Am luat o scurtă pauză de la seria despre colonialism, serie care va reveni curând, pentru a mă lamenta pe o temă care sigur vă e mai familiară.

Scriam recent că cel mai interesant lucru la actualul model economic este convingerea că cea mai bună metodă de a te cățăra în vârf e să-ți mănânci picioarele. Practic, asta ar fi singura explicație pentru care marile companii, statele și investitorii care le susțin au o plăcere morbidă de a-și construi castele de cărți în vârful cărora să se urce, doar pentru a cădea în final în capul nostru.

Prea metaforic? Permiteți-mi să o spun pe șleau: aproape tot ce am făcut și promovat în ultimii 15-20 de ani în materie de produse a fost obiectiv mai prost cu fiecare nouă iterație. De când am acceptat Internetul și tehnologia ca pe niște constante, fiecare variantă nouă a unui produs existent a fost un dezastru la nivel de design, sustenabilitate și fiabilitate – un dezastru pe care l-am acceptat mereu ca inovație.

Practic, modelul economic care a câștigat este de fapt o imensă schemă piramidală în care toate lumea primește puțin mai prost, dar plătește puțin mai scump.

N-o să vorbesc acum despre alimentație sau despre domenii unde suntem măcar conștienți de dimensiunea problemei, ci despre sisteme puțin mai abstracte. Nu de alta, dar nicăieri nu se vede fenomenul ăsta mai clar decât în lumea produselor software, o lume care a alimentat visurile multora și care a creat celebra tagmă a “IT-iștilor”.

Vorbim despre o lume unde te-ai aștepta ca inovația să fie la ea acasă, nu să recicleze idei vechi de decenii. O lume pe care noi am creat-o și pe care, dacă vrem să nu mai dârdâim de frica A.I.-ului, va trebui să o schimbăm.

Spun “am creat-o” pentru că generația mea și cea imediat anterioară sunt în cea mai mare parte responsabile pentru toată hoarda de antreprenori care făceau turul televiziunilor și podcasturilor acum cinci ani, iar acum se odihnesc la coșul de gunoi al istoriei (sau direct la răcoare). O generație de antreprenori care au construit întotdeauna pentru investitori, pentru presă și pentru bursă și foarte rar pentru utilizatori.

Mai mult, tot generația mea și cea anterioară sunt cele care au prins perioada de început a Internetului, dar și perioada dinaintea lui, unde adolescenții puteau mânca o capsulă de detergent liniștiți, fără să fie nevoiți să se filmeze. Poate de-asta și cred că articolul ăsta ni se adresează.

Cu riscul de a părea bătrân, vă mai amintiți de Yahoo! Messenger, creația unei companii prost gestionate, care în 2003 avea absolut tot ce oferă Facebook Messenger, Whatsapp, Signal și Discord la un loc astăzi? Vă mai amintiți când Google se impunea pe piață oferindu-ți rezultate de căutare, nu un panou cu reclame? Apropo de Google: vă mai amintiți când a inovat cu adevărat ultima dată?

“Hai, frate, lasă nostalgia!” o să spună unii. “Ai atâtea avantaje astăzi. Ai platforme de conținut, servicii de streaming, plată instant!” Le am, dar modul în care au fost inițial gândite și implementate diferă fundamental de mizeriile pe care le am instalate în telefon. Mai prost cu fiecare iterație, știți ce zic?

Ai streaming la un click distanță, e drept, dar nu ai un singur serviciu de streaming, ci șapte diferite care se bat între ele pe producții recente precum Friends, The Office sau Seinfeld, în timp ce produc tone de rebuturi neamuzante și ultraprogresiste și, uneori, prin miracolul cifrelor, câte un serial care merită urmărit.

Despre serviciile de plăți ce să mai spun: dați-mi oricând variantele de digital banking de acum 10 ani. Da, știu că am aplicații de plată rapide – și mai am și 20 de reclame la crypto și IFN-uri online și alte mizerii în ele. Altfel, apropo de crypto: v-a ajuns, fraților? Nu de alta, dar atât ideea cât și tehnologia din spate existau cu mult înainte de nebunia din ultimii zece ani, dar ce nu existau erau țeparii și “vizionarii” care să vă ia banii.

Și acum, că veni vorba despre inovații care existau de decenii bune dar nu le băga nimeni în seamă – ce s-a întamplat cu Metaversul? Ahh, stai că ne-a anunțat oficial Mark Zuckerberg că e mort. Investitorii nu mai aveau bani de pierdut pe un Second Life vopsit cu grebla.

Să nu credeți că am uitat despre conținut. Conținutul de azi este atât de efemer, încât o bună parte din el există exclusiv pentru a umfla niște indicatori de SEO. Nu zic, și eu urmăresc mai mulți creatori de conținut (mai toți peste 30, cu o excepție), însă 90% din conținutul text, vizual și video online e un gunoi. Glumițe reciclate, dansuri inutile, farse absurde, experimente care nu duc nicăieri, mult trap și mult prea multe păreri de la oameni care nu-ți doreai să știi că există. Da, conținutul cu adevărat bun este online, dar foarte puțin conținut online e cu adevărat bun. Să mai menționez cumva rețelele sociale, joculețe încărcate cu reclame cu pretenții de conținut, pentru oamenii cu deficit de atenție? Când v-a schimbat ultima dată o opinie ceva citit în social media?

Acum că am vorbit și despre jocuri, v-ați întrebat oare de ce e plin de retro-gamers, inclusiv printre puștii de 12-14 ani și de ce grupurile de gen au zeci de mii de utilizatori? Unii ar zice: “pentru că jocurile erau mai bune pe atunci”. Mai bune? Nu știu ce să zic, și mă joc din 1994. Aș spune că erau mai inovatoare. Problema e însă că erau și mai complete. Un joc era un produs pentru care plăteai o sumă fixă, în schimbul căreia primeai o experiență. Acum un joc e o investiție, o treabă care necesită o conexiune permanentă și vreo 10 actualizări și DLC-uri pe care le plătești tot tu, ca să înțelegi ceva. Asta ca să nu mai vorbim despre modelele de tip freemium sau pay to win.

La fel este și în lumea software, unde celebrul model Software-As-A-Service a înlocuit aproape complet vechile platforme pe care le cumpărai și rămâneau ale tale. Înainte plăteai o dată pentru un soft și primeai actualizări până la următoarea versiune majoră, apărută peste trei ani. Acum plătești lunar pentru un software care n-a mai fost actualizat din 2013. Dar e ok, ai suport tehnic în India, unde un băiat care n-a văzut în viața lui aplicația îți spune că e momentul să dai un restart.

De fapt, în lumea software-ului de business e cel mai grav, însă doar o mică parte a utilizatorilor Internetului au contact cu mamuții greoi și inutili ai IT-ului. Serios acum, sunt companii care efectiv nu au un obiectiv de activitate bine definit (business process prioritization, sales performance acceleration etc) și al căror unic scop este să adauge un strat de complexitate unor procese deja greoaie.

Cum merge treaba? Te scot băieții la o cină scumpă, (pe tine, CEO, CTO sau fondator) îți explică pe scurt cât de mult va crește firma ta cu minunatul lor produs și tu cumperi, în ideea unui parteneriat de durată. Apoi plătești la infinit un program al cărui merit principal este că ți-a blocat datele firmei în el. Dar e ok, pentru că toate companiile ălea de analiști plătite obscen de scump au spus în raportul lor că softul pe care l-ai cumpărat e cel mai bun din categoria inventată special pentru el.

Se întâmplă peste tot? Nu, cu siguranță nu. E un model acceptat de marea majoritate a pieței? Din păcate da și stă în spatele multor succese “neașteptate” ale unor produse slabe și ultra promovate. Există companii cu mii de angajați unde niciun angajat nu știe bine ce vinde.

Securitatea cibernetică are aceeași problemă. Da, atacatorii au metode mult mai bune de atac și da, companiile care produc sisteme de protecție sunt mult mai eficiente și mai inteligente, dar problema de fond e aceeași. Absolut toate sistemele noastre sunt fragmentate, deconectate, răspândite peste tot și dependente de arhitectura cloud a altora. Practic, orice companie medie sau mare are acum sute de puncte vulnerabile, dar responsabilii țin să arate cu degetul spre tine și să spună că TU ești problema. Da, tu, utilizatorul, ești de vină că toate corporațiile gigantice au avut cel puțin un data breach major.

Cine știe, poate n-ai bifat formularul de consimțământ GDPR, care a revoluționat cu totul Internetul, oferindu-ne o experiență mult mai plăcută de utilizare și în niciun caz o groază de website-uri greoaie, înțesate de pop-up-uri enervante și formular de consimțământ, în timp ce datele noastre sunt vândute tot la kilogram (apropo de Meta). Bine, nu e vina legislației, ci tot a “vizionarilor” care au implementat-o.

În teorie, trăim într-o lume unde produsele IT sunt libere de povara economiei de consum și de celebra “planned obsolescence”, fiind supuse unor cicluri de dezvoltare continuă. Adevărul însă e că majoritatea sunt lansate pe piață incomplete și nesigure și sunt promovate drept revoluții.

O bună parte din vină pentru dezastru aparține sistemului fondurilor de investiții (și în special al celor de venture capital). Ele sunt cele care se dau acum de pământ, odată cu falimentul unor burse de crypto sau bănci riscante precum Silicon Valley Bank, și tot ele au inventat sistemul “unicornilor”, adică al pompării de bani în start-up-uri pompoase și cu potențial de marketing, al listării lor pe bursă, vinderii acțiunilor și trecerii la următoarea antrepriză. Doar nu credeați că Elizabeth Holmes a fost singura responsabilă pentru dezastrul Theranos, nu?

Cealaltă parte de vină ne aparține și nouă, pentru că am fost suficient de proști să credem că așa merge economia și că ăsta ar fi de fapt capitalismul. Am fost suficient de proști să credem că dacă învățăm tehnici mai bune de vânzări și marketing, n-o să se prindă nimeni că de fapt nu avem ce vinde. Am fost suficient de proști să investim în “gig economy”, în ideea că primim alternative mai bune la servicii care deja funcționau. Ce am primit au fost condiții de angajare mai proaste. Dacă toată lumea sare din “gig” în “gig”, ce rost mai are salariul?

Mai mult, suntem încă suficient de fraieri să credem că dacă reînviem trendurile anilor 2009, o să aducem “următoarea mare inovație” – nu, realitatea virtuală și AR nu vor eșua din cauza prețurilor sau pentru că nu au ce pune pe masă (au, mai ales în sectorul de business), ci pentru că oamenii pur și simplu nu vor să poarte tâmpenii în cap doar pentru a le servi mai multe reclame.

E o chestie știută de prin anii ’90, dar vream neapărat să o auzim de la un puști minune de 20 de ani care a învățat singur să programeze și are ideile de business ale unui șaormar. Vânăm inovația așa cum vânăm ultimele modele de telefoane mobile, deși de ani buni nu prea mai există diferențe între ele sau sistemele lor de operare. E doar faptul că am fost învățați să ne hrănim cu inovație, fără să ne prindem că ce ni se dă nu e nici hrănitor și nici inovator.

Serios că A.I.-ul vine tare din urmă? Ca să înlocuiască ce? Produse atât de slabe încât mulți sunt deja convinși că sunt create de A.I.? Ne-a mai înlocuit odată RPA-ul, o tehnologie atât de banală, încât o puteai executa pe un Pentium II. Ce s-a întâmplat cu ea? Fix ce s-a întâmplat și cu metaversul, dar mai puțin zgomotos, pentru că RPA-ul avea meritul de a face totuși ceva, spre deosebire de fantasmele lui Zuckerberg.

Să ne fie clar: actuala economie a serviciilor tehnologice e construită pe o schemă piramidală care depinde de ineficiența unor procese și de o masă supradimensionată de angajați care să le susțină. Aceiași angajați care au nevoie de un job pentru a cumpăra alte produse mediocre; aceiași angajați care acum sunt arătați cu degetul, de parcă ei ar fi luat cu ambele mâini investiții pe care nu le puteau absorbi. Dacă A.I.-ul i-ar înlocui, cui și-ar mai vinde mințile strălucite din Silicon Valley produsele mediocre și obiectiv inutile? Altor companii fără angajați care să le folosească?

A.I.-ul poate înlocui multe din lucrurile pe care le facem, pentru că majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt extrem de proaste. A.I.-ul însă nu o va face, pentru că nu-și va permite să-și falimenteze creatorii. Sigur, actualele modele algoritmice și lingvistice vor fi depășite la un moment dat, dar până atunci, vor fi blocate în același sistem economic care ne dă cu burnout și frustrare tuturor.

Și nu e ca și când n-am avut alte modele. Nu e ca și când, până să-și paralizeze sistemele de pensii și sindicatele și să-și transforme statele în tranzacții, actuala lume civilizată n-a avut un model care chiar funcționa – și era tot un model capitalist, nu vreo utopie comunistă. Nu e ca și când n-am produs niciodată lucruri elegante sau utile și nu e ca și când Internetul n-ar fi și o sursă incredibilă de informație, divertisment și aplicații inovatoare. E doar faptul că, fermecați de șarlatani carismatici și de cifre măsluite, am uitat un principiu de bază al oricărei tranzacții. E fix principiul care spune că pentru a primi, trebuie să mai și dai ceva la schimb.

Acum, știu că avem probleme mai mari în momentul ăsta, precum faptul că planeta arde, inflația bubuie sau că Pentagonul a recunoscut oficial că există extratereștri, dar n-ar strica totuși ca, data viitoare când mai prindem câțiva ani de creștere, să încercăm să ne construim casele din ceva mai solid.

Nu de alta, dar pe moment stăm pe un morman fumegând de crypto, NFT-uri și unicorni și nu înțelegem de ce aproape nimic nu funcționează, iar pe telefon primim reclame la reclame.

P.S: Fiți pe pace, mă întorc cât de repede la seria de analize istorice. Sursa imaginii din titlu.