Teoriile care încearcă să explice și încadreze prostia mi s-au părut mereu fascinante, poate și pentru că fenomenul pe care-l studiază e ca gravitația. E lege, pentru că știm că există, și teorie pentru că nu știm de ce există.

Am vorbit acum câțiva ani despre economia prostiei și despre faptul că, pus în fața unui consum mare de resurse, creierul va căuta mereu soluția cea mai simplă. E normal, conștiința noastră e aici pentru a ne proteja, nu pentru a ne face să ne chestionăm sistemul de valori. Totuși, definiția dată de mine prostiei e limitativă și oarecum echivalentă cu „lipsa gândirii”.

O altă definiție, dată de economistul italian Carlo Cipolla acum patru decenii, se leagă de interacțiunea individului cu societatea. Până la urmă, nu poți fi prost fără un punct de reper extern, nu? Episodul ăsta de podcast, oferit de un bun prieten, explică destul de bine teoria italianului.

Pentru a vă scurta însă drumul spre concluzii, o să rezum lucrurile la faptul că Cipolla identifică două axe pe care ne plasăm ca ființe sociale: cea a beneficiilor personale și cea a beneficiilor sociale. După clasificarea asta, vorbim despre patru categorii de persoane:

• Oamenii inteligenți, adică cei ale căror schimburi cu societatea sunt mutual avantajoase. Practic, beneficiile lor sunt și beneficii pentru societate. E de remarcat aici că „inteligența” nu e definită ca o virtute intelectuală, ci ca o abilitate de a înțelege o situație de tip win-win. De exemplu, muncești și primești un salariu, iar firma primește rezultatul muncii tale (în teorie, cel puțin). Îți ajuți un coleg pentru că, deși nu ai nicio garanție, sunt șanse să-ți întoarcă favoarea și, chiar dacă nu o face, tu oricum ieși bine.
• Naivii sunt cei care pun beneficiile personale pe locul doi, motiv pentru care binele social ajunge deseori să fie în detrimentul lor. Nu toți sunt „fraieri” – din contră, mulți pot fi oameni cu un spirit prea ridicat de sacrificiu sau care se raportează la societate prin subordonare. În exemplul de mai sus, ar fi omul care-și ajută colegul, dar care nu-și termină propria muncă și e penalizat. Până la urmă, câte persoane nu știți care sunt în relații nasole sau la joburi care le displac de frica familiei sau a „gurii altora”?
• Rechinii sunt cei numiți de economist și „tâlhari”. La ei e simplu: binele lor e tot ce contează, în detrimentul grupurilor sociale cu care interacționează. De la escroci de meserie și politicieni hoți, până la profitorii din viața de zi cu zi, șmecherii sunt o categorie foarte extinsă care deseori ajunge să-i exploateze pe naivi și să-i agite pe proși.
• Proștii, după definiția asta, sunt oamenii care-și fac în același timp rău și lor și celor din jur, mai mult sau mai puțin intenționat. Un individ care sare din proprie inițiativă peste un pod cu mașina în viteză, distrugând alte mașini și ajungând în spital e cu siguranță un prost. Din păcate, exemplul ăsta nu acoperă nici pe departe plaja uriașă de instanțe ale prostiei, dar vom reveni asupra ei foarte curând.

Interesant că în clasificarea asta există loc de grade de comparație între categorii și există loc pentru „blândețe” (kindness), însă nu există loc pentru altruism pur. Ultimul, chiar și atunci când pare să se întâmple, are un beneficiu social și personal (de exemplu, faci donații pentru că te face să te simți bine psihologic, pentru că persoana căreia îi donezi o duce puțin mai bine și în unele cazuri, pentru că-ți amplifică imaginea socială).

Sursa Imaginii

În fine, acum că am vorbit despre criteriile lui Cipolla, e de remarcat că omul a scos și niște legi ale prostiei, dintre care trei mi se par foarte valoroase și ilustrative pentru situația de astăzi, dar și pentru umanitate în general.

Prima este că nu vei putea niciodată estima cu adevărat numărul proștilor. De ce? Pentru că, în ciuda a ce ne place nouă se credem – și asta ar fi a doua lege – prostia nu ține de vârstă, sex, mediu, rasă sau educație. Este pur și simplu o formă greșită de raportare la societate!

Prin urmare, faptul că în pandemie multora li s-a părut că au apărut „mai mulți proști” e un miraj. Tot atâția erau și înainte, doar că refuzam să separăm prostia de preconcepțiile noastre despre inteligență. Nu puteam să credem că Gigel e de fapt prost, pentru că asculta aceeași muzică și râdea la aceleași glumițe ca noi.

Acum, să nu credeți că vreau să fac altă paralelă sforăitoare cu pandemia, dar în perioada ei a fost foarte ușor să separi între tipurile de indivizi…

Inteligenții, pe care nu i-am echivalat niciodată doar cu vaccinații (chiar dacă vaccinul a fost un pas corect pentru protejarea personală și socială) au știut că vorbim despre o situație dramatică în care a fost nevoie de precauție. Așa că s-au protejat, în limitele permise de economie și, până la urmă, de condiția umană. Nu poți totuși sta izolat la nesfârșit.

Rechinii au profitat de toată lumea: au adus materiale medicale proaste și le-au vândut la suprapreț sau, la fel ca un anumit umorist chel, s-au vaccinat și protejat, în timp ce au scos oamenii în stradă pentru redeschiderea barurilor proprii. Naivii s-au tratat cu propolis sau, mai grav, au avut încredere că cei din jur îi vor proteja. Peste toți, proștii s-au înălțat ca niște găini care încearcă să zboare, neprotejându-se în nicio circumstanță, dar punându-i în pericol și pe cei din jur prin manifestații ad-hoc și încăpățânare.

Și ajungem aici la cea de-a treia lege interesantă a economistului, una pe care vreau să o completez. Cipolla susține că proștii sunt cel mai periculos tip de oameni. De ce? Pentru că, spre deosebire de rechini, care au un plan cu obiective clare, proștii sunt imprevizibili. Aici, autorul filmulețului din al doilea paragraf susține că legea e discutabilă, pentru că proștii de multe ori au propriile obiective (de exemplu, un fanatic religios care se sinucide cu bomba legată de piept crede că va fi răsplătit de Allah). Simt însă nevoia să-l contrazic și să reafirm această lege a prostiei: proștii chiar SUNT cel mai periculos tip de oameni și tot ce fac ei e o situație lose-lose. De ce? Pentru că singurii oameni cu care proștii sunt de acord sunt ei înșiși.

Vă scriam la începutul articolului despre economia prostiei. Ei bine, lucrul care necesită cel mai puțin efort în viață e să fii de acord cu tine însuți. Serios, lăsați seminarele de self-help: este extrem de ușor să crezi în tine, mai ales când ești prost. Prin acordul cu propria persoană poți justifica orice idioțenie, chiar dacă vei ajunge cu siguranță să suferi și tu (prostia e mereu o situație de tip lose-lose).

Prin comparație, rechinii se raportează uneori la societate, în general la oamenii foarte apropiați lor și la alți rechini mai mari, dar proștii sunt autosuficienți.

De-asta nu cred că un taximetrist care ascultă Radio Zu și e obsedat de vreo conspirație culeasă de pe net e neapărat prost – dacă își ține mașina curată, masca pe freză și mă duce la destinație, ne îndeplinește amândurora scopurile. Prost e ăla care se apucă să depășească autobuzul în intersecție și apoi îl înjură pe șofer, pentru că șoferul se uitase urât la el…

De-asta majoritatea dictatorilor, chiar dacă încep prin a fi rechini, devin pe parcurs proști. Pe măsură ce se umplu de propria persoană, ajung din ce în ce mai clar să creadă că toate deciziile lor sunt bune, pentru că ei sunt de acord cu ele. Și așa ajungi să ai o țară înfometată și izolată de lume pentru că ai băgat toți banii în rachete care fac drumul Bârlad – Tecuci în doișpe ore.

Acum, ar fi ipocrit să nu recunoaștem că toți suntem proști uneori. Vrem să demonstrăm lucruri pe care nu ne-a rugat nimeni să le facem, suntem neatenți exact atunci când ni s-a cerut să fim și îi rănim neintenționat pe cei la care ținem – iar apoi ajungem să ne simțim tot noi ca ultimii oameni. Prostia este până la urmă umană, cu atât mai mult cu cât regulile societății în care trăim se schimbă în fiecare an. Iar aici ne ajută să înțelegem că o carte bună și două documentare nu sunt un vaccin permanent anti-prostie.

Problema e că există proști iremediabili, oameni care ne fac și-și fac rău constant și care sunt extrem de greu de ochit și izolat. Nici pandemia și nici sărăcia nu i-au scos la surprafață, ci doar faptul că am fost izolați social și că nu avem un stat funcțional care să limiteze daunele produse de proști societății. Tot atâția erau și înainte, doar că nu aveau curajul să-și pună botniță și să latre în Parlament.

P.S: Imaginea din titlu e împrumutată de aici. Și dacă tot ajungeți pe Unsplash, poate dați un ochi și pe portofoliul pretenului Jac, că nu le zice rău deloc.