Imperialism, opresiune și un strop de ficțiune – Episodul 1

Alte Părți: Partea a II-a

Cei care-mi calcă pragul blogului știu că nu sunt tocmai străin de căutări istorice. E o pasiune amatoricească, dar una din ce în ce mai utilă, mai ales de când istoria a devenit o minge de ping-pong între dictatorii de Facebook și victimele unei opresiuni imaginare.

Practic, de vreo două decenii, istoria ca știință e călcată în picioare de indivizi incapabili să înțeleagă, dar dornici să reducă. Astăzi, orice dezbatere cu un sâmbure istoric are potențialul să ajungă coș de gunoi pentru protocroniști sau pentru post-structuraliștii de buzunar – oameni care ar face orice pentru opinia lor, în afară de a o susține cu argumente. În acest context, două dintre expresiile a căror utilizare eronată mă irită teribil, indiferent de ce parte a spectrului politic sunt folosite, sunt conceptele de „colonialism” și „imperialism”. 

Pe de o parte, adepții autarhiei și ai naționalismului mistic văd Vestul ca pe o mare putere colonizatoare și se consideră victime ale imperialismului modern (pe care-l confundă cu globalizarea). Totul, în timp ce arată o duioasă înțelegere pentru adevărații tirani care, vezi Doamne, sunt marii noștri patrioți. În viziunea lor, problema noastră e că România e o colonie a Vestului, nu că am început să furăm dinainte de a deveni o națiune. 

Cealaltă tabără trăiește însă o fantezie și mai bizară, una în care puterile coloniale sunt de vină pentru toate statele eșuate de astăzi, iar europenii trebuie să-și ceară neîncetat scuze pentru abuzurile monarhiei de secol XVII. În viziunea asta orice conflict modern își are cauza în imperialism și colonialism, sau e o consecință a lor, de parcă cele două ar fi singurele forțe generatoare de schimbare. Totul în baza unor lucrări subțirele din tagma studiilor post-coloniale, mai puțin preocupate de istorie și mai concentrate pe găsit vinovați imaginari pentru atrocități reale.

Acum, trebuie să spun din capul locului că nu apăr colonialismul istoric și nici nu neg rolul europenilor în prăbușirea altor națiuni, dar nici nu voi susține enormități precum “europenii au inventat comerțul cu sclavi” sau “cruciadele au fost un efort de colonizare”. De fapt, aș spune că ce mă deranjează nu e că oamenii arată cu degetul spre sclavie și colonialism (au și de ce, evident), ci că prea multe evenimente de acum trei sute de ani sunt judecate după standardele de astăzi. De-asta mai multe încercări recente de a face lumină asupra fenomenului s-au lovit de un val de critici: dacă datele istorice nu puteau fi contestate, perspectiva asupra lor era încărcată ideologic. 

Urmează deci un articol sper eu documentat, în patru părți, cu multe link-uri și cu o doză moderată, dar existentă de speculație. Prima parte va analiza câteva mituri din istoriografia modernă, a doua se va ocupa de evenimente istorice concrete (de la cruciade la pactul Sykes Picot și la colonizarea Africii), iar ultima va fi exclusiv una dedicată… unor concluzii istorice dureroase.

Bazându-mă pe experiențele precedente, aș zice că articolul ăsta n-o să fie ușor de digerat, dar adevărul e că istoria nu are verdicte, ci doar presupuneri curajoase și multă căutare. Din păcate sau mai degrabă din fericire, cultura nu poate fi explicată doar prin victime și călăi și nici redusă la mituri salvatoare și conducători divini.


Primul Mit: Imperiul a fost mereu o construcție opresivă

Ideea de imperiu și implicit cea de imperialism sunt construcții extrem de vechi care precedă cu mult accepțiunea modernă a termenului și cu siguranță pe cea cu iz neomarxist pe care o propun unii. Culmea, imperiul ca structură statală precedă inclusiv accepțiunea romană a termenului, unde “imperium și imperator” erau termeni mai legați de conducerea militară.

Conform lui Stephen Howe, imperiul este o formă de organizare statală unde mai multe națiuni și teritorii sunt controlate centralizat, de o metropolă sau de o regiune singulară, conduse la rândul lor de un împărat sau de o structură unică de putere. Practic, imperiul se definește ca o formă de monarhie plurinațională. De ce e importantă definiția asta? Pentru că ideea de imperiu e mult mai veche decât cea de stat național și pentru că majoritatea “țărilor” importante de până prin secolul XVIII erau mai degrabă imperii, decât orice altceva.

Desigur, exista și termenul de regat care în general definea o monarhie mai degrabă unitară național, dar țările de genul ăsta erau obiectiv mult mai puțin numeroase și mai puțin organizate decât imperiile. De altfel, primele imperii au apărut în regiunea Nilului (dinastiile egiptene) şi în regiunea mesopotamiană (Imperiul Akkadian), unde au apărut și primele orașe suficient de puternice încât să-și exercite influența asupra unor teritorii mai întinse. De altfel, Imperiul Persan (Achaemenid) a fost prima astfel de formă de organizare unde existau drumuri intre provincii, administrație coerentă și un set de valori promovat la nivelul întregului teritoriu, ceva incercat in prealabil si de Imperiul Babilonian şi de brutalul Imperiu Asirian, ambele urmaşe ale akkadienilor de mai sus.


(Imperiul Akkadian, dezintegrat în mileniul doi, a fost multă vreme considerat o legendă, dat fiindcă singurele dovezi ale existenței lui erau miturile fondatoare ale altor imperii. Sursa imaginii.)

Cert este că, de pe undeva din mileniile doi şi trei Î.Hr până prin mijlocul secolului XVIII D.Hr, o mulțime de civilizații (multe organizate ca orașe-state) au hotărât că imperiul e forma ceva mai bună de organizare pe termen lung.  De ce? Parțial din lăcomie şi din nevoie de spațiu agricultural, dar şi pentru că… funcționa şi funcționa foarte bine! Exsta un motiv pentru care Imperiul Roman era constant călcat de barbari – era pur şi simplu puțin mai bine înăuntru decât în afara lui.

Pentru multe popoare, oraşe-stat şi teritorii mai mici, era infinit mai avantajos să fie încorporate în structuri suprastatale, decât să rămână singure în fața sălbaticilor. Apărare mai bună, comerț mai bun şi, în limitele epocii, mobilitate socială şi fizică sporite. Să nu mai vorbim despre răspândirea uneltelor și cunoștințelor, chiar și în lipsa unei limbi comune. Desigur la asta se adăuga şi faptul că multe din aceste microcivilizații comunicau cu mult înainte ca Gigel I, Unificatorul, să declare că fac parte din acelaşi imperiu.

Mai mult chiar, imperiul a fost mai întotdeauna o construcție anațională, deşi mai toate marile imperii au început ca regate sau orașe-stat. Într-adevăr, imperiile erau conduse de un împărat şi de o nobilime deseori unitare, dar pe ăştia îi vedeai doar la ceremonii şi jocuri publice. În majoritatea timpului, oamenilor din Grecia sau din peninsula Iberică nu le păsa de ce creştet împopoțonat ocupă tronul de la Roma și nici de fața cui e pe monedă (nici în timpul Imperiului, nici al precedentei Republici). Mai mult, respectivele creştete împopoțonate încetaseră să mai provină din provincia Latium de câteva zeci bune de ani.

De ce vă plictisesc cu detaliile ăstea? Pentru că, aşa cum afirmam mai sus, statul național este o construcție relativ recentă, iar naționalismul e şi mai recent. Ideea de graniță clar definită şi de stat suveran au apărut după pacea de la Westphalia (Războiul de 30 de Ani, secolul XVII), iar marile mişcări naționale sunt apanajul secolului XIX.  Până atunci, mai toate structurile statale încorporau alte teritorii sau regate cedate pe persoană fizică unui nobil local sau împăratului. Imaginea idilică a regelui din popor care se lupta cu străinii pentru “neamul lui” e o fantasmă. Țările pur şi simplu nu aparțineau “poporului”, ci unor indivizi, familii sau clanuri. Multe din identitățile naționale de azi au fost construite relativ recent pe baza unor fantezii istorice și a unor teritorii trasate de alții.

De exemplu, dacă vorbeai despre “Imperiul Sasanid”, vorbeai de fapt despre teritoriul controlat de casa de Sasan, o dinastie persană, înlocuită ulterior de un califat musulman. Pentru omul de rând, trecerea de la un conducător la altul s-a petrecut mai repede decât ați crede, mai ales că, de multe ori, convertirea la o nouă religie se petrecea din inițiativă populară, în masă, după ce vechii zei fuseseră “învinși în luptă”. Pentru omul de rând, califatul însemna o rugăciune în plus către Mecca și taxe mai mici la comerț cu Egiptul, nu o renunțare la identitatea națională. Desigur, în timp taxele religioase și schimbările de califi au produs conflicte religioase interne, dar ele au fost o problemă a tuturor statelor, nu doar ale celor multinaționale.

Stilul ăsta de schimbare politică s-a aplicat şi mai târziu, în perioada de debut a marilor imperii europene, imperii care deseori nu practicau o cucerire directă sau o colonizare tradițională (vom vorbi în curând despre asta), ci o dominație politică și economică. De multe ori, imperiile europene nu au luptat cu state cu o identitate foarte clar definită, ci mai degrabă cu niște imperii de buzunar care au schimbat împăratul local cu un împărat central. 

Dacă state precum China aveau și avusesera o unitate statală și identitară, altele, precum India pre-colonială erau puternic fragmentate. India nu era a “indienilor” ca grup etnic unitar, ci parțial al mogulilor (dinastie turanică, pe-atunci în dezintegrare), a Imperiului Maratha, a Durranilor (Imperiu Afgan), a Confederației Sikh, a sultanatului Mysore şi al altor mici regate și imperii, nu toate de origine indiană. De altfel, cheia cuceririi unui teritoriu atât de mare de către ceea ce era inițial o companie de transport a stat chiar în dezbinarea lui. A fost mai bine pentru localnici? Probabil că nu. A fost o trecere bruscă? La fel de probabil că nu.

Practic, ce încerc să spun este că “imperiul” a fost o formă dominantă de organizare statală până recent și a stat la originea multor state așa-zis “naționale”. Desigur, nu putem uita de partea negativă a mentalității imperialiste, de la pierderile inutile de vieți din timpul expansiunii, la faptul că unele imperii erau fix ce ziceam că sunt (niște acaparări de teritoriu pe persoană fizică), fără vreo pretenție culturală sau politică. În plus, chiar și statele imperiale care aveau astfel de pretenții, aveau deseori tenta unei construcții piramidale, unde centrul se dezvolta excesiv de mult pe spatele periferiei. 

Totuși, timp de sute de ani, hulitele imperii erau cam singurul loc unde puteai trăi cât de cât uman – întrebați-i doar pe oamenii care în 750 D.Hr nu trăiau în Imperiul Bizantin sau în Califat cât de fain era prin provincia lor. Imperiile au rezistat atât de mult pentru că erau niște construcții anaționale, diverse și deseori mai sigure decât orice alte tentative statale, iar “imperialismul” a fost multă vreme o stare de fapt, nu o tendință reprobabilă a unui capitalism european care încă nu exista.

Asta ne aduce la următorul mit și anume mitul că europenii ar fi brevetat colonialismul și imperialismul și că ideea de comerț cu sclavi e cumva un apanaj al “omului alb” (responsabil, ce-i drept, pentru multiple atrocități din categoria asta). Despre acest mit însă, cât și despre Mitul Bunului Sălbatic (care de multe ori a fost chiar un mit), vom discuta în următorul episod. Dacă ați citit până aici, nu pot să spun decât: pe data viitoare!

P.S: O să încerc să public cât mai repede întreaga serie, măcar pentru a-i răsplăti pe cei care au avut răbdare să o încep.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

17 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
anukoi

Interesant.
Cel puțin la noi, educația din perioada comunistă a introdus ideea că imperiile au fost ceva rău și foarte rău. Că doar erau create de imperialiști, nu?! Iar cei care erau cuceriți, deveneau niște eroi care luptau pentru națiunea lor, deși conceptul a apărut mult mai târziu.
Aștept părțile celelalte.

Edelweiss

Ador naked history. Iubesc inițiativa cuiva care are oaiele să constate mersul istoriei și să nu încerce să îl justifice sau să îl boosteze naționalist. Pentru că m-am săturat de eternal white guilt.

[…] Că tot vorbeam de Soen, punem aici, mai ales că link-ul mi-a fost trimis de maestrul Krossfire. Sună destul de mainstream și cred că asta o să fie tendința pe viitorul […]

[…] Imperialism, opresiune și un strop de ficțiune (aici v-am dat greu de tot); […]

adi

Interesant.

Phaff

Semnalez o problemă sinistră, scrisă din partea ta: Pe de o parte, adepții autarhiei și ai naționalismului mistic văd Vestul ca pe o mare putere colonizatoare și se consideră victime ale imperialismului modern (pe care-l confundă cu globalizarea). … Cealaltă tabără trăiește însă o fantezie și mai bizară, una în care puterile coloniale sunt de vină pentru toate statele eșuate de astăzi, iar europenii trebuie să-și ceară neîncetat scuze pentru abuzurile monarhiei de secol XVII. Care e problema sinistră? În ambele cazuri, despre tabere, iei apărarea imperialismului, imperialiștilor & colonialismului. 1. Prima tabără – „Nu e vina austriecilor/germanilor, turcilor și rușilor că ne-au subjugat, ținuți ca într-o închisoare la aer liber, înnebuniți în sărăcie cronică intergenerațională, transformați în brute/hoți incurabili ca mecanism de supraviețuire/autoapărare, lăsați de izbeliște ca într-un țarc păzit de niște latifundiari oportuniști cu titluri de ‘boier’, ‘domn’, ‘cneaz’, ‘grof’, ‘rege arendaș’ ș.a.m.d. subordonați prin numire tot de austrieci-germani/turci/ruși.” și 2. A doua tabără – „De ce se vaită săracii că sunt săraci? Ce dacă au fost exploatați de către imperialiștii ‘civilizatori’ niște decenii/secole la rândul? Nu le e rușine să se vaite? Leneși! Păi ce, de ce nu se duc la la școli profesionale să devină sclaveți… Read more »

OldJohn

Mulțumim! Am așteptat și mai putem aștepta

Gabriel Deliu

Bravo, Vlad, o expunere coerentă! Rezonez! Voi distribui și eu pe FB. Aștept continuarea.

Nu cred că faci bine încercând un dialog cu agariciul agresiv Phaff.

costicămusulmanu

dăcît atît: mulțam! că io, cu oamenii deștepți-deștepți, mă limitez la “bună ziua”…

Phaff

<i>OK.</i> Ai ales să-ți dai arama pe față; nesilit & neforțat de cineva, să iei apărarea imperialismului, colonialismului și „jupânilor”, dând vina pe victime (ce curajos ești!) în timp ce negi (minți) că nu faci apologie. Așa învățau pe vremuri tovarășii, la „Ștefan Gheorghiu”, cum să mintă pe față în timp ce debitează tot felul de aiureli contradictorii în aceleași contexte. Imperialismul & colonialismul este crucea lor de purtat, nu suntem & nu avem nicio datorie să-i apărăm de propriile lor istorii. O pot face fără noi, că tot ei au hotărât-o s-o scrie și să o transforme (din ce se vede și la tine) în material propagandistic, dezinformator, jegos „pozitiv”. Singurul lucru rămas, de stabilit, e dacă ce ai scris și ce vei scrie este în schimbul unui <i>contra cost</i>, cât a fost stabilit <i>tariful</i>, de către <i>cine</i>, pentru <i>ce scop</i> manipulării „victimele au fost & sunt de vină, nu (vechii) asupritorii lor imperialiști care i-au ținut la lumânare”. Pentru <i>cine</i>, știm – pentru un public care nu știe real ce e ăla imperialism/colonialism din postura de impunător, dar, foarte cunoscător din postura istorică de vasali/sclavi/prizonieri la aer liber – ceea ce va fi extrem de greu, pentru tine,… Read more »

croco

Boss, pe langa discutia cu Phaff (care-mi amintesc ca o ardea la fel si pe blogul lui Vasilescu), tu partea a doua cand o mai publici? Ca am ramas cu Imperiul Akkadian la purtator :))

[…] Alte Episoade: Episodul Intai […]

[…] a evoluat și crescut prin comunități. De la primele familii și triburi, până la polisuri, regate și imperii, oamenii au fost integrați în comunități la care erau mândri și deseori obligați să […]

17
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x