Imperialism, opresiune și un strop de ficțiune – Episodul 2

Alte Episoade: Episodul Intai
Dacă în prima parte a seriei am vorbit despre mitul modern al imperiului, în a doua parte vom întoarce pe toate părțile conceptul de colonialism.
Așa cum explicam și în episodul anterior, nu încerc să apăr colonialismul european sau atrocitățile lui, dar nici nu-mi doresc să explic istoria umanității exclusiv prin lupa a trei sute de ani de tulbură expansiune. Colonialismul nu este o invenție recentă și nici ceva blocat definitiv în istoria antică, din păcate.
Mai mult, la fel cum în prima parte încercam să separ imperiul ca entitate politică de părerile naționaliștilor și marxiștilor de buzunar despre el, propun să facem același exercițiu și pentru conceptul de colonialism. Să trecem deci la al doilea mit din seria noastră…
Al Doilea Mit: Colonialismul e o invenție europeană recentă
Spre deosebire de imperiu și imperialism, care au definiții politice și administrative destul de clare (separate de cele dogmatice) colonialismul naște dispute încă de la definiție. Asta și pentru că mulți confundă colonizarea ca proces (un proces la fel de vechi ca umanitatea) cu dogma colonialistă din ultimele secole.
Conform definiției moderne, colonialismul reprezintă efortul susținut de acaparare politică și economică a unui teritoriu și de încorporare administrativă și uneori culturală a populației din el. Pentru a diferenția colonialismul modern de colonizare ca proces, va trebui să facem iar scufundări în istorie.
Așa cum menționam mai sus, colonizarea a apărut odată cu ieșirea din Africa și, până prin Epoca Bronzului, aproape toată colonizarea era o simplă expansiune a unui trib sau popor existent în teritorii neocupate, în general adiacente. Practic, vorbim de o formă de migrare, principala diferență făcând-o coeziunea teritorială: o cultură care doar migrează se mută pe când una care colonizează se extinde. Exact ca în Civilization, oamenii își luau bocceluța, plecau de lângă pășunea lor și găseau alta nouă, dar n-o uitau nici pe cea veche.
Totuși, de când orașele state și primele regate/imperii au început să devină norma, colonizarea a fost rareori un proces de expansiune în necunoscut. Nu de alta, dar de ce să pleci în boscheți, când vecinul are deja o livadă? Sunt puriști care ar argumenta că au existat teritorii nedescoperite până foarte târziu (și că inclusiv în Lumea Nouă și Africa erau pământuri nepopulate), însă între un pământ nepopulat și unul neocupat există o diferență. Să sărim deci puțin peste acest tip de colonizare.
Termenii moderni de colonie, colonizare și colonialism vin, din nou, pe filieră romană (dacă vă mai amintiți de “imperium” din episodul trecut, vorbim despre aceeași perioadă). “Colonia” romană era modul prin care romanii își răsplăteau cetățenii cu pământ arabil în teritoriile cucerite militar. Practic, în centrul unei viitoare provincii, romanii trânteau o așezare tipic latină și o umpleau cu foști legionari și cetățeni mai săraci precum și cu nobili ai populației locale, pentru legitimitate. Așezarea avea evident destul de mult pământ arabil, o garnizoană apărată de noii locuitori și deseori un port. Mai mult, Roma investea destul de mult în ea, cel puțin în primii ani de existență.
Așa cum vă închipuiți, în timp, micul așezământ devenea capitala regională și asimila cultural și economic toată regiunea, asta dacă nu o modifica şi demografic. Dacă erai băștinaș, nu prea mai aveai resurse să ataci orașul roman de la tine din curte și începea să te tenteze să trăiești în el (istoricii cu acte o să-mi atragă puțin atenția cu privire la diferența dintre perioada republicană și romană, dar o păstrăm pentru comentarii). Oricum, după o vreme, termenul roman de „colonia” a ajuns să definească cele mai importante orașe din afara provinciei Latium. Motivul schimbării de sens e simplu: sistemul colonialist roman a fost un succes, cel puțin pentru romani.
În punctul ăsta din istorie, colonizarea unui teritoriu nu implica neapărat înrobirea populației din el, dar lua în calcul asimilarea ei în timp. Un alt model colonial, anterior celui roman, dar diferit în scopuri, era modelul grec, unde “apoikia” (casa de afară) reprezenta o cetate fondată de una din cetățile grecești principale, numite și metropolisuri. Sigur v-a mai chinuit cu asta vreun profesor de istorie din generală…
În esență, grecii nu obișnuiau să ocupe pământurile altora, ci mai degrabă să-și stabilească propriile centre comerciale la granița lor și să-și sporească averea printr-o activitate de schimb intensă, deseori pacifistă. Ce se întâmpla însă deseori cu respectivele colonii e că deveneau cele mai importante centre de comerț din zonă și ajungeau să dicteze politica locală. Și modelul grecesc a fost de succes pentru Antichitate, motiv pentru care anumite colonii ajunseseră să fie metropolisuri pentru alte colonii (Calatisul din Dobrogea era o colonie a Heracleei Pontice care era o colonie a Megarei grecești). O altă talasocrație, adică un imperiu maritim, Fenicia, acționa la fel. Cartagina (care înseamnă literalmente “noul oraș”) fusese inițial un banal fort maritim al fenicienilor, pe coasta actualei Tunisii – un fort care, în câteva sute de ani, ajunsese un imperiu maritim la rândul său. Mai târziu, modelul e observat la unele imperii asiatice şi la republicile maritime europene precum Veneția şi Geneva, care au adăugat la el şi o extra doză de violență. Practic, dacă voiai să faci bani și aveai deschidere la mare, dar nu şi resurse terestre, asta era formula.
Pe lângă modelele enumerate, a mai existat și un al patrulea, apărut în Mesopotamia și devenit extrem de popular nu doar în Antichitatea Târzie (la migratori) și în Evul Mediu, ci și în Epoca Modernă, când britanicii l-au aplicat cu succes (și cu victime umane, din păcate). Acest model reprezenta dominația politică și economică a unei regiuni prin înlocuirea conducerii locale. Imperiile mesopotamiene obișnuiau să înlocuiască nobilimea orașelor cucerite sau să o asimileze cultural, fără însă a se atinge de viața omului de rând, a meșteșugarilor și uneori nici de a soldaților rămași după bătălie (pe care îi asimilau unor gărzi locale sau transformau în spioni). În schimbul unor taxe și a acceptării unui rege pe care nu îl vedeau, oamenii își păstrau limba, obiceiurile și meseriile. Dacă aveau noroc, îți puteau păstra și religia.
Modelul ăsta a fost prototipat de primul imperiu persan (numit și Achaemenid), probabil cel mai dezvoltat și funcțional imperiu din perioada antică. Satrapiile persane aveau deseori o conducere majoritar locală, dar care jurase credință șahului și care plătea un tribut clar stabilit. Infrastructura pe care perșii o puneau la dispoziție provinciilor (drumuri, un sistem poștal incipient, temple și barăci) era complet dependentă de acest tribut și de relația de subordonare.
Practic, ăsta era cel mai economic model de colonizare și cel care este asociat cel mai des cu ideea de colonialism: păstrezi populația (cât de cât) intactă și o faci să lucreze pentru tine, dar asimilezi administrativ teritoriile cucerite. Sistemul ăsta este evident productiv financiar, dar fragil politica. Riscul exista mereu ca liderii locali să devină independenți sau să te trezești cu un imperiu mai forțos care să-ți înlocuiască liderii și spionii cu ai lor. Asta dacă vă întrebați cum au căzut peste noapte imperiile persane și asiriene și mai târziu toate imperiile migratoare (hun, avar, gepid etc.) și chiar și cel aztec din America de Sud. Erau imperii bazate pe un singur centru de putere și pe foarte mulți sateliți. Cădea centrul, cădea imperiul, iar coloniile deveneau independente sau intrau sub alte imperii.
Apropo de imperii, acest ultim model colonial era strict legat de ideea de stat multinațional. Nu puteai să ai colonii populate exclusiv de alte neamuri, fără să fii la rândul tău o formă de imperiu (prin comparație, modelul grecesc inițial nu urmărea să schimbe alte populații în mod direct – cel puțin până la Alexandru Macedon, care a “elenizat” un sfert de planetă).
Unele studii menționează cinci sau chiar șapte tipuri de colonizare şi colonialism (inclusiv colonialismul de plantație, de exploatare și colonialismul intern), însă mai toate aceste se pot reduce la aceste patru modele sau la combinații dintre ele. Vorbim despre colonizare prin populare, prin asimilare, prin control comercial și prin dominație administrativă.
Practic, primul model ar fi echivalent cu deschiderea unui Mega Image în pustiu. În a doua variantă, vin peste tine și-ți fac un Mega Image în curte și apoi te oblig să lucrezi la casă. În a treia situație îmi fac Mega Image peste drum de tine și îți fac concurență, iar în ultima te las să ai Mega Image-ul tău, dar o pun pe soră-mea directoare în magazin și-ți iau o parte din profit.
Poate ați observat din exemplele anterioare că mai toate modelele coloniale sunt foarte vechi şi aveau deja exponenți în culturi non-europene. De altfel, o bună parte a istoriei umane cunoscute a fost dominată de imperii cam de orice altă rasă decât cea albă (indieni, akadieni, babilonieni, asirieni, perși, hitiți, fenicieni, chinezi, huni, mongoli, mughali, arabi, turci și așa mai departe), puterile coloniale Europene fiind o afacere relativ recentă, chiar dacă una foarte profitabilă și sângeroasă.
De altfel, ai putea spune că, exceptând imperiul roman și poate pe cel bizantin (deși ăsta era aproape de a fi un proto stat național), europenii au împrumutat modelul și l-au perfecționat. Același lucru se poate spune (și voi detalia) despre comerțul cu sclavi, o ocupațe unde țări ca Marea Britanie n-ar fi fost nici în top 10, dacă ar fi făcut cineva un astfel de top tragic. Regatele africane și cele asiatice erau din păcate mult mai active în zona asta.
De ce a fost Europa activă doar câteva secole (intense și sângeroase) în zona asta? Pentru că, după căderea Romei, regatele din partea asta a lumii au fost extrem de ocupate să se caftească între ele (de la a Patra Cruciadă și invaziile vikinge la Războiul de 100 de ani, de 30 de ani și așa mai departe) sau să țină la granițe hoarda de populații super pacifiste și non-europene care veniseră buluc peste ele.
(Această hartă, generată de un istoric amator, nu arată prea clar cu cât era mai mare imperiul mongol, aici cu albastru, decât cel roman, cu roșu, dar cifrele spun că era aproape de cinci ori mai mare).
Dacă e să ne raportăm la întreaga ei istorie, Europa a suferit destul de mult de pe urma invaziilor unor populații non-europene, poate la fel mult pe cât au suferit alte populații de pe urma Europei. Sigur, e de reținut aici că între a fi atacat de huni în secolul VI și a fi atacat de britanici la 1850, e o diferență de mentalitate, de epocă și de bun simț. Totuși, dacă ne jucăm de-a contabilitate macabră, merită să reținem că Imperiul Mongol sub Genghis Khan a omorât de capul lui vreo 40 de milioane de oameni, asiatici, caucazieni și de origine semitică, opera acestui mare imperiu civilizator continuând și sub hanatele post-Ghenghis. De altfel, unele surse spun că măcelul mongol a avut chiar un impact asupra amprentei de carbon, pe care a redus-o prin reducerea amprentei umane.
Dacă poveștile cu mongoli nu vă mișcă, Țările Române au fost sute de ani sub influența Imperiului Otoman, un imperiu care în 200 de ani a importat mai mulți sclavi (foarte mulți dintre ei albi) decât au fost aduși în toată America. În plus, Europa a suferit imens și în urma “eforturilor colonizatoare” din interiorul continentului (gândiți-vă când și față de cine și-au cucerit independența țările din Europa Centrală și de Est). Deci nu, colonialismul nu se referă doar la colonizarea Americii sau divizarea Africii, un episod de altfel recent (1881 – 1914), ci şi la toate episoadele anterioare, unde Europa a fost doar unul dintre jucători.
Europenii nu au inventat nici colonizarea și nici colonialismul, dar tehnologia de care au dispus a sporit eficiența eforturilor lor de cucerire. Mai mult, deși colonizarea prin control comercial (Olanda, Portugalia) și dominare administrativă (Spania, Franța, Anglia) au fost preferatele europenilor, mulți au apelat și la alte tertipuri, inclusiv la “descoperirea” și popularea unor teritorii care întâmplător mai fuseseră descoperite și populate o dată (SUA, Canada, Australia au populații majoritar derivate din cele europene). În plus, europenii au mai venit și cu alte inovații, precum ocuparea “umanitară” a unui teritoriu (Leopold al II-lea al Belgiei care luase Congo pe persoană fizică, a folosit scuza asta pentru a practica toate tipurile de colonialism în același timp și a ajunge la vreo 10 milioane de morți – sub Ghenghis, dar mult peste Napoleon).
Ce merită însă să reținem este că ideile de colonizare și colonialism nu sunt nicidecum o invenție a omului alb și “sângeros” și nici a secolului XV, cum credea bunăoară Johnny Harris. Sunt niște concepte extrem de vechi pe care Europa le-a implementat într-un moment în care era superioară și economic și tehnologic populațiilor asuprite. Dacă judecăm după standardele de azi, ne e mai ușor să ne uităm la spanioli și să zicem “băi, nenorociților”, însă pentru un om al timpurilor sale, nu știu dacă imperiul spaniol a fost vreodată la fel de înspăimântator ca cel asirian. De asta insist că nu e tocmai corect să judecăm totul prin prisma de acum, cu atât mai mult dacă e puternic tulburată ideologic.
Totuși, existau diferențe între imperiile colonizatoare moderne? Erau populațiile asuprite autentic pacifiste? Ce rol au avut regatele locale în comerțul ulterior cu sclavi? Despre asta o să discutăm în episodul următor, care sper să vină ceva mai devreme decât a venit cel de față…
P.S: Mai avem vreo câteva articole pe țeavă fără legătură cu seria asta, deci dacă nu mai aveți răbdare, le postez și pe ele.
[…] Alte Părți: Partea a II-a […]
Pai da, este inexact să raportezi perioadă colonialistă modernă la cea antică sau medievală. Bună analiza, bună de tot.
Felicitări pentru articol(e) și documentare! Este un bun început pentru o teză de doctorat.
PS – Veneția și Genova.
Edelweiss: Exact!
Micutul Eduard: Merci fain. Am corectat acum cu Geneva si Genova – desi ar fi fost misto ca Geneva sa aiba un imperiu maritim, cum ar fi fost tare ca Sibiul sa impoziteze transporturile pe Dunare 🙂
Foarte interesantă și partea asta. Este evident că multe din ”răstălmăcirile” moderne servesc unor interese de moment, politice și economice, cum s-a mai întâmplat în istorie. Nu are sens să judeci o perioadă din trecut cu standarde din ziua de azi, doar vei da naștere la multe și inutile animozități. Totuși, deși nu fac parte din istoricii cu acte, cu partea asta nu prea sunt de acord: ”Imperiului Otoman, un imperiu care în 200 de ani a importat mai mulți sclavi (foarte mulți dintre ei albi, pentru armatele de ieniceri)” – ienicerii, care nu erau majoritari în cadrul armatei otomane, fiind o trupă de elită, nu prea erau recrutați dintre sclavi. Sau, mai bine zis, sistemul de recrutare, denumit devșirme, nu se baza pe sclavi, ci pe copiii care erau luați din teritoriile balcanice ale imperiului, de la populațiile nemusulmane. Acești copii erau apoi crescuți în religia islamică și aveau parte de o educație/instrucție foarte dură. De altfel, dintre ei au ajuns și mulți viziri și mari viziri de la Poarta Otomană. Deci, erau departe de a fi sclavi, chiar dacă se pot găsi asemănări. Un pic off-topic, predarea subiectului ”Imperiul Otoman”, mai ales cum era pe vremea mea la… Read more »
[…] Imperialism, opresiune și un strop de ficțiune – Episodul 2 (iar v-am dat greu); […]
Foarte, foarte fain!!!
Tu musai să trimiți seria asta liderilor UE și SUA să-nvețe și ei adevăru’ că-s sătul de “white guilt” ca tauru’ de aceeași vițică, zi de zi.
Anukoi: Exact asta si vreau sa subliniez – se exagereaza enorm in baza unor interpretari moderne ale istoriei.
Cu ienicerii ai dreptate: numarul de sclavi al Imperiului Otoman chiar a fost urias, dar inecierii si spahii nu erau majoritari intre ei. Corectez acum ca sa se inteleaga mai clar. Sistemul de recrutare al copiilor era insa tot o forma de sclavie, indiferent de cum am nuantat-o, dar nu se compara cu sistemul de sclavie din teritoriile cucerite. Oricum, in Nordul Africii, Imperiul Otoman nu a fost nimic prin comparatie cu ”mostenitorii” Egiptului (de la Muhammad Ali in sus) care au tinut-o langa cu sclavia pana a doua jumatate a secolului XX :))
Daca n-am scris numele provinciei aleia de 5 ori pana acum, si corect si gresit. Se rezolva ;))
John Temple: Aia din SUA nu se vor invata niciodata, pentru ca “white guilt” e un instrument politic extrem de util pentru ei, din pacate.
Șoric
Nu știu dacă am scris unde trebuia dar mi-a plăcut.
Acum am nimerit să comentez cu pseudonimul corect 🙂
Pă subiect, ce să zic. frumy și bagă mai multe
Ha, nicio problema, ca nu am cea mai prietenoasa interfata ;))
Ar trebui sa scrii un articol depre scandalurile din invatamant anul acesta, a fost un an plin de evenimente zic eu (greva,eleva descaltata la bac,scandalul cu subiectele stiute dinainte,de buna seama,subiectele prea usoare la EN care au dat peste cap admiterea la liceu,stangaciile ministerului etc.)
Ugarit: Am mai abordat in trecut tema, pe cand scriam la VoxPublica (culmea), dar cred ca subiectul e destul de vast. Am un articol de gen in Draft, dar nu stiu daca putem discuta despre solutii, cat timp facultatile si liceele sunt recompensate si remunerate dupa numarul de studenti sau elevi. Practic, vorbim despre cum vrem performanta, dar in acelasi timp, sistemul ii recompenseaza fix pe-aia care nu discern intre performanta si maculatura.
Generatiile noi sunt vizibil mai slabe (culmea, am avut ocazia sa predau unor oameni din esalonul de sus, care erau fantastici, dar erau exceptii), insa noi incurajam asta la nivel de sistem.
[…] luat o scurtă pauză de la seria despre colonialism, serie care va reveni curând, pentru a mă lamenta pe o temă care sigur vă e mai […]
interesant articol
[…] păcate, o serie de probleme medicale rezolvabile, dar recurente, m-au ținut departe de blog și de seriile începute și neterminate. Partea bună la concediile medicale neprevăzute e că uneori mai deschizi televizorul, pentru a-l […]
[…] Să mă ierte Edelweiss ca nici acum n-am publicat colectia de recenzii heavy metal si articolul despre colonialism, dar simt că articolul ăsta a deschis ochi și minți […]