Rocker în buletin, am început să mă duc la concerte live și să scriu despre ele cam de când îmi exprimam cu patos primele păreri pe blog. Cu alte cuvinte, de mai bine de 17 ani…

În 2023, având așteptări cu totul diferite de la viață, am ajuns la nu mai puțin de zece concerte, inclusiv Steve Vai, Powerwolf, Beast in Black, Amon Amarth, Sonata Arctica, Bucovina și Parkway Drive, dar și Rome, Al Di Meola sau Festivalul Enescu. Cu alte cuvinte, am urlat din picioare sau aplaudat de pe scaun la manifestări din mai toate sferele muzicale, fără să le pot ordona cu adevărat într-un top al performanței.

Deși 2024 nu mi-a permis pauze de respiro, am urmărit cu “atenție și îngrijorare” micile scandaluri din zona divertismentului autohton. Așa cum sigur ați auzit, ieri, la primul concert Coldplay, a fost adus un băiat pe scenă care a cântat ceva manea și publicul a huiduit în masă. Buuun, nu e prima dată – s-a mai întâmplat și înainte, în deschiderea unui Gogol Bordello și anul trecut, când Gheboasă a îndrăznit să înjure într-o piesă, înaintea unui concert Imagine Dragons.

Pe lângă faptul că nu puștiul ăsta e de vină, cum nu a fost nici Gheboasă, am și eu o întrebare: Voi pentru ce mergeți la concerte? E o întrebare care bate în ambele direcții, atât în cea a celor care s-au simțit lezați de „micimea” actului artistic al manelistului, cât și pentru cei care ne dau lecții despre ce mare gest de incluziune a făcut Chris Martin, alegând acest cantautor exotic – întâmplător aflat pe trend.

Nu de alta, dar eu merg la concerte exclusiv pentru a asculta muzică interpretată pentru mine, acolo. Merg pentru muzica live și pentru spectacolul extraordinar din jurul ei. Nu are importanță cât de titrate sunt trupele de pe scenă, cât timp îmi plac. Mai mult, nu mă interesează cauzele pentru care luptă solistul (ascult cu succes trupe vegane, cât timp nu cântă despre morcovi) și cu siguranță nu mă interesează cât de cult sau incult par în fața altora pentru că ascult amalgamul muzical de mai sus.

Știu că metaliștii ar trebui să fie elitiști (și mulți sunt), dar imediat ce te îndepărtezi puțin de fenomen, îți dai seama cât de fascinant și de ridicol este, în același timp. E o muzică foarte complexă compozițional, unde toată energia se concentrează pe sound-uri agresive și videoclipuri dubioase. Pe mine, personal, chiar asta m-a apropiat de el – metalul e un mediu unde îți poți trăi fanteziile de libertate sau explora dramele personale fără teamă, ba chiar ești încurajat să o faci prin versuri și muzică. Bine, ar mai fi și momentele ălea când, deprimat sau agitat fiind, primești un riff de nota zece de la o trupă din fundul Suediei și ieși imediat din starea de legumă.

(Heavy metal-ul e probabil singurul gen muzical mai teatral decât teatrul. În stânga îi aveți pe băieții de la Amon Amarth, cu un viking fals pe scenă, iar în dreapta pe Powerwolf, cu un întreg cimitir artificial. Dacă citiți de pe telefon, pozele se suprapun.)

Ce încerc să spun aici este că elitismul pe care-l percepem față de propria muzică este mai degrabă dorința noastră ca ea (și prin conversie și noi) să fie ceva special.

De-asta pozițiile ofuscate de tip “Cum să cânte Gheboasă în același concert cu Imagine Dragons?” sau “Cum să îl aduci pe Babașa pe scenă la Coldplay?” n-au niciun sens. În primul rând, nici Imagine Dragons și nici Coldplay nu sunt trupe pentru cunoscători și în niciun caz pentru “rockeri”. Sunt două trupe care au început în zona soft-rock sau indie-rock/britpop în cazul Coldplay și apoi au devenit trupe de pop comercial, ultracunoscute și ultrapopulare. Asta nu e neapărat un lucru rău (mai ales pentru finanțele lui Chris Martin) și nici nu înseamnă că muzica lor a devenit mai proastă. Înseamnă doar că ar trebui tratate ca ceea ce sunt: niște trupe de consum, cu ideologii de masă, băgate pe gât de impresari.

Prin urmare, într-un concert de două ore, v-au stricat atât de tare cheful 2 minute de ceva care nu vă place? Nu de alta, dar sunt sigur că cei de la Coldplay au cântat și piese pe care nu le știați.  De fapt, dacă e să fim onești, 3 pătrimi din cei adunați acolo se familiarizaseră cu Coldplay pe vremea lui “A Rush of Blood to the Head” (un album excelent, de altfel) și pierduseră contactul cu ei după X&Y, motiv pentru care au fost și atât de mulți oameni care au cerut un Best Of, nu o recapitulare a ultimului album (chit că fix despre asta este un TURNEU).

Desigur, nu vreau să se creadă că iau apărarea momentului de pe scenă și nici că aș fi în clubul inclusivității (vă mai amintiți de Bono, chiar?). Muzical vorbind, Babașa nu avea ce să caute acolo, dar nici nu a distrus un act de o puritate muzicală nemaivăzută.

M-am lăudat mai sus că am fost la Enescu, nu? Ei bine, sunt atât de incult încât, din trei seri la care am participat, mi-a plăcut fix aia cu “muzica veselă” a corului Maggiore, pe când simfonia din Londra m-a plictisit îngrozitor – deși în fața mea, o doamnă cu mai multă cultură muzicală, parea cuprinsă la maxim de fior. Asta e, atâta pot. La fel, dintre Steve Vai și Al Di Meola (mă bucur mult că și-a revenit) voi prefera mereu concertele primului chitarist, deși al doilea este în general considerat alegerea “mai cultă” (de fapt, Al Di Meola e la rândul lor foarte popular și e motivul pentru ca oameni ca Marcin și Polyphia au astăzi succes).

(Cum spuneam, stiluri diferite)

Prin urmare, tind să cred că cei care au venit acolo pentru a-și retrăi puțin adolescența, pentru a-l vedea pe Chris Martin la lucru, sau doar pentru asculta niște muzică pop bine interpretată, au primit fix ce au vrut. Până la urmă, nu poți să umpli stadioane de fani dacă nu faci și un show pe măsură.

În schimb, cei care au mers pentru poze Instagram, pentru cele două piese pe care le știau sau doar pentru a se putea lăuda că au fost la un concert cu “bilet scump”, sunt probabil destul de confuzi. Din fericire, există un medicament: cât mai multe concerte, atât cu artiști români, cât și cu artiști de-afară. Odată ce ne vom obișnui cu ideea de muzică live și de spectacol muzical, ne va fi mult mai ușor să trecem peste faptul că trupa noastră nu face de fapt nimic special sau că la un concert de muzică pe gustul nostru s-au auzit și două minute de lălăieli pe gustul altora.

P.S: Dacă ar fi să fac totuși un top nu după performanțe, ci după cum m-am simțit la concertele de mai sus, aș zice că Steve Vai, Parkway Drive și Beast in Black iau primele trei locuri. Poate o să-mi fac cândva timp și să le detaliez. Altfel, toate imaginile îmi aparțin.