizii unei specii al căror comportament este considerat „pro-social”. În cazul oamenilor, vorbim despre indivizii care înțeleg politica grupului și care se pot integra în el. În cazul animalelor este vorba în principal despre blândețe și despre abilitatea de a conviețui cu omul. În regulă, veți spune, și ce e atât de special la faptul că omul s-a autodomesticit?

Pentru a înțelege de ce studiul ăsta e relevant, trebuie să înțelegem cu adevărat ce e domesticirea. Domesticirea nu este îmblânzire, deși DEX-ul nostru nu prea face diferența. Îmblânzirea se referă strict la limitarea agresiunii dintre specia îmblânzită și o altă specie (omul). E un past important spre domesticire dar, etologic vorbind, nu e domesticire. Domesticirea implică atât îmblânzire, cât și imprimarea unui comportament docil (abilitatea de a înțelege comenzi), precum și eliminarea unor instincte și reflexe în favoarea colaborării. Mai ales însă, domesticirea implică dependența de elementul uman, de „stăpân”.

Animalele considerate domestice sunt alese în așa fel încât să dea maximul de randament pentru viața umană și să fie cât se poate de previzibile pe termen lung. De-asta mulți oameni de știință consideră că pisica nu a fost niciodată complet domesticită (spre deosebire de câine, primul mamifer domesticit, după om). De-asta poți crește un animal sălbatic de mic și-l poți îmblânzi, dar el și urmașii lui direcți nu vor fi niciodată animale domestice. Procesul este lung și implică atât selecție genetică cât și comportamentală.

Drept consecință, domesticirea nu implică doar încurajarea unor comportamente sociale dezirabile, ci și adaptarea biologică a organismului domesticit. Față de rudele lor sălbatice, animalele domestice au cranii și creiere mai mici, dinți și gheare tocite și blănuri de culori care nu ar apărea altfel în natură. E selecție artificială. În plus, animalele domesticite își schimbă în timp chemările pentru a părea mult mai puțin ostile (câinii care scâncesc, în loc să latre, de exemplu).

Analiza genomului dar și a fizionomiei omului modern și a strămoșilor lui a arătat cercetătorilor că Homo Sapiens era pe lângă omul de Neanderthal cam ce e un cățel pe lângă un lup. Da, neanderthalienii aveau cranii și creiere mai mari, dar nu pentru că erau mai inteligenți, ci pentru că mediul lor avea nevoie de adaptări biologice speciale. Erau forțați să se descurce în grupuri compacte și nu se puteau baza pe forța unui colectiv, fiind de altfel și neofobi.

Problema nu e că specia umană s-a autodomesticit, ci că procesul ăsta continuă, deși nu mai e nevoie de el. Practic, pentru a putea fi considerat „domestic”, un animal trebuie să se raporteze la om. Dar dacă vorbim despre oameni de la bun început, la ce anume ne raportăm? Înțeleg, la începuturile speciei, fiecare răspundea în fața propriului grup, încercând să păstreze coeziunea gintei sau a tribului. Dar acum?

Din păcate, domesticiții de acum se raportează tot la „stăpâni”, adică la cei care aruncă cele mai multe firimituri. Sub senzația că sunt implicați într-o colaborare, oamenii domestici renunță treptat la adaptarea la mediul social. Fără să conștientizeze, ei devin dependenți de cei care le dau exact atât cât să supraviețuiască. Mai mult, similar câinilor de pază, domesticii dezvoltă și o loialitate feroce pe care și-o explică ca fiind izvorâtă din convingere, nu din dependență.

Să luăm drept exemplu românii, o specie sălbatică prin apucături, dar, altfel, una dintre „cele mai domestice” specii de om. Sunt puține momente în istorie în care poporul nostru să nu fi fost o specie domestică, aciuată pe lângă diverși stăpâni. Iobagi pentru boieri sau sursă de tribut pentru străini, vechii vlahi au avut momentele lor de sălbăticie… atent dirijate de adevărații stăpâni. Vedeți voi, să respecți comunitatea din care faci parte și statul la care accepți să participi nu e o dovadă de supunere. Să accepți însă ordine pentru că sunt confortabile psihologic este!

O imagine care nu are nicio legatura cu textul, a lui Alexandru Dobre, de la Mediafax. Serios că n-are, nu mai insistați.

Nicicând n-a fost mai vizibilă domesticirea colectivă decât acum. În momentul ăsta, masa de români domesticiți este critică. Semnele sunt acolo, atât la nivel de grup, cât și la nivel individual, deci să urmărim modificările. Atrofierea instinctului de conservare? Se verifică, deși oamenii nu prea aveau oricum instincte. Imposibilitatea de a-și asigura supraviețuirea fără intervenția stăpânului? Se verifică. Creiere și corpuri atrofiate? Absolut, dacă ne uităm la sănătatea fizică și la bagajul cultural. Nu cred că are sens să vorbim despre starea dinților și igiena dentară…

În momentul ăsta, capacitatea de gândire critică a românului obișnuit e la un nivel minim. I se spune să facă și face. E suficient ca vocea de la televizor sau „de deasupra” să repete lucrul ăsta de suficiente ori. De ce funcționează? Pentru că stăpânul este cel care deține resursele, cel puțin în aparență. Nu îi cânți în strună, nu primești grăunțe!

Interesant cum cele mai domestice exemplare ale speciei noastre sunt și cele mai zgomotoase. Sunt cele care acuză, cele care-i văd pe ceilalți ca fiind manipulați sau afectați de propagandă imaginară. Vă mai amintiți când toată lumea arunca cu lături în corporatiști? Cică ăia erau „domesticiții”…

Ei bine, nu chiar. Corporatiștii trăiesc în simbioză cu mediul și se supun unor reguli clare. Sunt într-adevăr blânzi, dar nu domestici. Pe lângă educația care le permite să spună nu, ei au posibilitatăți materiale și intelectuale care le oferă mobilitate. Pot să schimbe jobul sau să renunțe la el, chiar și cu o familie de întreținut. Pot să își dedice întreaga viață muncii sau să iasă din sistem și să trăiască „bio”. De fapt, pot să plece în ce pădure vor și să schimbe ograda în orice moment. Chiar dacă unii nu o conștientizează, adevărul este că niciunul nu e legat de gard!

Dacă ar fi să ne întoarcem la exemplele din regnul animal, am putea lua exemplul unui lup. Un lup, fie el corporatist, liber profesionist sau proaspăt angajat, nu e constrâns să facă nimic. Sigur, ar putea să se gudure zilnic pe lângă niște maimuțe fără blană, sperând că va primi niște pâine uscată sau ar putea mânca prada pe care statutul i-o permite să o vâneze. Un astfel de lup s-ar putea să iasă seara alături de haita lui și să latre la lună, deși știe că e inutil. Ar fi alegerea lui.

Pe de altă parte, un lup nu va accepta niciodată să se plimbe în lesă, cu o fundiță roșie legată sub gât. Un lup nu va asculta un grup de papagali care repetă obsesiv cuvintele stăpânului. Un lup nu va urma orbește ordine pentru o banală recompensă. Asta e treabă de căței!

Din fericire, în țările cât de cât civilizate, domesticirea a fost înlocuită de educație, un proces care, cel puțin în teorie, ar trebui să ne ajute să alegem. Mai mult chiar, o educație solidă ar trebui să ne forțeze să alegem. Din păcate însă, pentru mulți, domesticirea e în continuare mult mai convenabilă.

E convenabilă pentru stăpâni, care vor avea întotdeauna o masă de manevră loială, dependentă, incapabilă de critică sau de revoltă. E convenabilă și pentru oamenii care consideră gândirea prea obositoare. În orice caz, eliberarea omului de sub oameni e un proces care, la fel ca domesticirea, are nevoie de mai multe generații. Tot ce am putea spera pâna atunci, ca societate, este ca… măcar lesele să fie mai lungi.

P.S: Stiu ca domesticirea se aplică foarte bine și plantelor, dar nu cred ca voiați să ducem metafora asta până acolo, nu?

Capcană pentru Șoricei

Posted by on 19 Feb 2018 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Blogul ăsta e ultimul loc unde aș vrea să discut problema inspirației, dar…

Sunt convins că mulți dintre voi ați avut la un moment dat un articol, o idee de afacere sau un simplu gând pe care cineva le-a împrumutat pe furiș. Nu mă refer la vreo poziție luată pe Facebook, furată și rescrisă de vreun filosof local, și nici la o idee generică, al cărei timp a venit. Mă refer la un produs complex, din care simțiți că ceva vă aparține.

La vederea unui astfel de produs, mulți ați reacționat în mod standard. V-ați iritat, v-ați spus povestea public și apoi v-ați calmat, mai ales dacă ideea originală era demult abandonată. Totuși, ce faci când ceva te scoate din sărite, dar nu suficient de mult cât să poți formula o acuzație clară? Scrii un articol lung, pentru a te răcori. Evident. Totuși, despre ce vorbesc, mai exact?

Poate că ați observat deja dar, printre proiectele lansate în ultimii ani, am reușit să strecor și două cărți pentru copii. Prima dintre ele, Aventurile Căpitanului Ronț, a fost scrisă inițial în anul 2010, pentru un concurs, dar a fost publicată de-abia în 2015. Cartea s-a descurcat onorabil pe piața de carte pentru copii, motiv pentru care a fost reeditată un an mai târziu. Încurajat fiind, am scos și o a doua carte, la finalul anului 2016 (lansarea oficială a fost în 2017), intitulată Ronț și Regele Norilor. O găseați până recent și pe Amazon, însă și acum o găsiți în mai toate magazinele online, precum și în recenziile generoase ale pasionaților și ale prietenilor.

Să revenim însă la scopul articolului, care nu este de a-mi preamări hobby-urile. La finalul anului trecut, editura Didactica Publishing House (DPH) a tradus în română o carte apărută în Germania, în același an, adică 2017. Numele traducerii? Chiț și Ronț și un Naufragiu cu Peripeții. În regulă, cartea asta are un nume în comun cu a mea, și? Faptul că un alt individ, în altă parte a lumii, a venit cu fantasticul nume Ronț pentru un șoarece nu poate fi baza unei acuzații. Doar că, analizând puțin lucrurile…

Căpitanul Ronț e o cărticică pentru copii apărută în 2015, pe un bun de tipar din 2014 și un text din 2010. Povestea ei se învârte în jurul personajului titular, un hamster care, inspirat de cartea care i se citea, pleacă alături de un purceluș de Guineea și de alte două rozătoare din livadă (o veveriță și un dihor) într-o aventură pe râul din apropiere. Ilustrația de promovare și coperta arătau cam așa:

Apărută inițial sub numele de Mozart & Robinson und der gefährliche Schiffbruch, Chiț și Ronț urmărește povestea unui șoricel de casă, care, alături de amicul său, un șoricel de grădină, pleacă într-o aventură pe pârâul din apropiere, inspirați fiind de cartea pe care o citea unul dintre ei. Sesizați ceva?

Autoarea cărții în germană este Gundi Herget, angajată a mai multor edituri care a început să-și ia cariera de scriitor în serios în 2015, după cum afirmă și ea. În perioada respectivă, doamna în cauză a renunțat la job și, printre alte eforturi și nominalizări (a reușit singură să-și înscrie o povestire la Pulitzer, însă afirmația se regăsește doar în interviurile cu ea, nu și pe site-ul oficial), a scos și o puzderie de cărți pentru copii, mai toate lăsându-ți senzația că le-ai mai văzut și prin alte părți. În regulă, ultima afirmație se poate să fi fost o gratuitate.

Traducerea în română este semnată Marilena Iovu, o doamnă care are atât experiență în domeniu, cât și o agenție în spate. Mulțumită unei prietene (care mi-a livrat inițial și imaginile) am reușit să citesc și eu Chiț și Ronț, adică traducerea lui Mozart și Robinson. Ce am putut sesiza este că povestea e adresată unei alte game de vârstă, deși structura narativă e similară cu cea din Ronț, în câteva momente cheie (asamblarea plutei, lovirea de un obstacol, aruncarea pe mal, apariția inamicului). Ilustrațiile, deși au o cromatică similară, au complet alt stil – sunt mai detaliate și explicite, apropiate de o gamă de vârstă mai scăzută.

Mozart și Robinson e o carte mai sumară, cu un inamic clasic (o pisică) și cu personaje axate mai degrabă pe activități concrete (citit, construit). Căpitanul Ronț insistă pe concepte mai largi precum prietenia sau curajul și e ghidată de o temă exploratorie (piraterească, mai concret). Ce apropie însă foarte mult cărțile este traducerea numelor personajelor din Mozart și Robinson în Chiț și Ronț, precum și descrierea celei de-a doua cărți. Ce concluzii aș putea trage de aici?

  1. Asemănarea dintre cele două texte este pur întâmplătoare, iar traducerea în română este la rândul ei o simplă coincidență. Chiț și Ronț sunt primele nume de șoricel care i-ar putea veni cuiva în minte, iar unele similarități între poveste și ilustrații țin strict de simplitatea poveștii. E o explicație foarte plauzibilă, nu pot să neg.
  2. Autoarea lui Mozart și Robinson n-are idee unde e România pe hartă, așa că nu știe că un autor român i-a scris deja povestea. În plus, nu e ca și când combinația de personaje și întâmplări n-ar mai fi fost exploatată. Totuși, cei de la editura din România au decis cu bună știință să traducă într-un anume mod titlul și descrierile, pentru a câștiga spațiu atât pe Google, cât și în magazinele online, unde căutările pentru Ronț și seria preexistentă ar fi ajutat. Sigur, e o explicație ușor exagerată, dar Căpitanul Ronț a fost un succes, iar Mozart și Robinson nu a fost tradusă de o studentă și are și alți oameni în staff-ul editorial (un redactor, Crina Brăiloiu, un corector, Lorina Chițan și un editor coordonator, Florentina Ion). În momentul ăsta, căutările Google și emag pentru Ronț afișează prioritar cartea tradusă.
  3. Autoarea lui Mozart și Robinson a văzut cartea la un târg sau online, a văzut ilustrațiile și și-a creat propria versiune, inspirată de acolo. Din nou, pare exagerat, dar nu e, având în vedere că vorbim despre o obișnuită a târgurilor de cărți și editurilor pentru copii. În cazul ăsta, traducerea în română n-ar fi făcut altceva decât să scoată și mai mult în evidență asemănările. E totuși varianta cea mai puțin plauzibilă, pentru că vorbim despre o carte pentru copii, nu despre un tratat de fizică cuantică.

O concluzie? Sincer, n-am niciuna și parcă nu aș vrea să arăt nici spre autoare și nici spre editura din România, până nu am vreo dovadă. De altfel, m-ați putea întreba pe bună dreptate de ce naiba m-am obosit să scriu atâtea rânduri, mai ales în condițiile în care nu mă consider autor de cărți pentru copii.

E simplu. Chiar dacă nu sunt atașat de seria asta, m-ar durea ca, peste 1-2 ani, cineva să ia întâmplător cartea lui Gundi Herget și una din cărțile mele și apoi să spună zemflemitor: uite bă, ai copiat ideea unei casnice de 48 de ani! Nu, nu, delirurile cu șoricei vorbitori au fost specialitatea mea!

P.S: Seria Căpitanul Ronț a fost publicată de Editura Integral, iar ilustrațiile primei cărți au fost create de Sebi și Bianca Dragu, doi ilustratori foarte… dragi. Pentru a doua carte, Ronț a fost desenat de domnul Razvan Patriche.

Domnu’ Administrator

Posted by on 06 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Povestea asta începe în inegalabilii ani ’90, când nu eram scriitorașul guraliv și figurant de-acum. Eram doar guraliv și figurant.

O seară de joi, ca multe altele. Mă vârâsem între geanta maică-mii și plasa lui taică-meu și reușeam să îi încurc vizibil pe amândoi. Mergeam în același ritm cu ai mei, să nu cumva se prindă cei de la coadă că venisem și eu. Aveam senzația că apartamentul de la parter era interzis piticilor iar acum era pentru prima dată când îi treceam pragul.

Astfel ascuns, am făcut primii pași în cel mai gol spațiu pe care-l văzusem până atunci: biroul lu’ domnu’ administrator. La fiecare sfârșit de lună, toți părinții din trei blocuri se înghesuiau în spațiul ăsta insalubru. În mod normal, de afară, tot ce puteam vedea era o lumină aprinsă și creștetele majorității adulților pe care-i cunoscusem până atunci. Din când în când se auzeau voci și câte un strigăt înfundat. Aveam impresia că înăuntru era ditamai ceremonia, interzisă ălora care încă mergeau la grădiniță.

Odată intrat înăuntru, bănuielile mi s-au confirmat. Apartamentul era imens și complet lipsit de mobilă sau uși. Era, cum ar zice agențiile imobiliare de astăzi, „complet decomandat”. O grotă. Undeva, în ceea ce ar fi putut fi o sufragerie, era plasat un birou și, lângă el, un maldăr de dosare. Întregul spațiu era luminat de un singur bec, atârnat de cea mai simplă dulie. Părinții mei, părinții lui Alex și toți părinții pe care îi cunoșteam stăteau în picioare, la o coadă imensă care începea lângă birou. Mai târziu aveam să asemăn imaginea cu celebrele povești despre beciurile Securității.

Nu eram singurul pici dinăuntru și asta mă liniștea. Mai erau și alți papițoi cu care mă alergam prin vecini, toți la fel de speriați. Cum nici pentru noi nu erau scaune, ajunseserăm să ne înghesuim pe un covor vechi și să ne jucăm la grămadă, fiecare cu ce avea de acasă. Ne construisem practic propria groapă de nisip imaginară. După câteva minute, părinții au început să sâsâie și să gesticuleze spre noi. Era un moment solemn: venea domnu’ administrator!

Depășind în grabă oastea de părinți obosiți, administratorul se cocoță cu grijă pe tron. Un moș chelios și gârbovit, prea scund pentru a se distinge în marea de capete, „domnul” își dezvoltase un sistem complex de avertizare, bazat pe mirosul de ceară și de transpirație pe care-l elimina în mod nativ. Practic, omul își „puțea” o cărare printre cei care așteptau de minute bune să își plătească „datoriile” la stat.

Ritualul era întotdeauna același: în față intra doamna Ioana și o vecină de la scara a treia, pentru că îl cunoșteau. Scuza oficială era că ele erau femei și mai în vârstă, dar Ioana avea maxim 45 de ani. Ulterior, domnu’ administrator se ocupa de „primul venit, primul servit” și avea grijă ca fiecare om să beneficieze de măcar 10-15 minute din timpul lui. Nu de alta, dar atât de mult îi lua să completeze o chitanță: scuipa pe degete, răsfoia cataloage, lovea cu pixul în masă și, mai ales, se răstea la plătitori. Uneori, pornea și un calculator chinezesc imens care nu sunt sigur că mergea, dar garantez că scotea din sărite cel puțin 10 oameni din sală.

Mic fiind, am fost multă vreme fascinat de creatura aia. Era similară trolilor de sub pod din legendele scandinave. Lua cu ambele mâini, nu mulțumea, nu dădea rest și te privea de parcă tot el îți făcea o favoare. Dacă adulții erau fermi când venea vorba despre alte probleme (cum era jucatul în spatele blocului, de exemplu), în relația cu administratorul încercau să-și păstreze calmul. Desprins din fauna comunistă, administratorul era genul de creatură care cerea constant respect și oferea la schimb mici umilințe.

(Cea mai apropiată imagine de amintire. Sursa)

Ani mai târziu, moartea moșului senil nu a schimbat mare lucru. Cel venit în locul lui era într-adevăr mai tânăr, dar la fel de bine înfipt în sistem. Omul nici măcar nu locuia în blocurile administrate, dar primise jobul datorită apartamentului maică-sii. Nimeni nu știa cine îl alesese și cum, dar aparent exista și un Consiliu de Administrație.

Noul individ, un anume Dan, nu afișa sume clare și nu știai dacă avea sau nu program săptămânal. Asta în condițiile în care gestiona trei blocuri. Administratorul reprezenta „Asociația de Locatari”, o entitate care nu prea avea legătură cu blocul sau interesele lui și ale cărei mici afaceri erau rareori transparente. Nu cred că știa nimeni cu siguranță dacă facturile la gaze și apă fuseseră într-adevăr plătite sau dacă ciudatele chitanțe eliberate erau într-adevăr valabile.

Situația s-a schimbat într-un final când fiecare bloc a primit propriul gestionar și când întreaga mașinărie s-a descentralizat. Noul administrator era un vecin, mai atent cu plățile și plătitorii. Mai mult, apariția firmelor care se ocupau cu așa ceva a început treptat să transforme un domeniu complet netransparent într-o piață liberă. Administratorul de proximitate era ceva diferit, în mare și pentru că îl cunoșteai și cam știai ce afișează și când încasează.

În mitologia anului 2018, administratorul încă mai e un personaj cheie. Blocul în care stau cu chirie nu e nici într-un oraș mic, nici la periferie. Și totuși, într-o clădire cu trei firme pe scară și mai multe mașini străine decât în parcarea Bamboo, nu avem administrator. Din cauza unei vecine nu tocmai sănătoase, cel vechi a demisionat, iar cel adus să mențină interimatul s-a dat bătut. Acum s-a propus o firmă de gestiune, însă aceeași babă nărăvașă și alți doi vecini se opun. Păi cum, să nu avem noi administratorul nostru, de aici din bloc?

Mentalitatea asta este cea care dădea României acum câțiva ani primul administrator fals care continua să încaseze bani, în ciuda proceselor în derulare. Oamenii plăteau unde era mai convenabil și unde cunoșteau ritualul. Mai mult, ei plăteau „administratorei” pe care o cunoșteau.

Și așa ajungi să înțelegi mai clar de ce corupția din administrația locală nu o să dispară prea curând. Pentru că mai toate „Asociațiile de Locatari” din țară, fie că se numesc Primării, Regii sau Consilii au câte un om căruia oamenii vin să-i plătească și pe care nu-l întreabă nimeni de sănătate. De ce ar face-o? El e domnul administrator.

Vă mai întrebați apoi de ce guvernanții noștri nu înțeleg ce are Justiția cu ei. Păi cum să-i anchetezi? Ei au fost administratori de mici. Administratori de țară. Fiecare sat, comună, oraș sau județ are cel puțin un om pe care nu l-a ales în mod direct nimeni, deși pare să fi fost mereu acolo. Și, la fel ca în copilărie, e mai comod să te așezi la coadă decât să schimbi situația. De ce să-l iei de guler pe moș, când e mai simplu să le spui ălora mici să tacă din gură?

P.S: Prin 2016, apăruse un joculeț Steam numit Beholder, un simulator de administrator într-un stat comunist. Vi-l pot recomanda retroactiv, deși n-am nicio reducere pentru voi sau vreun link afiliat, ca „bloggerii mari”.

Ia și prosopul, Costele!

Posted by on 28 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Să spui că românii anilor ’90 erau „puțintel sălbatici” e ca și când ai spune că statul român e „puțintel ineficient”. Chiar n-ai nevoie de diminutive.

Proaspăt scăpată de catastrofă, România anilor ’90 arăta ca verișoara de la țară a Europei. O rudă speriată și neadaptată, pe care Vestul o învăța să mănânce cu furculița. De la descurcat la furat, românii plecaseră din comunism cu o paporniță de obiceuri dubioase. Printre ele, exista și un ritual pe care nu l-am înțeles foarte clar atunci, dar căruia, odată cu înaintarea în vârstă, am început să-i văd sensul. E vorba despre celebrul „furat” din hoteluri.

Fie că plecau în delegație, în cantonamente sau în schimburi de experiență, românii deceniului post-decembrist părăseau țara cu mâna goală, dar veneau cu sacoșa plină. Cu ce? Păi cu genul de suveniruri pe care le poți trece cu ușurință prin aeroport, pentru că paznicilor de acolo le e rușine să te oprească. Zeci de sticluțe de șampon, geluri și măști de duș, detergenți, creme de pantofi și, bineînțeles, prosoape. Toate cu inscripțiile vreunei dughene de două stele din Spania, Italia, Germania sau chiar de la vecinii unguri.

Pentru cei care nu au prins perioada, nu furtișagul în sine era o problemă. Bizar era că ai noștri se lăudau cu el. Discuțiile pe tema asta deveniseră un ritual social. Era o mândrie personală ca în baia ta să atârne un prosop pe care să scrie Sofitel, Melia sau Hilton. Nu era ceva neobișnuit ca, ajuns în casa unei cunoștințe, respectivul sau respectiva să scoată de undeva o colecție de obiecte „de marcă” culese din țări pe-atunci străine. Dacă ar fi fost doar mici șampoane sau lucruri relativ colecționabile, tot n-ar fi fost o problemă. Dar mulți luau inclusiv accesorii precum uscătoare de păr.

Ba, îmi amintesc și de un atârnache de vreo 30 și ceva de ani care tot încerca să agațe o domnișoară din blocul meu. Transportator de meserie, dar cel mai probabil tirist de cursă lungă, omul se lăuda că în toate hotelurile și pensiunile în care fusese băuse tot ce găsise în minibar. Cum scăpa fără să plătească? Păstra o parte din băutură pe fundul sticluțelor și apoi le umplea cu apă, mai ales că multe nu aveau sigiliu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar sunt sigur că a făcut carieră politică.

Până la urmă, comportamentul ăsta era oarecum scuzabil în anii ‘90. Oamenii n-aveau niciun fel de etichetă pentru astfel de situații. România n-avea cea mai bună selecție de produse de îngrijire și multe dintre obiectele respective erau oricum consumabile. Erau deci gratuite și în viziunea multor hotelieri.

Mai greu de explicat este de ce mai există comportamentul ăsta și acum. De ce într-o perioadă unde penuria de șampon nu e o problemă și în care vacanțele în afara țării nu mai sunt un ideal, oamenii continuă să agațe suveniruri? De ce un hotel din Munchen, vizitat cu ani în urmă (nu foarte mulți), își ruga frumos oaspeții să nu mai „împrumute” prosoapele.

Chiar dacă rușinea îi împiedică pe mulți să se desfășoare, majoritatea oamenilor o să-ți spună că e totuși în regulă. Și nu, nu se vor referi la periuțele de dinți de unică folosință pe care le mai găsești prin băi și nici la ceaiurile pe care hotelurile ți le lasă uneori lângă cana electrică. La naiba, pentru micuțele sticle de șampon există și colecționari celebri, precum muzicianul Gruff Rhys. Diferența ar fi că oamenii ca el cer voie înainte să bage ceva în rucsac. Nu, eu vorbesc acum despre oameni tineri și neatinși de febra post-comunistă care o să-ți spună că e în regulă să mai iei un prosop, o pernă sau un pahar de prin hoteluri, chiar dacă nu ai nevoie de ele. Oameni care iau pentru că pot și care nu se rezumă la creme de mâini.


(Izvoare de mândrie din anii ‘90. Sursa Imaginii.)

 

De ce încă se practică treaba asta? Evident, din mai multe motive. Primul este același motiv pentru care se practica în Evul Mediu tactica pământului pârjolit (scorched earth). Știți voi, tactica aia pentru care erau lăudați marii voievozi și care a distrus definitiv câteva așezări românești. Dacă eu nu pot avea sau folosi ceva, atunci nimeni să n-o facă!

Să nu cumva să le rămână în plus alora de la hotel sticluețele ălea de șampon! În cazul unei astfel de mentalități, valoarea obiectelor nu contează, ci strict ideea ca alții să nu pună mâna pe ele. Nu contează că suntem printre ultimii la consumul de pastă de dinți, ci contează să nu o mai găsească ăia în cameră când plecăm. Eu am plătit patru nopți, deci iau și acele de cusut și umerașele din dulap!

Al doilea motiv vine din neînțelegerea faptului că gratuit nu înseamnă „de furat”. Dacă ceva e pus la dispoziție pentru utilizare comună, nu e niciun păcat dacă „rămâne și pentru alții”. Mentalitatea asta se vede și în modul în care turiștii români tratează mesele incluse, mai ales pe cele cu autoservire. Dacă găsesc ceva ce le place, o să umple farfuria, indiferent câți mai așteaptă după ei. Păi, nu era la comun? Nu era inclus în preț? Dacă nu mai prindem!

Al treilea motiv este foarte similar cu primul, doar că el nu are legătură cu produsele de îngrijire sau cu prosoapele. E vorba despre covingerea că, odată plecați dintr-un loc, locul ăla dispare din continuumul spațiu-timp pentru toată lumea. După noi, potopul, cu alte cuvinte.

La fel ca în exemplul de mai sus, cu hotelul din Hamburg, prea puțini dintre conaționalii noștri se mai gândesc că, imediat după ei, în același sezon turistic și în același hotel ar mai putea sta și alți români. Ori, dacă ei lasă camera într-o stare de dezastru, cam ce părere și-ar putea face proprietarii hotelului despre obiceiurile naționale?

Și acum vine partea gravă. Știți unde au dispărut colecționarii de prosoape Hilton și creme de ghete Ramada? Nu e nevoie să vă gândiți, pentru că tocmai a fost ales un nou guvern. Acolo sunt! Acolo și în mai toate partidele politice de dupa ’90, cu mici sau foarte mici excepții. De unde știu? Păi uitați-vă bine la ei: par genul de oameni care vor să lase ceva în urmă? Vă întreb, pentru că Ion Iliescu și-a luat și tablourile cu el când a plecat de la Cotroceni.

Uitați-vă bine la dosarele lor. Mită, fraudă, evaziune și speculă cu terenurile pe care ar fi trebuit să le păzească. Par genul de oameni care înțeleg că bunurile publice sunt acolo pentru toată lumea, nu doar pentru buzunarul lor? Acum însă, la ani buni de la Revoluție, lanțurile hoteliere din Europa nu mai au chef să acopere ele nota de plată. Când camera României va fi din nou devastată, noi suntem cei care vom face chetă să acoperim paguba. Asta dacă vrem să ne mai cazăm acolo și la anul…

P.S: Dacă ar fi să-mi fac mea culpa, aș recunoaște că m-am bucurat enorm prin 1994, când tata mi-a adus un pachet de ciocolată caldă englezească, primit în camera de hotel din Anglia. Chit că ai mei nu se îndeletniceau cu „colecționatul”, era pentru prima dată când gustam așa ceva… deci am o scuză să nu intru în politică.

Arăți de 29

Posted by on 24 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

159 de ani de la „Mica Unire”. Un eveniment pe care puțini și l-ar fi amintit, dacă n-ar fi fost deghizat în zi liberă.

La pachet cu acest nou prilej de sărbătoare, istoricii de Facebook au avut ocazia să se lupte în date obscure și să răspundă la întrebări de bun-simț precum: Când s-a născut România? Cine sunt părinții ei? A fost ea adoptată? De data asta am refuzat să intru în joc, dar pot înțelege de ce pentru mulți ziua de 24 ianuarie pare ciudată. Nu cred că se gândea Alexandru Ioan Cuza că alegerea lui în Țara Românească se va sărbători cu mare fast în Alba Iulia și Sebeș.

Totuși, contează ce vârstă are țara? Într-adevăr, evenimentele de acum 159 de ani au început construcția unei identități naționale. La fel de adevărat este și că unirea de la 1918 e mai relevantă pentru statul modern. Altfel, chiar dacă sentimentul de apartenență a fost cultivat după 1848, ideea unui stat unitar al „românilor” e ceva mai veche. Din punct de vedere istoric, România nu e chiar o domnișoară bătrână, dar nici copil nu mai e.

O analiză politică indică însă anul nașterii României ca fiind 1989, an în care, Republica Socialistă România a zburat la coșul de gunoi al istoriei, alături de alte state comuniste. Imediat după, câțiva au încercat să reia traseul interbelic al țării, de la învierea vechilor partide până la restabilirea monarhiei. Din păcate, România de la 1989 nu mai avea vreo treabă cu cea de la 1947. Dacă privim strict politic și civilizațional, România modernă nu are mai mult de 29 de ani…

29? Ați zice că e puțin pentru o țară a cărei națiune se laudă cu sute de ani de existență. Și totuși, până și douăzeci și nouă de ani par uneori prea mult pentru România. Nu de alta, dar un om de 29 de ani începe să-și ia rolul în serios. Și-a terminat studiile, are un job promițător și câteva planuri pe termen lung. Are sau caută o relație mai serioasă sau o căsnicie în care să poată construi ceva. Sigur, nu vorbim despre o vârstă a maturității, dar vorbim despre o vârstă de la care poți începe să ceri lucruri de la un cineva.

La aproape treizeci de ani, România modernă are însă alte preocupări. Ar vrea să lucreze, dar nu găsește ceva pentru demnitatea ei. Ar vrea să fie băgată în seamă de băieții cu bani, dar nu se poate abține din mințit. Mai nou, a revenit într-o relație toxică și pasageră, care a mai destabilizat-o în trecut. Aici doar sexul poate fi interesant, din moment ce mai toată țara e…

În plus, tinerica noastră nu are chef să-și plătească facturile și face în continuare datorii, că doar toți merităm să trăim bine, nu? Din nevoie sau din dorința unui bine colectiv, vechi prieteni sau simpli amici vor uneori să o salveze. Ea însă nu îi bagă în seamă, fiind prea ocupată cu scandaluri domestice. Din când în când, cineva îi spune că nu-i nici atât de frumoasă și nici pe departe atât de interesantă pe cât se crede. Din fericire, ea are deja răspunsul. Toți sunt invidioși pe trecutul ei măreț!

Dacă populația i s-a împărțit demult în bule și balonașe, România este la rândul ei captivă într-o capsulă a timpului. Una în care tinerețea nu se termină niciodată. O capsulă în care adulții din jur, că sunt UE sau NATO, au imensă răbdare cu puștoaica figurantă care nu muncește, stă pe banii părinților și consideră că nimeni nu e de nasul ei. Problema este, dragă țară, că, deși în buletin ai cel puțin un secol, puțini ar zice că ai ieșit din adolescență. Hai la mulți ani și la mai multe aniversări lucide!

P.S: Când vă mai plângeți că imnul național e deprimant, reascultați vă rog Zdrobite Cătușe, o mizerie sinistră care ne-a servit cinci ani drept imn.

Next Page »