Acum ceva vreme am început să scriu o serie de articole despre imperialism și colonialism și îmi pare rău că m-am oprit chiar înainte de părțile polarizante. Nu de alta, dar în ultimul an, s-a umplut online-ul de discuții pe tema asta, unele venite dintr-o curiozitate istorică autentică, altele de pe Tik-Tok sau din cărțile aiuristice despre civilizațiile „bune” pe care le-au cucerit europenii cei „răi”. 

Așa cum povesteam în alte articole, problema colonialismului și cea a ideii de imperiu ca formă de organizare sunt imposibil de redus la câteva fraze aruncate într-un clip. Probabil ăsta e și motivul pentru care nu mă miră că atât stânga liberală cât și dreapta suveranistă s-au îndrăgostit de un termen mult mai ușor de deturnat: decolonizarea culturală.

În teorie, decolonizarea culturală ar trebui să fie renunțarea la părțile pe care imperialiștii cei răi le-au impus anumitor țări și revenirea la un fel de societate inițială, pură și lipsită de traumele capitalismului modern. Evident, dincolo de faptul că puterile coloniale europene au făcut demonstrabil rău în unele teritorii (nu mai rău decât alte puteri invadatoare), genul ăsta de viziune utopică n-are nicio bază istorică. 

În primul rând, multe din țările pe care imperiile europene le-au creat după retragere nu existau înainte de colonizare (aproape niciuna din țările din Africa, Estul Mijlociu sau India și nici Filipinele sau Indonezia), deci nu aveau la ce cultură originală să se întoarcă. Mai mult, în majoritatea cazurilor, decolonizarea s-a făcut rapid, la presiunea organismelor internaționale și a opiniei publice. Asta a rezultat în erodarea rapidă a instituțiilor existente și la războaie civile și genocid făcute chiar de “ai lor”. 

Chiar și așa, decolonizarea culturală e un instrument fabulos de propagandă. Suveraniștii urlă că țările din care fac parte sunt colonii, uitând că multe încă se vindecă după ce au fost mutilate Imperiul Sovietic. În același timp, stângiștii o țin langa cu bietele victime ale colonialismului, Sykes Picot (de discutat în alt capitol) și cu faptul că tot ce se întâmplă în acest moment rău în lume e vina colonialiasmului. Practic, în timp ce Internetul susține aiureli precum că UNESCO e instrument colonizator sau că aztecii erau o populație extrem de avansată și apreciată, în lumea reală, atât colonialismul târziu cât și mitul decolonizării fac mii de victime.

Bunăoară, știați că AES, cel mai mare stat ca întindere din Africa, a decis să iasă din Curtea Penală Internațională (Curtea de la Haga) pe motiv de colonialism, defavorizare a liderilor genocidari africani (mulți condamnați) și a unor acuzații injuste, precum cele aduse lui Putin?

Ce pisici e AES și de ce ne pasă?  AES sau Alianța Statelor Sahelului este o federație militară și un viitor stat format din actualele țări Mali, Niger și Burkina Faso care împreună acoperă mai bine de un sfert din suprafața Europei. Fabulos, și de ce ne-ar păsa? Ar trebui să ne pese pentru că acest nou stat exista din cauza neglijenței liderilor europeni și americani, a retoricii putrede cu decolonializarea și, evident, islamiștilor, rușilor și chinezilor. Toate ingredientele pentru succes.

(Harta este una proprie, dar se bazează pe cea de aici. Sahelul este regiunea africană de tranziție dintre zona fertilă din nordul Africii și deșertul Sahara)

Poate nu știți, dar prin 2013, Mali, un stat bogat, dar nu tocmai stabil din Africa, a cerut ajutor francezilor, fiind năpădit de miliții islamice care îi înconjuraseră atât capitala, Bamako, cât și cel mai mare oraș, Timbuktu. De ce francezilor? Ei bine, Mali e fostul Sudan Francez, o denumire care era mai clară, dată fiind istoria regiunii (legătura lui cu vechiul Imperiu Mali e minoră, doar 8% din populație avându-și rădăcinile acolo). 

Mai mult, dacă nu știați, Franța și-a păstrat o zonă economică proprie numită CFA (Communauté Financière Africaine), care este de fapt formată din vreo 14 țări (optsprezece până acum câțiva ani) și două zone distincte. Criticii spun că CFA e un instrument neocolonial care leagă economia unor țări africane de cea a Franței și care le obligă să aibă depozite în conturi franceze și să nu-și poată controla pe deplin finanțele. Au dreptate. Economiștii care susțin CFA pe de altă parte, mulți dintre ei africani, susțin că țările din sistem sunt mai bogate, mai stabile și mai dezvoltate tehnologic decât cele din jur. Și ei au dreptate. În orice caz, Mali era parte din această comunitate și un aliat puternic al Franței în regiune.

Prin urmare, francezii au trimis niște trupe acolo și au făcut rapid pace și s-au retras glorios. Glumesc, francezii au făcut ce știu ei în general să facă: multă mizerie. Operațiunea Barkhane a costat o groază de timp și bani și n-a rezolvat nimic. În primă fază, micul, dar eficientul contingent francez (Legiunea Străină) a despresurat capitala și două orașe, iar localnicii francofoni i-au privit ca pe eroi. Apoi, lucrurile au început încet-încet să treneze, iar francezii și aliații lor (trupe locale, ale țărilor ECOWAS și trupele ONU) au început să alerge aiurea după teroriști, făcând greșeală după greșeală. Au deschis focul asupra unei nunți, s-au aliat cu alte grupări cu potențial terorist, au greșit mai multe asalturi. Pe lângă asta, trei ani de pandemie au văzut planurile de război blocate și media din ce în ce mai iritată pe “teroriști și pe ceilalți teroriști”. După nouă ani, în 2022, Franța s-a retras. În Mali existaseră deja niște lovituri de stat, iar o juntă militară preluase puterea și îi rugase frumos pe francezi să meargă să piardă la ei acasă.

Desigur, pentru cunoscătorii avizi de geografie, harta mea de mai sus, cea în care arătam milițiile teroriste, s-ar putea să fie cam ciudată, pentru că de-acolo părea că ele nu erau doar în Mali sau în capitala acestui stat. Evident că, hăituiți de Pierre și François, teroriștii (inclusiv ISIS, aripa Sahel) s-au răspândit în țările din jur, în special în Burkina Fasso. 

Dacă ISIS sună acum mai degrabă ca o corporație care-și deschide sedii să vadă pe unde mai poate răspândi teroare, asta e probabil pentru că așa funcționează, la fel cum funcționează și cealaltă mare grupare din zona asta, JNIM (Jama’at Nusrat al-Islam wal-Muslimin). Ultima e o grupare formată din cinci grupări mai mici și condusă de lideri Al’Quaeda ai cărei membri sunt specializați pe diferite ramuri ale terorii pe care ISIS nu le poate acoperi. Cheia stă în project management, aparent…

Deci, ce s-a întâmplat mai departe în regiune? Păi, o lovitură de stat în Burkina Fasso și o criză în Niger au transformat regiunea Sahelului central într-o adunătură de triburi războinice, ceea ce era și acum câteva sute de ani, dacă e să fim sinceri. În timpul ăsta, decolonizatorii de Tik-Tok urlau sus și tare că țările africane și-au recăpătat libertatea și au scăpat de colonizatori. Sloganuri de gen s-au auzit inclusiv în timpul răscoalei vestelor galbene din Franța. Jos CFA, că nu lasă Africa să fie liberă, huo!

Cele trei țări, acum conduse toate de grupări militare, au început să-și pună la comun resursele de apărare, să deschidă o piață comună și să-și unifice treptat economiile, în vederea unei uniuni complete. Sună în regulă, nu? Ahh, am omis faptul că nu au rezolvat deloc problema teorismului care s-a amplificat, au arestat toată opoziția și media rivală, au ieșit din ECOWAS (o Uniune Vest-Africană pe stil UE, care primește doar țări democratice), au început ieșirea din CFA și din toate organismele internaționale, inclusiv curtea de la Haga. Ahh, și au chemat în ajutor grupul Wagner, deja controlat integral de Rusia. Da, acel grup Wagner!

Deși economic continuă să crească ușor, cele trei țări exportă acum în principal refugiați. Nu știu dacă în zonă vom avea o criză de tip Rhodesia (un stat autentic rasist, decolonizat de fermieri albi și apoi depopulat masiv de criminalul Mugabe), dar în mod cert nu vom avea o Wakanda. De-aia aș fi rezervat când vine vorba de plecarea „coloniștilor celor răi” și recăpătarea unei independențe pe care multe dintre aceste țări deja o aveau.

Ca o paranteză, când Franța, care spera să-și reia operațiunile în regiune, a aflat de interferența Rusiei, Macron a luat-o puțin razna și a pornit cruciada europeană împotriva Rusiei (pe care eu o susțin, dar din motive diferite). Putin de altfel a și spus că motivul pentru care Macron e fixat pe Rusia nu are treabă cu Ucraina, ci cu Africa, dar pentru că fostul șef FSB nu ne dă motive să-l credem, mulți l-au ignorat din start. Pe de altă parte, retragerea celor trei țări din CFA îi costă pe francezi mai mult pe termen lung decât niște rachete și ajutoare trimise în Ucraina.

Din păcate pentru francezi, AES nu e singurul dezastru din regiunile CFA și ECOWAS: acum aproape 4 ani, Guinea (fosta Guinea franceză) a căzut pradă unei lovituri de stat militare. Acum Guinea e și mai săracă decât era, deși e unul dintre cei mai mari exportatori de bauxită, aur și diamante din lume. Evident că, la fel ca în cazul AES, junta militară și-a plasat noii îmbogățiți în poziții de forță și negociază cu puteri precum China sau Rusia exploatarea resurselor. În timp ce voi citiți articolul ăsta, ceva similar se întâmplă în Madagascar, unde președintele a fost scos cu un avion francez din țară. Dar hei, bine că au scăpat de colonialism! 

Ahh, și apropo de China: poate vă mai amintiți de scandalul cu Potra și mercenarii lui puși pe fugă de gherilele M23 (March 23) care cuceresc încet dar sigur Republica Democrată Congo (RDC). Ei bine, gherilele ăstea sunt aparent independente, dar în realitate susținute în proporție de 80% de Rwanda, o țară mică, la rândul ei victima unui genocid intern prin anii ’90 și un aliat vital al Chinei în regiune (care practic a reconstruit țara prin anii 2000). Ca să vă faceți o idee, Rwanda e o țară de mărimea județului Vâlcea, pe când Congo e țara aia uriașă de mărimea Europei de Vest, unde Leopold al II-lea al Belgiei a comis probabil cea mai mare atrocitate europeană din regiune, pe persoană fizică. Ca să cucerească Polonia, Vâlcea ar avea nevoie de multe resurse…

(Harta a fost preluată de aici. Ca o paranteză, tatăl cântărețului belgian Stromae a fost o victimă a genocidului interetnic din Rwanda, iar piesa Papaoutai este despre el. Cu plăcere.)

În RDC funcționează acum un armistițiu, negociat tot cu ajutorul francezilor și belgienilor, însă zona e problematică: Republica Democrată Congo e uriașă și foarte bogată, dar diversă etnic și extrem de greu de apărat. China vrea mine, iar țărișoarele din jur, precum Rwanda sau Uganda, și ea parțial implicată, vor teritoriu. Nu văd armistițiul durând prea mult, mai ales că el a fost obținut cu amenințarea embargoului comercial asupra Rwandei (de la care Belgia și Olanda cumpărau resurse ca din bazar, dar nu la fel de multe precum China). În paralel, Sudanul (ăla real) trece prin cea mai groaznică perioadă de conflict din ultima vreme, decăzând de la o țară în creștere în 2020 la una complet instabilă după ce oamenii care au dat lovitura de stat din 2021 au început să se omoare între ei, cu ajutorul țărilor arabe, Rusiei și indirect și al producătorilor de arme din Vest. Dar hei, măcar nu e colonialism, că ăștia se bat între ei, nu?

Acum, de ce vă bat la cap cu toate lucrurile ăstea, când cu toții știm că avem războaie de proximitate care ne afectează mai mult? Pentru că tema decolonizării a fost vehiculată și aici și pentru că, indiferent dacă o folosește dreapta suveranistă sau stânga ultraprogresistă, urmarea e aceeași. Imediat ce pleacă puterile coloniale mari și rele din Vest, în locul lor vin alte puteri coloniale mai nasoale. Practic, scapi de Franța cea rea și vin milițiile islamiste și Rusia. Asta dacă nu preiau dictatorii și găștile locale controlul, libere să fure și pedepsească fără supervizarea unor organisme internaționale. Știu că nu e o comparație prea plăcută, dar e ca și când ai renunța la un soț alcoolic pentru unul care te bate.

Să nu se înțeleagă de-aici că decolonizarea în sine e un proces nociv, mai ales când vorbim despre colonii reale, nu metaforice. Sunt destule țări care au făcut pașnic tranziția de la colonii secundare la state prospere (Singapore, Malta, Țările Baltice) sau la democrații stabile și cu economii în creștere (Botswana, Mauritius, Barbados). Am dat exemplele respective pentru că nu am vrut să amintesc coloși precum Canada, Australia sau Noua Zeelandă. Ce le-a unit pe toate a fost o desprindere treptată de sistemele administrative străine și o negociere continuă a drepturilor și condițiilor comerciale, mai ales că multe din fostele puteri coloniale aveau un ego de apărat și erau dispuse la concesii. Practic, poți să-ți alegi singur liderii și destinul țării și să profiți de niște acorduri comerciale favorabile, fără să-ți îneci propriul popor în sânge și să faci exact lucrurile de care-i acuzi pe colonizatori.

Din păcate, când astăzi se vorbește despre decolonizare nu se vorbește despre vreo reparație plătită de europeni pentru ca tribul Yoruba să prospere, ci despre un fenomen la fel de artificial precum colonialismul în sine. Când vedeți câte o țară relativ pașnică din Africa că își rupe brusc “lanțurile” în timp ce rușii și chinezii o încurajează și stângiștii o dau drept exemplu, să nu vă gândiți la decolonizare. E doar o schimbare a unui stăpân slab cu unul rău…

P.S: Nici seria despre colonialism, nici cea despre AI nu sunt trase pe linie moartă. Doar posesorul blogului are momente de pauză forțată. Sursa imaginii din titlu.