Odată ce “s-a rupt lanțul de iubire” de la guvernare, vorba marelui Dan Ciotoi, atât PSD, cât și PSD de pe Temu (PNL) au început să-și impute unul altuia că au distrus țara. O țară pe care tot ei o guvernează din 1989, sub o formă sau alta…

Desigur, situația actuală nu aduce nimic nou sub soarele politic al României, dar ce mi s-a părut interesant a fost modul în care premierul a pus problema spargerii coaliției. Marcel Ciolacu a “amenințat” că va demisiona, dacă PNL sparge coaliția de la guvernare! Pe cine a amenințat mai precis? Pe noi? Ne-a amenințat că ce? Dacă mâine Ciolacu dispare din peisaj, nu se prinde absolut nimeni – mai ales într-o țară în care o bună parte din populație nu a simțit când guvernarea a trecut de la soldatul de tinichea la covrigarul de aur.

Desigur, într-un stat normal, unde politica nu e dirijată de tot felul de șurubari de eșalonul doi, lipsa prim-ministrului s-ar resimți. Ar fi poate vorba despre o criză politică și despre o perioadă de instabilitate. În România însă, perioadele de instabilitate au fost norma, iar cele de stabilitate au fost doar niște blaturi siropoase, create pentru a elimina oamenii prea hotărâți din politică sau pentru a încheia armistiții între servicii și alți jucători din umbră.

În România de după Revoluție, “normalitatea” politică s-a tradus mereu printr-o piramidă unde la vârf au fost oamenii cel mai ușor de șantajat și manipulat. După 2010 lucrurile au stat și mai rău, lipsa de personalitate fiind principalul criteriu de selecție pentru miniștri. Argumentam atunci cu un prieten că poate chiar asta e cheia succesului într-o democrație: cât mai mulți politicieni plictisitori și cât mai multe cercuri de interese – astfel mârlănia este întinsă fin, ca o peltea. Măcar e o peltea cu care suntem obișnuiți deja.

De fapt, singurul lucru anormal din povestea asta este faptul că atât Ciucă, cât și Ciolacu chiar s-au luat în serios, trend căruia i-a dat startul Cîțu, un băiat atât de bolnav de putere și de sine, încât a părut penibil chiar și pentru PNL. Băi, băieți, după ce că vă suportăm… vreți să vă și apreciem?

Știm cu toții că aproape toți indivizii ajunși la putere după ’90 au fost impostori, sub o formă sau alta. Ce mi se pare însă distractiv e că unii chiar au crezut că vor rămâne în istorie și că o să ne “pară rău” după ei. Asta deși de la Brătieni, Maniu și I.G. Duca n-am mai avut un prim-ministru care să fi fost o figură atent întipărită în mentalul colectiv. Ia ziceți, vă amintiți cu părere de rău de Adrian Năstase? Dar de Fifor, Bejinariu, Athanasiu, Predoiu sau Tudose? Hai să fim serioși, ați și uitat că au fost prim-miniștri (e drept, unii au fost interimari și pentru scurtă vreme și nu toți au avut un impact negativ).

Partea tristă e că alegătorul român, chiar și ăla educat, pare dispus să treacă multe lucruri cu vederea, când vine vorba despre politicieni. Lașitatea, corupția și lipsa de coloană vertebrală sunt tolerate, cât timp poți face mișto de posesorii lor. Cu toate astea, pretențiile de mare anvergură intelectuală și istorică sunt taxate rapid. Nu de alta, dar chiar și moșulică ăla care trăiește dintr-o pensie mizeră (și pe care unii îl fac vinovat de toate păcatele României) știe că nimeni de la vârful politicii nu e mai bun decât el. Mai bine poziționat geografic, mai bine plasat social, mai bogat, mai șmecher sau mai inspirat? Poate. Dar mai bun? Nu chiar. Mai inteligent? Nici atât. Un lider mai capabil? Niciodată, nu la vârful vizibil al politicii, cel puțin.

Am mai spus-o în repetate rânduri, și eu și alții: nu vă putem schimba cu adevărat, băieți și fete, dar vă vedem! Oricum ați vrea să păreți și oricât ați încerca să parveniți, tot vă vedem!

Desigur, poți să te îmbraci în roz și să te machiezi ca o prințesă… dar tot un jurnalist șantajist și un politician minor vei rămâne. Poți să faci câte “doctorate” vrei – dacă n-ai fost altceva decât un buticar ridicat din șmenuri, lumea nu te va considera academician. Nu contează nici pantofii de 1500 de euro, nici citatele din oameni pe care nu i-ai citit, cât timp gesturile, ideile și manierele sunt tot cele dobândite în anii de dat din coate.

Așa că, nene, dacă ai ajuns pe barba ta în tagma rechinilor (vorba lui Cipolla), stai liniștit acolo și consumă-ți prada. Am vrea să te deranjăm, dar nu putem și, judecând după ultimii ani, nici n-o vom face. Dar apoi nu veni să ne vorbești despre România educată, când tu ai fost un ciorditor de cea mai joasă speță. Nu veni să faci pe marele om de cultură, când tu dansai pe la nunți de baroni. Degeaba te îmbraci de la case de modă, dacă ai urme de pătrunjel prin dinți și degeaba îți etalezi epoleții dacă nu ai auzit de cazul Acuzativ. Alegătorii pot tolera șmecheria și impostura (unii o pot și aprecia, din păcate), dar fandoseala e surprinzător de greu de înghițit.

Cu alte cuvinte: dacă ai avut norocul și flexibilitatea morală să ajungi în vârful grămezii, fă-ne tuturor un bine și ține-ți gura. Oricum tot ce spui e scris de niște oameni care caută deja următoarea marionetă care să ne spună cu aplomb: “Ce rău o să vă pară când plec!”.

P.S: În general nu scriu despre politică, dar în perioada asta, declarațiile publice au devenit o fantastică sursă de amuzament. Sursa imaginii.