Legenda spune că, în Octombrie 1938, radioul favorit al americii, CBS, a lansat în eter o transmisiune radio care a provocat panică națională. Este vorba, bineînțeles, despre celebra versiune radiofonică a cărții Războiul Lumilor, de H.G. Wells.

Povestea evenimentului are un loc special atât în cultura populară, cât și în manualele de jurnalism sau psihologie. Pe scurt, în toamna lui 1938, vrând să promoveze varianta dramatizată a cărții Războiul Lumilor (scrisă de un un băiat cu nume și renume similare), Orson Welles a decis să însceneze o falsă transmisiune de știri în care anunța invazia extraterestră din carte ca pe un eveniment real.

Regizor fiind, Welles a muncit intens la punerea în scenă a ideii care nu doar că a sunat realist, dar a fost și foarte bine interpretată. Transmisiunea a generat o panică uriașă în rândul publicului american care, lipsit de alte surse de informare, a luat totul de bun și a început să fugă spre biserici, buncăre și beciuri pentru a se adăposti de extratereștri. Pare plauzibil pentru 1938, nu-i așa? Pare, doar că povestea din manual diferă semnificativ de cea din realitate. Cu alte cuvinte, “războiul lumilor” este mai degrabă un mit urban.

Nu doar că nivelul de panică a fost limitat, dar americanii aveau deja acces la câteva posturi de radio concurente. De fapt, la momentul emisiei, mulți ascultau o altă emisiune mai populară de pe NBC, un post rival. Mai mult, transmisiunea lui Welles conținea avertismente clare că este vorba despre teatru radiofonic, iar emisiunea era oricum una de divertisment, nu de știri. Desigur, au fost oameni care s-au panicat, dar vorbim despre cazuri izolate. În plus, majoritatea au sunat la Primărie și Poliție (deci la autorități) pentru a lămuri situația. Unii au vorbit pur și simplu cu vecinii lor ceva mai calmi, care așteptaul liniștiți jurnalul și ziarele de a doua zi. Practic, legenda a fost creată mai mult de interviurile lui Welles, care părea destul de mândru că a generat panică, decât de realitate. La ea a contribuit masiv și presa scrisă, care a tratat și popularizat evenimentul ca pe un alt „abuz” al radioului, un mediu concurent.

Astăzi, dincolo de ce ne spun vechile manuale de jurnalism și propagandă, povestioara lui Welles servește mai degrabă drept contraexemplu pentru o mai veche idee despre media și anume „teoria glonțului de argint” (sau a glonțului magic). Teoria asta spune că media injectează idei în publicul inocent și receptiv și că respectivul public nu are cum să se apere de asediul informațional. Teoria a fost demontată în repetate rânduri și trecută în rezervă prin anii ’80 și ’90.

Din păcate, tind să cred că astăzi este momentul potrivit să aducem înapoi glonțul de argint și să-i dăm spășiți dreptate lui Welles. De ce? Pentru că, în 2025, sunt convins că adaptarea după Războiul Lumilor, transmisă simultan pe Youtube, Tik-Tok, Facebook și Twitch de influenceri mituiți, ar avea un efect mult mai mare decât a avut în 1938. Să nu uităm că trăim într-o epocă unde un sfert din țară era convinsă că pe 3 Septembrie vom fi recrutați, deși nu exista nicio sursă oficială în sensul ăsta, nicio dovadă, niciun document al autorităților și nicio logică în spatele datei.

Mai mult, dacă Orson Welles a făcut un efort real ca munca lui să fie percepută ca realistă (simulări de sunete de conflict, interviuri, un reporter de teren), majoritatea panicilor colective de azi n-au niciun fel de bază, nici măcar o imagine prost generată cu AI. În plus, în 1938, patronii postului făceau eforturi financiare uriașe ca frecvența radioului să fie auzită pe 60-70% din teritoriul Statelor Unite, din care maxim 25% ar fi ascultat-o în perioada transmisiei. Idioțeniile de azi se propagă rapid pe 90% din teritoriul unei țări și pe aproape tot teritoriul cultural de care aparține un anumit influencer (mai ales dacă prostia e transmisă în engleză).

Ce este cel mai grav însă? Omul de azi e aproape complet neechipat să se apere de fake news și de panicile fabricate în laboratoarele de propagandă. De ce?

1. Informația se propagă mult prea repede și e prea greu de verificat de autorități. În plus, omul modern nu mai are încredere în autorități, chiar și atunci când nu înțelege problema.
2. Treaba asta pune povara dovezii pe umerii individului, iar individul modern are carențe teribile de logică și metodă științifică.
3. Coeficientul mediu de atenție al internauților e atât de scăzut, încât orice explicație complexă e percepută ca fiind plictisitioare.
4. Mai mult, există o cameră de ecou pentru orice, grație social media. Oricât de prost ai fi, există un loc unde alți proști îți dau dreptate (chiar și dacă ești mai prost decât omul obișnuit din Antichitate și crezi că Pământul e plat).
5. Oamenii nu tocmai inteligenți se înconjoară cu oameni nu tocmai inteligenți, pentru că societatea nu valorizează creșterea sau învățarea. Paznicii și taximetriștii conspiraționiști stau aproape șase ore pe zi de vorbă cu alți paznici și taximetriști conspiraționiști. La fel și corporatiștii conspiraționști, că nu meseria contează.
6. Există sute de surse de informare, dar dacă algoritmul decide că o știre e importantă, atunci ea va fi preluată de peste 50% dintre ele, incapabile sau neinteresate să o contracareze. Practic, a devenit neeconomic să fii site-ul sau canalul Youtube care dezminte știri.
7. Aproape toate dovezile vizuale care înainte erau un bun validator al informației (“Am văzut cu ochii mei!” sau “Am citit într-o carte!”) pot fi manipulate cu ușurință.
8. Trăim cu impresia tâmpită că totul se dezbate (moartea expertizei).
9. Vrem libertate de expresie, dar și libertate de respobsabilitate. Oamenii care răspândesc mizerii nu plătesc pentru ele.
10. Închidem argumente întregi doar pentru că X se simte lezat de discuție în sine (valabil și pentru eroii dreptei și ai stângii). Unii chiar cred că scopul unei dezbateri este să ajungem la un consens, nu să se valideze adevărul.
11. Modelele noastre sociale, la nivel global, nu doar local, sunt indvizi narcisici cu maxim trei lecturi și minim treizeci de conturi. Genul ăsta de oameni cred că se pricep la orice și-și dau cu părerea despre orice.
12. În plus, există oameni al căror job permanent e propaganda, chiar și când nu există vreun scop politic la mijloc. Mulți dintre ei nu mai răspândesc minciuni, ci practică mai degrabă o musaca de cuvinte care selectează adevăruri (paltering) sau declamă “adevăruri generale” care sunt de fapt niște banalități fără sens (deepity).

Desigur, o să ziceți, asta nu e doar o problemă românească. Ciulamaua asta de idei, fake-uri și opinii incoerente plutește în spațiul virtual în mai toate țările așa-zis civilizate și alimentează atât grupuri extremiste și conspiraționiste, cât și oameni de rând care nu știu să se informeze corect. Până la urmă, fenomenul fake news nu e ceva local și nici variantele lui îmbunătățite de AI nu sunt.

Fenomenele n-or fi locale, dar ele sunt cu siguranță mai grave în țara cu cel mai mare declin de IQ din ultimul deceniu. E țara unde oamenii nu știu să stea la o coadă, să treacă pe o trecere de pietoni sau să intre în sensul giratoriu, dar unde toată lumea înțelege perfect situația economică a țării, când nu se ocupă cu cercetarea în medicină. Nu mai zic de lipsa de cunoștințe generale de istorie, geografie sau fizică, că pe-aia au validat-o testele PISA și nici de analfabetismul funcțional, că ăla crește mai repede decât inflația.

Cred că merită să aducem iar în discuție teoria glonțului de argint, pentru că suntem mai aproape de el ca oricând.

Acum aproape 90 de ani, mass-media nu putea lovi direct în populație pentru că, deși oamenii nu erau cu mult mai inteligenți (vorbim totuși despre America începutului de secol XX), ei aveau totuși câteva avantaje. Primul era spațiul mental, un element vital pentru a-și schimba opinia. Practic, deși omul de rând nu avea acces la atât de multe informații precum cel de azi, era măcar vag conștient de treaba asta și avea timp să umple golul ăla cu ceva. Odată ce afla o știre, trebuia să o analizeze puțin pentru a o valida. Informația era ca o minge de biliard care nu mergea direct la țintă, ci se mai lovea puțin de pereții mesei, găsindu-și într-un final locul, după mai multe ciocniri.

Al doilea motiv pentru care glonțul de argint nu-și atingea ținta era că filtrele sociale funcționau nu neapărat mai bine înainte, ci mai strict. Era 1938 și aflai de la vecinul tău că neamțul ăla gălăgios și cu mustăcioară e de fapt băiat bun? Hmm, parcă treaba asta nu suna tocmai bine, nu? Ei bine, ieșeai la birt și te înjurau puțin băieții pe tema noii tale idei – nu erau ei chiar intelectuali, dar era un grup din care voiai să faci parte. La muncă era la fel și la fel simțeai și când deschideai un post de radio sau un ziar și vedeai exact cu ce se ocupa mustăciosul. Dacă din 10 opinii, nouă erau negative, n-aveai motive reale să-l crezi pe-ăla care plimba svastica prin curte, nu? Desigur, treaba asta nu e infailibilă și e posibil să obții chiar efectul advers (spiritul de turmă), dar schimbul fizic de idei și opinii va fi mereu mai valoros decât unul algoritmic. Genul ăsta de filtru social în timp real era surprins inclusiv prin romanele lui Marin Preda, unde în Poiana lui Iocan se auzea des “Păi vezi că ești prost, bă?”. Uneori erai, alteori nu, dar în general îți doreai să nu fii.

Practic, înainte ca viața cotidiană și device-urile să ne inunde creierul cu informații irelevante, aveam măcar răgazul să mestecăm informația. Astăzi nu mai avem luxul ăsta și, din păcate, AI-ul se asigură că în următorii ani mai toate datele vor fi premestecate și ambalate, astfel încât gândirea critică va deveni un exercițiu anevoios. Nu de alta, dar toate tehnologiile, chiar și ălea cu un mare potențial pozitiv precum AI-ul, vor să devii dependent de ele. Trăim în ceea ce numesc unii, societatea “post alfabetizată”, în care informația nu mai are nevoie de decodare sau citire.

De ce ar merge transmisiunea lui Welles azi? Pentru că majoritatea, chiar și cei care se cred în afara sistemului, și-au creat un de tunel de voci, idei și materiale în jurul propriei persoane. Dacă ai noroc și exercițiu, tunelul ăsta e destul de larg încât să lase să treacă toate gloanțele propagandei. Dacă nu, orice prostie ajunge direct la țintă, iar tunelul se înfundă treptat, răpindu-ți șansa de a a-ți mai schimba vreodată opinia. Astăzi Orson Welles n-ar mai avea în fața cui să pună în scenă Războiul Lumilor: jumătate din public e deja pregătită pentru Apocalipsă, pe când cealaltă crede că ea a trecut, dar că oculta mondială ne-a ascuns adevărul.

P.S: Din păcate, am fost iar din circulație pentru o vreme, dar am mai lucrat putin la seria cu A.I.-ul la care plănuiam să revin. De fapt, cred că ar trebui să termin și episoadele despre colonialism, dat fiind că pare că le retrăim. Sursa imaginii.