Dacă anul trecut mă lăudam cu o mulțime de concerte pe care nu vi le-am povestit, anul ăsta a fost un fel un de mașină de tocat nervi și răbdare. Ăsta a fost și motivul pentru care am decis să nu mă avânt în noi aventuri muzicale. Chiar și așa, a existat una pe care nu am putut-o rata: concertul Soen.

Pentru cei nefamiliarizați cu lumea moșilor supărați pe lume, adică a bloggerilor, ar merita să spun că primele recenzii de concerte și-au făcut loc krossfire.ro prin 2006-2007, adică acum aproape 18 ani. Pe lângă faptul că blogosfera arăta complet diferit, și autorul acestui blog arăta și gândea diferit. Realist vorbind, eram un rockeraș de 19 ani, ajuns la București cu chef de muzică supărată – una cântată de trupe pe care nu le vedeai anual la zilele orașului.

Norocul meu a fost că în perioada 2006-2016 au explodat atât festivalurile (am prins și B’est Fest, dar și Rock the City, Sonisphere și OST Fest în variantele originale), dar și o pleiadă de concerte individuale. Așa am avut ocazia în 2007 să-i văd live pe nemții de la Blind Guardian, una din trupele mele preferate. Nu pare mare lucru acum, mai ales că i-am mai văzut de două ori între timp, dar la ora aia oamenii păreau la fel de îndepărtați de România ca australienii de la Parkway Drive, pe care i-am auzit anul trecut.

În perioada respectivă, un bilet la Sabaton (pe-atunci o trupă mică) costa 50 de lei, iar un abonament pe trei zile la un festival precum Sonisphere se putea lua cu 270 de lei, o sumă relativ mică chiar și pentru 2010. Să nu uităm totuși ce trupe s-au putut vedea acolo: Metallica, Megadeth, Slayer, Manowar, Anthrax sau Rammstein.

Tot în perioada respectivă mi s-a confirmat și o chestie pe care o gândeam încă din generală și liceu, de când am prins gustul rockului și al metalelor grele și am rămas cu el la purtător. Ce anume mi s-a confirmat? Treaba că metaliștii și rockerii în general rămân o comunitate foarte mișto, dincolo de teribilismele genului. Am văzut oameni în cărucioare cu rotile ridicați de necunoscuți pe breațe, nebuni care au dansat în ploaie pentru a încuraja trupe anonime și paznici care au prins pene de chitară pentru a le da unor copii care n-aveau șanse să le prindă.

Am mers la zeci de concerte și festivaluri măricele, uneori la trupe văzute deja de câteva ori, motiv pentru care nu am scris mereu despre ele. Evident, și gusturile mi s-au diversificat pe parcurs. Power metal-ul pe care îl ascult de aproape 25 de ani rămâne o plăcere vinovată, dar e una care-mi ocupă mult mai puțin spațiu în playlist (chit că am văzut Sabaton live de șase ori). Am consumat cam tot ce s-a făcut între anii ‘60 și ’90 în zona de hard rock și metal, dar și country modern, jazz și muzică simfonică, ba chiar și o doză deloc neglijabilă de reggae franțuzesc. M-am reapucat de chitară electrică dintr-un accident fericit și am început să bag nasul și prin blues, că deh… bătrânețea.

În timpul ăsta, și publicul concertelor de metal a îmbătrânit. De micșorat nu s-a micșorat semnificativ, dar nici nu a mai crescut și e acum majoritar format din corporatiști familiști care-și pun tricoul negru doar la concerte și care nu mai au timp să stea la al doilea bis. Nu de alta, dar de vreo 12-14 ani, rockul nu a mai fost mainstream, iar algoritmii serviciilor de streaming sunt rareori capabili să-ți deschidă ochii la ceva bun. Dacă ai început să asculți gunoi, vei primi gunoi până când te maturizezi suficient să nu-l mai vrei. Duse sunt zilele în care fratele mai mare, vărul sau vecinul îți aducea un vinil, casetă, CD sau DVD cu niște Led Zeppelin sau Queen și îți schimba complet traiectoria muzicală.

Practic, am cam îmbătrânit și eu și genul. Din acest motiv, deși în ultimii 20 de ani au apărut o mulțime de trupe excelente, unele intrate instant în playlist, îmi e greu să adaug nume noi în panteonul personal. Ce panteon? Știți voi, playlistul ăla mental la care te întorci mereu, indiferent de vârstă. Ăla pe care l-ai lua cu tine pe o insulă pustie, deși ai uitat să iei apă și un radio. De altfel, psihologia chiar ne spune că muzica ascultată în adolescență și tinerețe timpurie rămâne acolo pe termen lung.

Totuși, mai apar și excepții, iar suedezii de la Soen au fost o excepție din toate punctele de vedere – una din puținele trupe apărute în ultimii 10-15 ani de la care am tricou și accesorii, deși nu mai am vârsta pentru ele. Soen a fost genul de trupă care a lovit nu unde durea, ci când durea. Înainte de asta însă, puțină istorie…

Trupa există de prin 2010 și a început ca proiect al fostului baterist de la Opeth, Martin Lopez, alături de chitaristul Steve Di Giorgio (eternul oaspete) și de alți oameni nu foarte cunoscuți, dar calificați. După doi ani de chin și un nume ales aleatoriu, trupa a scos un prim album numit Cognitive. Aproape impecabilă din punct de vedere tehnic, muzica semăna totuși cam mult cu cea a celor de la Tool, o trupă care din păcate îmi displace (A Perfect Circle pot aprecia, dar Tool nu). Bine, nu cred că i-a ajutat deloc nici că foloseau fix același producător ca trupa menționată anterior.

Două albume mai târziu, Soen erau într-o altă compoziție și într-o mare formă. Atunci aș zice că a apărut și punctul lor de cotitură și anume albumul Lotus unde piesa omonimă, dar și altele precum Martyrs, Covenant, River sau Lunacy i-au aruncat pe o traiectorie ascendentă. Pe lângă chitarele care începuseră să combine djentul cu blues-ul și tobele care aminteau invariabil de Opeth, vocea lui Joel Ekelöf s-a remarcat ca una dintre cele mai recognoscibile voci din zona de metal progresiv. Trendul a continuat și în 2021 cu albumul Imperial, probabil unul dintre cele mai bune albume ascultate de mine (din orice gen), material care de altfel i-a și scos din circuitul scenelor mici și le-a permis să fie cap de afiș.

Am zis mai sus că Soen m-a lovit nu unde durea, ci când durea. Ei bine, eu m-am apucat să-i ascult la scurtă vreme după operație, o perioadă în care nu doar că reîncercam să mă reconstruiesc fizic, dar și mental. Aveam brusc revelația că nu mai sunt chiar tinerel, dar nici nu lăsasem în urmă furia omului care vrea să schimbe lucruri, deși e perfect conștient că nu poate. Ei bine, Soen fix despre asta cântă: despre angoasă, despre îmbătrânire, despre opresiune și sărăcie, dar și despre speranță, reinventare și regăsirea scopurilor. Știți cum e să înceapă pandemia, să te apuce nostalgia și să te lovească bucata asta despre tinerețe și copilul interior?

„Someday I will do as you say, cracking my armour to break away
All blame I assign to myself, carrying the guilt of a doom we share
When the heart is young and the will is strong, you expect yourself to conquer
But the winds of time will disperse the signs that you left to find your trail „
(Deceiver)

Soen își scriu versurile cu maturitatea oamenilor trecuți de prima tinerețe, nu cu cheful de femei și mari bătălii al trupelor tinere. Poate de-asta o să aibă curajul să-și cânte muzica și la 60 fără teama că vor fi judecați.

Imediat după ce ne-am mai relaxat cu pandemia, am încercat să-i văd pe băieți în Quantic, dar un eveniment de la birou m-a oprit. Atunci mi-am amintit că unul din avantajele maturității e că dispui de bani și libertate, așa că m-am cărat la Viena vreo săptămână, doar ca să-i văd în ceva loc mai civilizat, mă gândeam eu.

Da’ de unde? Deși ador orașul ăla și l-am văzut anual în ultimii trei ani, concertul Soen s-a ținut pe un fost stadion transformat într-un cuib de rockeri. Locul era evident plin de grafitti, insigne și logouri de trupe, dar avea toalete care străluceau, că eram totuși în Austria. Cumva, am avut un sentiment de Arenele Romane, cu un parc mai puțin interesant, dar cu ziduri mai solide. Cu alte cuvinte: un loc foarte tare dacă ai 20 și ceva de ani, dar mai greu de digerat după o vârstă.

(Arena Wien)

Partea faină? Aproape tot publicul era 30+, format în mare parte din diverși creativi, corporatiști și oameni care erau în trecere prin oraș. Oameni care poate n-ar fi intrat altfel în Arena Wien. În timp ce ascultam cele două trupe de deschidere, m-am împrietenit cu un neamț, cu un georgian și cu un italian, ultimul fiind project manager la o multinațională. La fel ca mine, pe italian îl lovise Soen când îl prinsese viața cu garda jos, adică atunci când se despărțise de fosta iubită:

“There’s a silhouette beside me, cutting tangles of my hair
Will this lunacy allow me to remember who I am?
The reflection on the mirror shows me eyes that cannot see
And I’m trapped inside illusion, severed from reality
In my head it ain’t over… I surrender and give in to illusion deep within”
(Lunacy)

După seara aia, unde am constatat că mai toți știam versurile (inclusiv la Fraccions, prima piesă a trupei) am rămas cu ideea că trebuie să mai văd măcar o dată Soen live. Cum la Posada nu aveam cum să ajung, iar ulterior Soen au venit la Viena pe o scenă mai mare și scumpă, am zis să pariez pe Quantic, ultimul bastion al rockerimii civilizate, și să mă înființez pe 24 octombrie acolo.

De data asta am luat-o și pe doamna cu mine și în loc să plec cu tradiționalul album semnat, am plecat și cu o căciulă Soen, pene de chitară, o sacoșă cu ultimul album și un nou tricou (pe primul l-am luat la Viena). Săru’ mâna!

Alfel, atmosfera a fost cam aceeași ca cea de mai sus. Concertul a fost sold out, deși biletul a fost aproape dublu ca preț față de acum doi ani (deh, oamenii au crescut), iar publicul a știut perfect pentru ce vine. Soen și-au făcut treaba impecabil, demonstrând încă o dată că, dacă nu te prinde execuția lor tehnică, vocea lui Ekelöf n-are cum să nu te cutremure. Omul a fost pur și simplu fabulos live, deși înțeleg că a avut și momente mai puțin fantastice la alte concerte.

(Quantic)

De data asta Soen și-au promovat și ultimul album, Memorial, un material excelent produs, deși nu chiar la nivel lui Imperial. S-a urlat din toți rărunchii pe Unbreakable, Violence și Memorial, dar și pe clasicele Deceiver, Illusion, Monarch sau atmosferica Martyrs. Trupele din deschidere nu m-au rupt. Au deschis Trope (un fel de trupă de studenți cu chitară rece și voce feminină) și Oddland (foarte faine ideile muzicale, dar cu o execuție laconică), însă Soen au fost la ani lumină distanță. Și dacă n-aș fi văzut mai mulți soliști ai unor trupe românești cunoscute în public, aș fi zis că mi s-a părut. Mai mult, cu unul dintre ei am țipat împreună:

“I need something to believe, outside the world is dark, but we are cursing the sun
I need something to believe, we’re marching as the army of the unbreakable” (Unbreakable)

Acum, e greu să vii cu o concluzie la un articol care nu e altceva decât o dedicație adusă unor muzicieni și, sper eu, muzicii în general. Totuși, aș rămâne la vorbele unui tip de vreo 28 de ani care a ieșit cu noi după ultimul bis. Omul sunase pe cineva și l-am auzit zicând: “Băi, știi ce-mi place la trupa asta foarte mult? Că e reală, mă! Muzica parcă e scrisă pentru noi, nu pentru studio, știi ce zic?”

P.S: Îmi scuzați imensul tribut pentru Soen. Promit să revin și cu subiecte mai generale. Poza din preview este poza oficiala de pe Wikipedia.