Recunosc, nu mă pricep atât de bine la geopolitică precum restul României, dar am pretenția de a fi măcar puțin pasionat de istorie. Prin urmare, am sintetizat câteva lecții de istorie regională pe care simpatizanții pro-ruși le ignoră sau refuză cu încăpățânare să le înțeleagă.

Înainte însă de a începe, ar fi de spus că sunt la rându-mi terifiat de războiul de lângă noi și de drama oamenilor de acolo și nu consider niciun fel de intervenție militară tradițională justificată în 2022 – cu atât mai puțin într-o țară modernă al cărei principal păcat a fost că și-a permis să spere la Vest. Unde nu sunt de acord cu analiștii moderni este că actualul conflict se datorează „nebuniei” lui Putin. Sunt extrem de multe lucruri care i se pot imputa liderului de la Kremlin. Sociopat? Sigur. Dictator? Foarte probabil. Criminal de război? Cam da. Nebun însă? Nu, nu prea…

Pentru a înțelege de ce Putin nu e nebun, dar și motivația din spatele multor acțiuni ale conducerii ruse, este necesar mai întâi să înțelegem două concepte abstracte. Primul ar fi așa numita „narațiune de țară” a Rusiei, adică acel filon naționalist pe care istoricii ruși l-au folosit să lege istoria țării. Așa cum românii se consideră în mod aproape mitologic un fel de păstori umili forțați să devină „eroi,” un neam care n-a deranjat niciodată pe nimeni, rușii au propria narațiune călăuzitoare.

Rusia s-a văzut mereu ca un campion al lumii slave, un regat care a tot renăscut în diferite forme, doar pentru a fi „victima” propriului succes. Rușii s-au considerat mereu agresați de vecinii lor care nu le împărtășesc viziunea panslavistă și care vor să le cotropească „țărișoara.” Vorbim deci despre un complex al victimei care, la nevoie, poate justifica agresiunea, dar și spionajul obsesiv al națiunilor care „ar putea ataca”. Narațiunile de genul ăsta au apărut în perioada naționalismului de secol XIX și au fost păstrate în viață de multe țări, fiindu-le utile.

Al doilea lucru care merită înțeles este economia Rusiei. Până recent, analiștii români se pierdeau în miștouri legate de faptul că Rusia are un PIB puțin mai mare decât al Spaniei și că venitul pe cap de locuitor e mai mic decât al României. Ambele sunt adevărate, doar că Rusia nu e o economie funcțională. E un stat cleptocrat, o oligarhie bazată pe un grup relativ restrâns de oameni care există într-o ierarhie clară și, mai important, este aproape exclusiv un stat petrolier.

Serios acum, Rusia nu produce mai nimic în afară de petrol și gaze (când ai cumpărat ultima dată ceva rusesc?), iar veniturile rezultate sunt distribuite între țarii Rusiei și uriașele cheltuieli de propagandă și apărare ale țării. Deci, o oligarhie ierarhică și un puternic complex de victimă – știți unde bat? Economic și social vorbind, Rusia e mai apropiată de Arabia Saudită decât de un stat comunist (cu excepția Venezuelei, poate).

Ținând cont de aceste două aspecte, o să demolez câteva mituri istorice care planează asupra actualului conflict și sper că, la final, vom înțelege de ce suedezii ne avertizau încă din 2019 că Rusia se pregătește pentru război.

1.Mit – Rusia și Ucraina au fost mereu aceeași țară

Din păcate, nu poți susține că o țară e a ta doar pentru că ai colonizat-o, altfel era de multă vreme război în Canada. E drept că, la un moment dat, vaste teritorii din Rusia și Ucraina au făcut parte din statul numit Rus (Rusia sau Rutenia Kieveană) – un stat construit de vikingi, pe care slavii îi numeau inițial… “ruși”.

În esență, vorbim despre un stat din care nu făcea parte un singur popor, ci o mână de vikingi și vreo șapte triburi de slavi estici, cel mai numeros fiind cel al polanilor. Statul a devenit legendar pentru că, pentru scurtă vreme, ajunsese să devină o reală putere regională și pentru că se convertise la creștinismul estic. După distrugerea Rusului de către hoardele mongole, Kiev-ul a redevenit pentru scurtă vreme unul din cele mai importante orașe europene sub Daniel I care a condus Regatul Ruteniei (o variantă locală a “Regatului Rușilor”, deși locuitorii lui nu își spuneau ruteni), un stat care acoperea cam jumătate din Ucraina.

(Rusia Kieveană era un stat multietnic și federativ, adus laolaltă de un grup de nobili vikingi conduși de Rurik. O bună parte din slavii nordici, inclusiv ilmenii, krivicii și radimicii, adică fix strămoșii rușilor, se consideră că ar fi venit din zona Kievului, nu invers. Sursa imaginii.)

După Regatul Ruteniei, pe teritoriul Ucrainei s-au perindat tot felul de alte formațiuni statale precum Principatul Kievului, Galiția-Volînia (Cnezatul de Halici) și Hoarda de Aur (un stat tătar care ajunsese să o și încorporeze). Ulterior, după dizolvarea Hoardei, timp de vreo 300 și ceva de ani, Ucraina a fost împărțită între state tătare și cazace, unul fiind Hanatul Crimeei (inițial tătar). Cazaci erau considerați slavii amestecați cu tătari din centrul și estul Ucrainei, pe când cei din Ucraina vestică și de nord erau numiți în continuare „ruteni” de către cronici.

Undeva, spre finalul acestor formațiuni, a existat și o Constituție foarte progresistă a regiunii scrisă de un nene al cărui titlu era “Hatmanul Ucrainei”. În toată perioada asta, regiunea a fost puternic influențată de polonezi și lituanieni (care aveau și teritorii în zonă) și aproape deloc de ruși, al căror stat a început să devină relevant mult mai târziu – fiind de altfel și înființat mai târziu. Spre finalul secolului XVIII, Ucraina a intrat într-un final sub tutela țaristă, a cărei principală preocupare a fost eliminiarea sau rusificarea limbii ucrainiene. E de remarcat totuși că Rusia (Țaratul Moscovei) era numită popular “Rutenia Mare”, poate și pentru că omul de rând nu prea făcea mari diferențe între regiuni, aplicând denumirea de rutean inclusiv polonezilor. De altfel, de confuzia asta au profitat și rușii, care au confundat mereu (intenționat) lumea slavă cu lumea rusă – practic, de undeva de prin secolul XIV, liderii de la Moscova au început să se autonumească “regi ai tuturor rușilor” și să avanseze spre regiunile din jur.

Ucraina a mai avut mici pauze de respiro ca țară, inclusiv în secolul XIX (când, sub ghidajul lui Mykhailo Drahomanov, Ucraina a căpătat o identitate) și după Primul Război Mondial (când a existat temporar ca entitate independentă), însă ocupația URSS și foametea de după i-au cam tăiat avântul. În modul ăsta, putem într-adevăr afirma că statul modern al Ucrainei s-a înființat după dizolvarea URSS (așa cum statele moderne ale Estoniei, Letoniei și Lituaniei s-au înființat la începutul anilor ’90, deși triburile care le-au format existau de peste o mie de ani).

2.Mit – Ucraineana și rusa sunt mutual inteligibile

Vă mai amintiți ce spuneam mai sus despre rusificare? Una din principalele preocupări ale împărătesei Ecaterina cea Mare (născută Sofia, într-un stat german) a fost eliminarea limbii ucrainiene sau „rutene”, pe care o vedea ca un mare pericol la adresa unității imperiului pe care tocmai îl extinsese. Întâmplător, limba era vorbită pe tot teritoriul unităților statale de mai sus, cam pe unde domniseră și Hatmanul Ucrainei și Hanul Crimeei. Astăzi, în ciuda rusificării violente din Estul Ucrainei, limba rusă și cea ucraineană sunt mutual inteligibile în proporție de 50%. Ca idee, lingvistul Robert Lindsay susține că româna și italiana sunt mutual inteligibile scris și vorbit cam în aceeași proporție, deși au trecut aproape 2000 de ani de când au fost parte din același stat.

Motivul principal al divergenței este că, după dizolvarea Rusului, nordul țării a fost împărțit între ducatul Moscovei și Regatul Novgorodului, pe când sudul a rămas în grija Kievului. Nordul s-a unit treptat, triburile de-acolo fiind mai apropiate, pe când Ucraina a urmat un alt destin, dictat de tătari, polonezi și lituanieni. Când atât polonezii, cât și Imperiul Suedez au ieșit din schemă, Rusia a început să-și întindă lacom lăbuțele către Sudul și Estul Europei.

3.Mit – Ucrainienii îi apreciază pe ruși

Nu chiar. Dacă în Estul țării lucrurile stau diferit (zona fiind intens colonizată de URSS), la nivel general, 73% din ucrainieni consideră Rusia o țară complet diferită și parțial ostilă. Aceiași 73% care l-au votat pe Volodimir Zelenski, un fost actor și comendiant antirus și hotărât să înceteze cumva ocupația rusă din Crimeea.

Altfel, trecând pe lângă eroismul de zilele ăstea (care s-ar putea să-l coste viața, însă pe Putin îl va costa mult mai mult), e de remarcat că Zelenski face parte dintr-o veche familie evreiască. Fapt care face și mai bizar faptul că Putin îi impută în mod constant că ar fi… nazist. Cumva, naționaliștii noștri au preluat în mod tembel discursul, observând că ucraineanul are un nume similar cu Zelea Codreanu (fiul unui ucrainean și al unei nemțoaice și născut Zelenski). Să nu divagăm însă – vorbeam mai devreme ceva despre Crimeea…

4.Mit – Crimeea a fost pământ rusesc de la bun început

Mai știți ce vă povesteam mai sus despre Hanatul Crimeei? Ei bine, băieții ăia au stăpânit cel mai mult regiunea, multă vreme sub directă suzeranitate otomană. Rușii au cucerit peninsula sub Ecaterina cea Mare și aproape au pierdut-o în Războiul Crimeei, când mai toată Europa modernă s-a aliat împotriva Rusiei și i-a impus o pleiadă de restricții în Tratatul de la Paris. Tratatul prevedea demilitarizarea Mării Negre, eliminarea flotei rusești din regiune și crearea unor state tampon, semi-independente, între Rusia și Turcia. Printre ele? Moldova și Valahia, dar vom vorbi mai târziu despre asta.

Treaba aia ofilită era Hanatul Crimeei, un stat tătaro-cazac. Între el și Moldova existau raialele Edisan (Odessa) și Budjak (Bugeac), unde turcii își plantaseră triburi tătare și cazace prietene. Nordul Ucrainei, adică Rutenia, intrase sub stăpânirea Federației Polono-Lituaniene. Toată regiunea a fost preluată ulterior de Rusia.

De altfel, Războiul Crimeei a fost a doua oară când Rusia s-a simțit atacată (prima dată fiind în timpul invaziei lui Napoleon) și momentul în care narațiunea de țară a Rusiei s-a îndreptat spre victimizare. De-atunci, istoria Rusiei a tot susținut că țara mamă a fost atacată de mongoli, de suedezi, de polonezi, de francezi și de toate națiunile Europei. Și uite-o ce mândră e și cum acoperă ea jumătate de glob!

Revenind însă la peninsula Crimeei, ea n-a fost niciodată pur rusească și poate nici ucraineană, cât mai degrabă tătărască. A fost însă un obiectiv strategic vital pentru Rusia care le permitea țariștilor și apoi comuniștilor să controleze complet Marea Neagră. Ea a fost cedată în 1954 Ucrainei de către Hrușciov care recunoștea nu doar că regiunea e mai apropiată cultural și etnic de Ucraina, ci și că gestul în sine urma să unească „popoarele ruse și ucrainene”, două popoare pe care și el și Ecaterina le vedeau ca fiind separate.

5.Mit – Recucerirea Crimeei a fost o victorie istorică pentru Rusia

Crimeea a fost o victorie istorică pentru propaganda rusă și naționaliștii ruși (adică votanții lui Putin), însă contextul invaziei nu a avut legătură cu istoria. Crimeea a fost invadată pentru că în platoul continental din jur se găseau suficient gaz și petrol cât să complice supremația Rusiei în regiune.

Primele lucruri făcute de „eliberatori”? Gonirea companiilor externe precum Exxon sau Shell și capturarea rafinăriilor. V-am spus că Rusia e un stat petrolier, nu? Tot acum, Putin spera ca, prin capturarea regiunilor separatiste din Est și Crimeea să poată rezolva și o altă mare problemă a Rusiei – aceea că Ucraina le cerea taxe pentru conductele petroliere care tranzitau regiunea, conducte construite în perioada comunistă.

Euromaidanul a fost probabil un eveniment îngrijorător pentru Rusia, dar să nu ne amăgim aiurea: cu sau fără Ianukovici la putere, Rusia ar fi anexat Crimeea.

Și totuși, ce s-a întâmplat până la urmă cu cetățenii din Crimeea, ăia care au făcut un referendum super democratic? Nimic, mor de sete (la propriu), în timp ce alimentarea cu apă a regiunii a fost tăiată de rețeaua ucraineană, iar Putin a construit un pod de cale ferată a cărui utilitate pare a fi mai degrabă transportul de soldați, decât de civili.

6.Mit – Rusia n-a spus niciodată Ucrainei că va fi independentă

Pe lângă faptul că fix asta s-a întâmplat la dizolvarea URSS, mai târziu, în 1994, Rusia a semnat Memorandumul de la Budapesta prin care garanta integral securitatea și integritatea Ucrainei, exact în forma de la momentul respectiv. De ce? Pentru că după dizolvarea URSS, Ucraina rămăsese cu o treime din arsenalul nuclear al Rusiei în ogradă, iar Rusia avea nevoie de armele ălea sau măcar de garanția că vor fi distruse.

Ceva similar s-a întâmplat și în Khazastan, altă fostă republică URSS care, deși nu a sancționat Rusia, a refuzat acum să-i ofere ajutor. E normal: situația lor și a ucrainenilor era garantată de același memorandum! Ce s-a întâmplat la Budapesta a fost un schimb stipulat contractual. Tot contractual a fost și Acordul de la Minsk, în care Rusia promitea clar că nu se va mai extinde în Ucraina (și n-au trecut nici șase ani de la el). Au fost însă și lucruri nestipulate contractual…

7.Mit – NATO a garantat Rusiei că nu se va extinde

Această promisiune fictivă apare extrem de des în discursul rusofililor, dar nu atât de des pe cât apare în discursul lui Putin. Cine spune că e fictivă? Chiar omul care a semnat tratatul, Mihail Gorbaciov. Chiar dacă respectiva stipulare nu există în niciun document scris (deci, legal nu există), este totuși de amintit că discuția în sine a existat, deși ea privea Țările Baltice, nu Ucraina. Dacă Pactul de la Varșovia a dispărut în 1991, NATO nu a dispărut, deși atât puterea cât și finanțarea lui au scăzut. Motivul pentru care NATO s-a extins? Conform înțelegerii cu Gorbaciov, NATO nu se putea extinde în țările în care existau trupe rusești active, adică în Transnistria, Belarus și în… enclava Kalinigrad, care acum are rachete cu rază mare de atac. Asta ca să știți de ce țările și regiunile ălea există.

(Cum arătau aspirațiile NATO în 2020. Sursa imaginii.)

8.Mit – NATO agresează în mod constant Rusia

De fapt, NATO a fost inițial o alianță defensivă, formată printre altele și din țări care au fost agresate de Rusia în trecut (Polonia, România, Cehia, Țările Baltice). Scopul NATO devenise aproape neclar la începutul anilor 2000, mai ales după ce SUA au folosit pactul din spate pentru a interveni în Serbia și cele două războaie americane (Afganistan și Irak), unde trupele NATO nu aveau ce să caute. Domnia lui Putin și, mai ales, agresiunea din 2014 asupra Crimeei au făcut însă alianța să pară din nou relevantă, iar statele membre să ceară o contribuție echitabilă din partea SUA.

Știți când vă spuneam că NATO și-a scăzut cheltuielile? Ei bine, ele au crescut după 2014, dar și după un neașteptat hei-rup propus de Trump. Bine, România a mai încercat o dată să-și mărească cheltuielile de protecție și chiar să ceară bani de la UE pentru asta, dar avântul a fost oprit de Angela Merkel, același lider european care a menținut o relație bună cu Rusia, a mărit nevoia industriei germane de resurse rusești și a blocat energia nucleară. Practic, aici rusofilii au avut dreptate, dar din alt punct de vedere: Germania chiar e o problemă.

Altfel, toate țările fost sovietice care au putut s-au îndreptat spre Vest de bună voie, iar Ucraina nu e singurul stat tampon cu Rusia, deci nu asta era problema. Dar, dacă ne amintim că Rusia e un stat petrolier și oligarhic, Ucraina poate fi o victorie economica fantastică (petrolul din Crimeea, minereurile din Donbas și conductele din Est) și una de imagine pentru Putin.

De fapt, Putin are nevoie ca NATO să fie un dușman pentru că se încadrează în narațiunea națională rusească și ajută la păstrarea populației sărace sub papuc și a soldaților cu arma la piept. Băieți, vine NATO peste voi dacă nu contribuiți! Iar NATO acum are motive serioase să se gândească la asta.

9.Mit – Rusia a purtat doar războaie defensive

Cred că am explicat până acum că Rusia nu a purtat mai deloc războaie defensive (iată aici o listă de războaie ofensive purtate de ruși care nici măcar nu include invazia Ucrainei, a Georgiei și a Ceceniei, ultimele două regiuni fiind asediate și bombardate în moduri similare cu Ucraina). Argumentul rușilor că „își apără doar granițele” seamănă cu cel al unui agresor care susține că problema victimelor era că i-au ieșit în cale, dar e foarte bun pentru a vinde intern imaginea lui Putin și se potrivește cu narațiunea de țară.

Desigur, marea traumă a Rusiei a fost “Marele Război Patriotic”, cunoscut în restul lumii drept Al Doilea Război Mondial. Atunci Rusia a fost atacată cu sălbăticie și doar prin curaj și strategie au reușit să-i alunge pe germani din țară și ulterior să elibereze Europa, nu? Ei bine, ei cam asta cred.

Sigur, rolul Rusiei în înfrângerea lui Hitler a fost crucial, iar Rusia a pierdut enorm în Al Doilea Război Mondial (inclusiv în fața armatelor române care, oricum am învârti-o, au invadat-o), dar… Rusia a fost aliată de la bun început cu Hitler prin pactul Ribentrop-Molotov, pact prin care a răpit multiple teritorii de la țări care ulterior au călcat-o în picioare. Tot Rusia era condusă în perioadă de Stalin și se face vinovată de multiple masacre (precum cel din pădurea Katyn). Practic, departe de a fi un erou pus la pământ și atacat, Rusia a fost camaradul de joacă al nebunului german care apoi a fost tratat cu același respect ca toți aliații lui Hitler. Iar după război, soldații ruși au tot „salvat” provizii și femei de unde au apucat.

Practic, Rusia se pregătește mereu pentru defensivă… cu peste 6200 de focoase nucleare. Cât are Franța, cea mai mare putere nucleară europeană? Vreo 300, și toate defensive. (Bine, onest ar fi să spunem că aproape jumate din depozitele Rusiei sunt praf, ca și tehnologia lor nucleară în general).

(Sursa imaginii și a datelor)

10.Mit – Rusia și România au avut relații bune în trecut

Să nu uităm în primul rând că Rusia încă are TOATE rezevele de aur ale României, confiscate odată cu tezaurul. Dar hei, ne-au ajutat în Războiul de Independență, nu? Nu, nu chiar. Războiul de Independență a început într-adevăr ca un război ruso-turc dar, după niște înfrângeri rușinoase în fața turcilor, rușii au cerut ajutorul lui Carol I. Românii au profitat, iar Kogălniceanu ne-a declarat independența încă dinainte să ne-o recunoască cineva sau să pierdem 19 000 de oameni la Smârdan și Vidin.

Conducătorul forțelor turce consemnează clar că rușii ar fi fost cu ușurință respinși fără Carol. Dar totuși rușii ne-au recunoscut independența după, nu? Absolut deloc: Rusia s-a angajat doar în teorie să respecte granițele țării, obsesia ei fiind să unească tot Estul Europei și, într-un final să ajungă la Constantinopole. Intuind utilitatea geopolitucă a României în Est, Bismarck și alți câțiva lideri europeni au forțat Rusia să accepte independența țării la Berlin – deși am făcut schimb de câteva regiuni cu imperiul țarist, printre care și Basarabia (care mai târziu n-a fost recunoscută de SUA ca fiind parte din România tocmai din acest moment). Și dacă tot am menționat contestata Basarabie, e de remarcat că ea n-a dus-o fabulos sub români, dar cumva a dus-o mult mai prost sub ruși.

Pe post de rezumat, ar fi de spus că Rusia nu poate avea nicio pretenție teritorială asupra Ucrainei, indiferent dacă ne place sau nu de vecinii de la Est (iar în momentul ăsta ar fi indicat să ne placă, măcar din prisma umanității). Și totuși, de ce insistă Putin că războiul ăsta a fost inevitabil?

Păi, pe lângă faptul că oligarhii ruși au nevoie de o constantă consolidare a puterii, motivul economic este cel care primează. Ucraina a fost și este pentru Rusia o constantă pierdere economică, datorită conductelor, petrolului și a afacerilor pe care le-au pierdut în regiune – practic, până în 2014, aproape orice putere Vestică prefera să trateze întâi cu Ucraina, nu cu Rusia, cu excepția Germaniei (vă mai amintiți de Nordstream 2?). Ahh, și ar mai fi un mic detaliu…

Rusia e o țară enormă ca suprafață, dar depopulată. Cât de depopulată? Ei bine, Rusia are o criză demografică sensibil mai puternică decât cea a țărilor europene – e într-un declin continuu al natalității. Erau șanse mari ca în 10 ani, când Ucraina s-ar fi înălțat economic datorită petrolului și colaborărilor externe, Rusia să nu mai fi putut avea resursele umane necesare unei invazii. De ce credeți că au cerut ajutorul Belarus? Nu a fost doar pentru a mai avea un punct de intrare în Ucraina (oricum l-ar fi avut).

Problema resurselor e mai acută în condițiile în care sancțiunile Vestice au fost moi pentru Putin și averea lui fantastică, dar extrem de dure pentru populație care preferă să lucreze în China, doar să nu mai trăiască în orășelele corupte ale Rusiei. În plus, susținerea populară a lui Putin pentru invazie se bazează pe minciuna unui război de apărare, iar în 10 ani ea ar putea să mai existe. Sigur, asta dacă Putin mai e în viață sau la putere în 10 ani – să nu uităm că e un om în vârstă care are o obsesie cu rămasul în istorie. Am putea spune că a reușit să o facă, scoțând în același timp Rusia din orice tratativă de integrare europeană.

Deci da, pentru Putin Ucraina nu e un act de nebunie, ci o șansă de a elimina un potențial inamic și de a câștiga economic pe termen lung. În plus, ideea unei unificări a culoarului estic cu Transnistria pare să-i încânte pe liderii de la Kremlin și să-i înspăimânte pe frații de peste Prut. Problema actuală a rușilor este că Zelenski s-a dovedit mai curajos și mai fin cunoscător al publicului decât va fi el vreodată: fiecare zi în care Ucraina rezistă e o zi în care Rusia pierde – oameni, capital, imagine.

Ce se va întâmpla în continuare? Greu de spus. Chiar și dacă Rusia se retrage brusc și, prin vreo minune a divinității, președintele ucrainean supraviețuiește, Ucraina nu va mai fi un pericol imediat pentru Rusia. Asta dacă nu cumva țările Vestice vor investi în reconstrucția ei, caz în care Rusia chiar va avea un inamic la graniță.

Nu am calificarea să spun ce va urma, dar Rusia lui Putin lasă în continuare impresia cu care ne-a obișnuit. Aia a colegului frustrat care nu produce mai nimic valoros, dar se plânge constant că e discriminat de alții și că el vrea să fie șef. Un coleg care tocmai s-a enervat și a răsturnat câteva birouri, în speranța că va fi trimis la HR, nu la biroul de șomaj.

P.S: Realizez că am simplificat mult etape istorice și asta ar putea să-i enerveze pe unii, însă nu cred că am „prejudiciat” cu ceva firul evenimentelor. Imaginea din titlu a fost preluată de aici.