Dacă micile mele incursiuni istorice v-au plictisit în trecut, e timpul să vă luați o cafea, pentru că n-am terminat…

Majoritatea sunteți probabil familiari cu expresia „pe vremea lui Pazvante” și sunt convins că o parte dintre voi cunosc și originea acestei minuni sintactice. Pentru cei care n-au căutat încă pe Wikipedia sau prin alte locuri, îmi voi permite să fac un rezumat.

Dacă astăzi spunem despre vechituri că sunt „de pe vremea lui Pazvante”, acum două secole, numele guvernatorului turc Osman Pazvantoğlu (sau Pazvante, pentru creștini) băga frica în orice locuitor al Țării Românești. De altfel, „vremea lui Pazvante” a fost multă vreme sinonimă cu dezastrul.

Născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea într-o familie creștină (românească, spun unele surse), micul Osman s-a remarcat de mic prin apetența pentru afaceri de succes. De altfel, primul lui start-up a fost unul de cămătărie, antrepriză pentru care era să fie omorât de turci. Scapă mituind un paznic și, câțiva ani mai târziu, ajunge mercenar în garda unui domnitor fanariot. Unul din Valahia, printr-o bizară coincidență.

Ajungând într-un sistem complet familiar lui, omul nostru își croiește repede drum în ierarhia unui imperiu putred. Pentru asta, istoricii vremii ne sugerează că Pazvantoğlu s-a folosit în principal de tâlhărie, înșelăciune și jaf, hobbyuri foarte apreciate în perioadă. În scurt timp, ambițiosul soldat a ajuns să controleze atât de multe trupe încât s-a putut răzvrăti împotriva sultanului Selim al III-lea și și-a făcut propriul pașalâc în nordul Bulgariei, cu Vidin și Turnu Măgurele drept centre. În acest sens l-a ajutat și prietenia cu un dandy grec, poetul Rigas Feraios, cunoscut luptător pentru independența Greciei.

De-acolo a asuprit economic și militar o Țară Românescă dezorganizată și lăsată pe mâna unor conducători slabi (au existat și fanarioți bine intenționați, dar ăștia nu erau printre ei). De-alungul ilustrei sale cariere, Pazvante a atacat obsesiv atât raialele turcești, cât și satele românești. Printre isprăvile lui se numără arderea Craiovei și pustiirea Bucureștiului, care la momentul respectiv fusese părăsit de domnitorul Mihai Șuțu. Legendele spun că în București cerșetorii și hoții preluaseră conducerea, iar pe stradă se făceau false încoronări. Atunci s-a încetățenit ideea „vremii lui Pazvante”.

De altfel, înfiorat de sistemul de management impus de tânărul antreprenor, sultanul l-a recunoscut drept pașă, deși puțin cam târziu. De ce? Pentru că Osman își bătuse deja monedă și începuse să negocieze separat cu marile puteri, deschizându-și inclusiv false consulate. De asemenea, merită să menționăm că, după ce fusese refuzat de o româncuță bogată, Pazvante dezvoltase un adevărat dezgust față de femei. Lucrul ăsta se vedea și din incursiunile lui, unde omul omora și viola fără discriminare, alături de o gașcă de hoți porecliți „pasvangii”.

(De altfel, spre finalul „carierei”, Osman se și îngrășase. Sursa Imaginii.)

După câțiva ani de pură teroare în zona Olteniei, un alt băiat simpatic, haiducul devenit ulterior boier, Iancu Jianu, a decis că jafurile și incursiunile lui Pazvante înjumătățeau prada propriilor jafuri și incursiuni, moment în care i-a administrat câteva bătăi (despre care unii cred că l-ar fi lăsat și fără un ochi, deși legenda e probabil exagerată). De altfel, Iancu avea și câteva principii în plus, desprinse fie din creștinism, fie din faptul că majoritatea „antreprenorilor” din epocă lăsau în general femeile și copiii în pace.

În 1809, Jianu face praf armata pasvangiilor și transformă raiaua Turnu Măgurele într-o autostradă românească, adică în nimic. Istoria consemnează chiar mândria haiducului la aprinderea fitilului care urma să arunce în aer moscheea din oraș. Din păcate, Pazvante murise deja de doi ani, otrăvit fiind de un medic evreu, agent otoman. De ciudă, Iancu Jianu îl omoară totuși pe conducătorul cetății Vidin, care e posibil să nu mai fi avut legătură cu pasvangii. Pe vremea aia, dacă te întorceai acasă fără sânge pe bardă, nu mai vedeai nici măcar un pupic de la gagică-ta!

Acum, dacă tot v-am spus povestea, n-aș vrea neapărat să fac vreo paralelă. Până la urmă, tocmai am vorbit despre un afacerist minor, ridicat prin înșelăciune, folosindu-se de pârghiile unui sistem corupt. Un om care a fost mereu susținut de o gașcă care nu a știut să facă altceva decât să fure. Unul care odată ajuns la conducere a luat-o complet razna. Un băiat simplu, ar spune unii, unul stabilit într-un final în Turnu Măgurele… adică în Teleorman (dar asta e doar o coincidență geografică).

Trimișii lui Pazvante au lăsat Bucureștiul în dezordine, în timp ce principala lui susținere politică a venit de la un dandy care își urmărea propriile scopuri. Într-un final, Pazvante a avut ce și-a dorit: câțiva ani de putere, presărați cu multă frică. Câțiva ani încheiați prin trădare și prin sabia unui om nu complet diferit prin atitudinea față de furt, dar ceva mai stăpânit și cu acea doză de patriotism care să-l facă simpatic.

Dacă pe bolnavul de putere Osman Pazvantoğlu nu l-a plâns nimeni, Iancu Jianu a apucat să fie prins, judecat, eliberat prin căsătorie și a sfârșit prin a-și trăi pensia ca boier la țară. Ba, mai mult, după o întâlnire emoționantă cu Tudor Vladimirescu, Jianu a reintrat în istorie și a sfârșit prin a fi îngropat ca un erou.

Cele două finaluri demonstrează că, indiferent dacă te ajută sau nu vederea, mai importantă e viziunea. Ridicarea și decăderea celor două personaje ne arată că istoria iartă uneori jaful și furtul, dacă în spatele sabiei există un scop. Uneori, chiar și hoții pot deveni eroi… dacă știu când să se oprească.

P.S: Să nu uităm că în perioada în care noi tremuram de frica unui individ poreclit „Pazvante Chioru’”, în Prusia tocmai își încheia opera și viața Immanuel Kant. Asta ca să nu vă mai mirați când orașe din România se transformă în câmpuri de luptă.