Nu știu om care să fi trecut prin școală și pe care fraza asta să nu-l trezească din visul cursurilor de după-amiază și să-l arunce în coșmarul lucrărilor de control. Și credeți-mă că generația noastră a prins ceva lucrări de “control”…

Ca toate generațiile dinaintea noastră și ca cele de după, am urât cu pasiune îndemnul care ne forța să căutăm bucățile cursului de acum două săptămâni și să le reasamblăm rapid pe foaie. Să “scoatem o foaie de hârtie” era un fel de jignire: păi cum, doamna profesoară, nu ajunge că am VENIT la curs?  În plus, noi, milenialii, am fost generația care nu s-a născut cu acces la PC și la Internet, dar a crescut odată cu ele. Încăpățânarea prin care celebra foaie de hârtie își păstra tronul era astfel și mai frustrantă pentru noi.

Dacă aveai norocul accesului la calculator, acasă puteai scrie liniștit într-un Word ordonat și printa după bunul plac, dar la școală trebuia să aduci foi scrise de mână și desene făcute cu rigla. Ce să mai spunem de zecile de pagini de cod și pseudocod scrise pe hârtie – pentru că da, eram la mate-info intensiv, dar “gândeam” totul pe hârtie. Am scris la <include iostream.h> de mi-au tremurat mâinile pe creion…

Practic, dacă m-ați fi întrebat la 16 ani ce urăsc cel mai mult la sistem, cred că foile de hârtie erau în top 5, deși eram un elev bun și pe deasupra și pasionat de scris. Pe-atunci era pur și simplu vorba despre un principiu, despre un instrument decrepit care era folosit pentru a ne testa nervii. Sau cel puțin așa ni se părea.

Douăzeci de ani mai târziu, nu doar că m-am reîmprietenit cu hârtia dar, dacă nu am alternativă tehnologică mai bună, sunt în stare să fiu chiar eu ăla care spune unor juniori sau cursanți “scoateți o foaie de hârtie”. De ce? Din mai multe motive.

În primul rând, ca om care i-a văzut ascensiunea și stagnarea, pot spune că tehnologia nu a evoluat în direcția pe care vizionarii educației și-o imaginau. Accesul la calculatoare, la telefoane și tablete nu a pus cărțile și sursele verificate la îndemâna tuturor, ci a creat doar bule în care orice părere, oricât ar fi de imbecilă este acceptată. Accesul la informație nu a generat oameni mai informați, ci idioți mai siguri pe ei. Experții la care ni se spunea să căutăm adevărul sunt acum inamici publici, pentru că nu sunt de acord cu răspunsurile pe care ni le-am inventat. Asta când avem totuși acces la ei și la părerile lor – nu de alta, dar mediul academic a devenit un fel de joc “pay-to-read” unde cele mai multe articole costă mai mult decât își permite un student să piardă.

În al doilea rând, accesul la tehnologie și informație nu este egalitar. România are în continuare Internet ieftin, dar și o rată uriașă a analfabetismului digital. Practic, am creat generații unde orice puștoiaică de la țară știe pe de rost numele filtrelor de Instagram (cu care-și crește contul de viitoare influenceriță), deși nu găsești un om angajabil pe post de “operator calculator” în toată comuna. Nu de alta, dar fără ghidaj și educație, tehnologia nu mai este o unealtă pentru oameni – dar te poate transforma pe tine într-una pentru corporații.

Altfel, dacă înțelegerea tehnologiei a devenit din ce în ce mai precară, utilizarea ei pentru a trișa este acum la cote maxime. Pe vremea noastră Wikipedia și mini căștile erau o revoluție tehnologică, însă azi orice dispozitiv pe care încape un ChatGPT, Gemini sau Claude e o mașinărie de trișat (adică orice dispozitiv). Mai mult, tind să cred că mulți elevi se simt aproape obligați să trișeze, în mare și din cauza problemei de la punctul trei.

A treia problemă a cărei soluție ar putea fi banala foaie de hârtie este creșterea rigidității sistemului. Știu că nu sună foarte logic, dar aveți puțină răbdare…

Acum cinsprezece ani (exact…), scriam un articol pe Voxpublica despre cum sistemul românesc de învățământ este construit greșit. Mi-ar fi plăcut să vă citez din comentariile profilor de-atunci, dar din păcate mai am doar o copie pe blog. În fine, ideea era simplă: sistemul românesc va fi competitiv când va fi eliberat de povara pragurilor. Practic, întregul sistem te pregătește pentru următorul prag din același sistem și pentru nimic altceva. E o roată în care sute de mii de hamsteri își irosesc tinerețea.

Și dacă lucrurile mi se păreau nasoale pe vremea mea, acum sunt de-a dreptul abjecte: copiii încep să fie terorizați de la grădiniță ca să nimerească bine în clasa zero, ca apoi să poată fi primiți într-o clasă întâi decentă și să se pregătească pentru examenul din clasa a doua și pentru cel din clasa a patra. Totul, ca să poată să intre într-o clasă a cincea ok. Evident, gimnaziul există doar pentru a te pregăti pentru Testarea Națională, apoi pentru testul de la liceu, apoi pentru BAC, apoi pentru Admitere, apoi pentru sesiuni și master. E un mecanism rigid și predictibil care a dat naștere unei industrii a meditațiilor și unor armate de tocilari speriați. Mai mult, e un mecanism care distruge treptat curiozitatea și adaptabilitatea naturală a copiilor.

Să presupunem că treci cu succes toate pragurile ăstea și… și după aia, ce? După? Nimic, pentru că în viață e mai important să te miști pe orizontală și să te adaptezi, decât să urci pe o scară la capătul căreia se află nimic. Ai mai multe șanse să dai de un test surpriză care să te transforme în director, decât să stai cuminte doi ani, așteptând examenul de promovare. Nu că n-ar exista evaluări și la muncă, doar că ele se referă la ce ai făcut până atunci, nu la ce faci în momentul discuției. Nu o să te închidă niciun șef în birou să-ți dea examen la trigonometrie, dar Viața te pune destul de des să scoți o foaie de hârtie…

Pe scurt deci, elevii și studenții au acces instant la tehnologii pe care nu știu cu adevărat să le folosească, la informații pe care nu le procesează și care le sunt necesare exclusiv într-un simulator de stat la coadă unde, odată ce ai ajuns la ghișeu, ești primit la coada următoare.

De-asta din ce în ce mai mulți profesori din jurul meu au început să combine lecțiile multimedia și experimentale cu prezențele fizice, examenele date clasic și examenele orale. De-asta profi care pe vremea mea erau extrem de deschiși la nou s-au întors la vechile lucrări de “control” și la ascultare. Dar stai nene, că elevii sunt stresați de teste surprize! Așa, și? Școala are câteva roluri mari și niciunul nu e legat de protejarea propriilor sensibilități, de vreo materie preferată, de examene sau de meditații. 

La modul ideal, deci nu în România, școala ar trebui să te învețe să respecți un program, să te concentrezi pe un subiect, să-ți poți gestiona stresul și anxietatea, să pui întrebări și să “te” cauți”. Practic, să vezi ce ai putea oferi pentru a aduce un beneficiu real altora. Crede-mă, dacă nu poți smulge un șapte de la un prof nasol, o să-ți fie greu să smulgi o promovare de la un șef plictisit. Nu e despre note în sine, ci despre a înțelege cum funcționează lucrurile și care e cantitatea de efort necesară pentru anumite rezultate, dar și despre cum le poți obține cu minim de efort.

De fapt, cel mai important, rolul școlii ar fi  să te învețe să înveți – n-ai cum să faci asta cu examene nestandardizate, anunțate din doi în doi ani, cu ChatGPT și părinți care bagă sute de mii de lei în meditații de fiecare dată. N-ai cum să faci asta dacă ai senzația că școala sau universitatea ar trebui să fie un „spațiu sigur” pentru sensibilitățile tale academice.

Dar serios, acum, foaie de hârtie în 2024? Ca om care a predat mai multe cursuri în trecut, nu pot să neg că există destul alternative tehnologice utile. Poți folosi un sistem de proctoring (supraveghere) precum Inspera sau un LMS (Learning Management System) mai complicat. Ele pot monitoriza video și audio examenele și controla activitatea de pe calculatorul celui examinat. Pe lângă preț însă, astfel de sisteme ridică și probleme de intimitate și date personale – un examen clasic reține doar datele pe care profesorul le are deja. Asta ca să nu mai vorbim despre cei care chiar au niște probleme tehnologice în momentul examenului.

În plus, tehnologia în sine e un mediu care rareori te lasă să fii doar tu cu gândurile tale. De-asta Vestul e acum îndrăgostit de ideea seifurilor cu cifru în care elevii să-și lase telefoanele mobile înainte de a intra la ore. Spuneți voi ce vreți, dar banala foaie de hârtie va avea mereu avantajul unui ecran veșnic alb.

Dacă vă întrebați totuși ce anume a generat tirada asta de argumente pentru testarea clasică, ar merita să recunosc că mă interesează mai puțin ce se întâmplă acum în școli decât ce se va întâmpla în 5-10 ani în câmpul muncii (și ce se întâmplă deja). Nu de alta, dar când dai de un junior la un interviu care fără ChatGPT nu poate articula o frază, dar care vrea să fie plătit pentru “munca lui”, te trec puțin fiorii: băi nene, ăsta a fost șef de promoție?

O prietenă îmi povestea despre nesfârșitele ei aventuri cu contractorii pasionați de A.I. care nu doar că nu livrează ce li s-a cerut, dar nici nu-s capabili să înțeleagă “propria muncă”. Cum știi ce e o muncă de calitate, dacă tu nu o poți livra fără ajutor? Mai mult, de ce te-aș plăti pentru niște instrucțiuni (prompt-uri) pe care oricum le-ai copiat de pe net? Vorba unui fost profesor: bibane, vrei să-ți dau 10 pe un referat copiat de pe net?

Desigur, e nasol să fii în afara bulei A.I., dar la viteza cu care se propagă tehnologia, e aproape imposibil să fii lăsat pe-afară. Personal, am deja propria stivă de unelte A.I. pe care le folosesc exclusiv pentru munca “de jos”, adică pentru testare de concepte și cercetare de cuvinte cheie. Diferența dintre mine și juniorul care generează postări cu limbaj de lemn pe LinkedIN este că eu am vreo 17 ani de marketing și publicitate în spate. Pot să-mi asum strategiile, iar dacă ChatGPT intervine într-o prezentare, fiți sigur că cel care a contractat-o va ști. E la fel și în programare, unde A.I.-ul e deja rege, inginerie sau chiar cercetare. E convenabil pentru cei care deja știu ce fac și mult prea simplu pentru cei care nu vor învăța niciodată. Prompt-urile noastre nu sunt aceleași, ca să zic așa. 

Tehnologia e un ajutor fantastic dacă o folosești pentru a scăpa de sarcini secundare. Ea devine o problema când i se cere să înlocuiască abilități pe care nu le-ai avut niciodată.

Revenind la subiect însă, ce încerc să spun e că școala n-a fost niciodată despre tehnologie. Normal că ai vrea școli cu laboratoare de informatică performante și cursuri actualizate și interactive, dar nu asta lipsește elevilor (ok, elevilor români le lipseste uneori apa curentă, dar asta e altă discuție). De altfel, am avut recent o elevă care a articulat destul de clar ce nu e în regulă cu actualul sistem și nu lipsa tabletelor la suprapreț era problema.

Lucrurile care lipsesc elevilor sunt ghidajul profesionist, o programă ancorată în prezent și capabilitatea de a se adapta din mers la provocări. Le lipsește capacitatea de a nu se panica atunci când li se cere să scoată o foaie de hârtie și de a conștientiza că scopul lor în viață nu e să ia note mari pentru mama și tata, ci să-și găsească menirea care îi va face pe ei fericiți și pe părinții lor mândri. Astea o abilitate care îi va face mai puțin dependenți de inteligența artificială și mai încrezători în capabilitatea lor naturală.

Desigur că nu vom putea separa niciodată complet educația de tehnologie, dar putem insista mai mult pe lucrurile care ne fac oameni, nu pe cele care ne transformă în mașini de scris.

P.S: Ați reușit să parcurgeți tot articolul? Perfect, acum ia scoateți voi o foaie de hârtie… Sursa Imaginii.