Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Berceni Commando

Posted by on 20 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pentru cei familiarizați cu domeniul, marketingul abundă de termeni militari, de parcă toți practicanții sunt mereu cu un picior pe linia frontului.

Printre campanii, obiective, poziționări și ofițeri, există și câteva noțiuni concrete pe care insistă mai toți profesorii și profesioniștii. În categoria asta intră și cei doi termeni pe care o să-i găsiți în orice prezentare: tactica și strategia. În cazul lor, importantă nu este definiția clasică, ci diferența de sens. Lucrul ăsta devine evident în momentul în care ieșim din domeniul marketingului și intrăm în domeniul mai larg al… vieții.

Înainte de a ne scufunda în cotidian, voi aminti rapid definițiile celor doi termeni. Provenită din grecesul stategos (conducător al armatei), strategia se referă la un set de manevre necesare atingerii unui scop. Strategia este întotdeauna pe termen lung, e adaptabilă și implică mai multe resurse. Tactica, un termen provenit tot din vechea greacă, taktikos (potrivit pentru comandă), reprezintă un plan pentru atingerea unui obiectiv imediat. O strategie poate implica mai multe tactici.

Să spunem că vreți să vindeți un produs de nișă. O strategie ar fi creșterea cotei de piață a întregii categorii până la finalul anului. O tactică pentru asta ar fi elaborarea de pliante informative. Dacă exemplele din zona asta nu vă plac, ne putem întoarce în zona războiului. Strategia sunt mișcările frontului, desenate de general în camera de comandă, pe când tactica este ce face sergentul când decide ca ai lui să nu atace prin tranșeu, ci prin spatele tancurilor. Prima e un deziderat pe termen lung, pe când a doua are efect imediat.

Și acum, că am stabilit asta, am și eu o întrebare. Voi, ca studenți, angajați, pensionari, freelanceri sau patroni din România, când ați făcut ultima dată o strategie? A mers? Vă întreb, pentru că, deși țara noastră n-a fost niciodată un rai al strategilor, ultimul an pare să fi interzis cu totul meseria asta.

V-ați pus deoparte bani în mai mulți piloni de pensie? Nasol. Un stat avar și înfometat se pregătește să-i desființeze sau să-i transfere în diverse conturi. Vă gândeați ca în 2018 să vă concentrați pe propriile proiecte și să trăiți din ele? Cam greu, având în vedere că formularul 600 vă obligă să achitați banii pe care nu i-ați făcut. Sau poate voiați să vă luați o casă. Poate chiar ați economisit bani pentru ea și ați anticipat eventualele greutăți. Dar fluctuația monedei și creșterea ROBOR ați anticipat-o? Pfft, halal generali!

Deși exemplele de mai sus indică un mediu deloc propice pentru strategie, vina pentru pierderea unor bătălii aparține atât generalilor, cât și soldaților. O primă problemă vine din bagajul acumulat de-alungul deceniilor de comunism și tranziție. Ele au transformat orașe întregi în pepiniere de tacticieni.

Pe timpul tovarășilor totul era „simplu”. Exista o singură strategie catastrofală, valabilă pentru toată țara. Tactica era să îți asiguri supraviețuirea zilnică, să adaugi un os de pui supei de prânz. Din păcate, nu am scăpat definitiv de apucăturile de-atunci. Sunt aceleași mecanisme de supraviețuire pe care le discutam când spuneam că sărăcia nu naște lideri. Aceleași care apar în discuție când românii sunt acuzați că nu economisesc. Păi cum să pui deoparte surplusul de luna asta, când tu ești disperat că poți falimenta în fiecare moment? Las-o naibii de strategie, tu mănâncă tot din farfurie!

Disperarea de a avea nu se pupă cu viziunea pe termen lung. E o problemă de sărăcie, dar și o problemă de educație. E motivul pentru care un partid format din oameni săraci cu duhul, adorat de oameni săraci cu portofelul, nu va fi capabil în veci să elaboreze strategii. Din păcate, nici măcar un lider puternic n-ar putea executa strategii în România și de-abia acum ajungem la problema „generalilor”.


(Imagine împrumutată de aici.)

Planificarea strategică e o disciplină în sine, dar nu e suficientă. Ca un general să aibă vreo șansă de a-și implementa planurile, e nevoie ca subordonații și cei din jurul lui să-și execute tacticile. Ei bine, pe lucrul ăsta nu poți conta în România, iar exemplele anterioare o demonstrează. Sunt mulți care ar spune că avem nevoie de strategii mai bune sau de strategii pur și simplu, dar câți ar putea să le și implementeze? Să mai luăm un exemplu.

Să zicem că strategia ta e să extinzi parcul auto al firmei tale de transport cu două mașini, până la finalul anului. Pentru asta, ar trebui să ai o creștere a profitului net cu 20%. E în regulă. Ai prognozat o creștere mai mare, însă vei miza pe minimul necesar. Ce n-ai prognozat este o schimbare brutală a sistemului de impozitare. Surprins ai fost și de reintroducerea taxei auto și de creșterea prețului la combustibil, cu mult peste variația obișnuită. Ah, și îl știi pe tipul care ți-a declarat în scris că veți avea 12 transporturi în 2018? Se pare că nu sunt chiar doisprezece, ci vreo șapte și omul n-ar vrea să fie toate cu acte. Între timp, ăla mic a luat o rujeolă de la școală, că e plină clasa de hipsteri anti-vaccin. E puțin urgent și puștiul trebuie tratat la privat…

Sigur, nu doresc nimănui astfel de evenimente, dar sunt lucruri care s-au întâmplat și se pot întâmpla. Problema este că ele se întâmplă într-un an de Germania, Belgia sau Franța… și într-o singură lună de România. Într-o lună, strategia ta gândită pe cifre și cu fonduri de amortizare s-a dus naiba. Într-o lună, prețul unui bun de consum, altfel stabil, s-a dublat. Cât de flexibil să fie planul tău, când într-un an se schimbă trei cabinete de prim-miniștri, iar piața locală trece de la agonie la extaz în decurs de trei zile?

Vreți, nu vreți, am ajuns din nou să trăim tactic. Nu ne mai gândim la casa aia nouă, care acum trei ani părea construită, ci la o strategie ciuntită, la un set de tactici lipite cu bandă adezivă. Am ajuns să scriem „obiectiv îndeplinit” dacă terminăm anul fără datorii. Dacă am mai și pus ceva deoparte pentru zilele negre, care sigur vor veni, suntem adevărate genii militare. Strategii pe termen lung? Ăstea sunt pentru cei care-și permit.

Omul de rând nu are luxul și timpul de a planifica cu mai multe mișcări în avans. Poate de-asta nici șahul și nici GO-ul nu mai sunt relevante în jocul zilnic. Tacticile românești sunt simple, desprinse din manualul „De azi pe mâine”. Sunt tactici în care ne-am născut și în care incompetența altora ne obligă deseori să trăim. Pot fi ele evitate? Da, și câțiva reușesc să o facă, având inspirația să se pună la adăpost de stat și sănătatea să reziste hazardului.

Din păcate, planurile noastre nu țin numai de noi. Ascunși prin tranșeele vieții, la un moment dat ne vom lovi de trupele commando ale celorlalți. Atunci când se va întâmpla asta, vom avea la dispoziție o singură tactică, cea mai eficientă și rușinoasă dintre ele: dă-i și fugi!

P.S: Apropo de fugă, am senzația că ultima perioadă a fost prima în care oamenii au fugit din țară nu de foame, nu de frică, ci de „rău”… din sațietate.

Încă 5 minute…

Posted by on 09 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În urma recentului circ din Parlament, am auzit mai multe voci care au comentat lipsa de reacție a „tinerilor frumoși și liberi”…

Problema cu toți cei care au călcat vreodată la proteste nu este însă lipsa de curaj, de idei sau de bani, ci lipsa de timp. Știu, știu: mare descoperire! Cu toții știm cum stă treaba cu timpul! Din păcate, lucrurile se mișcă puțin diferit în spațiul est-european. Lipsa de timp din România nu e același lucru cu lipsa din timp din țările civilizate. Ca multe alte lucruri autohtone, chiar și timpul fabricat aici e mai fragil și mai puțin fiabil decât cel de import.

Să vedem deci ce ocupă săptămâna unui cetățean între 25 și 45 de ani? Vom începe cu un caz ideal. Pe lângă job și viață socială sau de familie, omulețul nostru pierde timp cu activități auxiliare (transport, facturi și altele mici necesități), cu propriile pasiuni (jocuri, lectură, muzică, seriale, sporturi) și cu sănătatea sau menținerea în formă. În plus, e aproape imposibil să nu arunci minute bune în coșul de gunoi media, pe canale de știri, rețele sociale și site-uri.

Deși unii văd în programul ăsta o conspirație a corporațiilor, la fel cum vedeau și în ziua de muncă de opt ore, trebuie să recunoașteți că nimic din el nu e nefamiliar. Accelerarea ritmului vieții și bombardamentului informațional transformă timpul într-o resursă pe cale de dispariție. Totuși, să vedem de ce omulețul anului 2017 se mișcă mai lent și moare mai repede în România.

Să începem cu lucrurile mici: transportul. România nu are nici infrastructură interurbană, nici interjudețeană. Un job bun în general înseamnă un oraș mare, în care locuiești sau spre care faci naveta. Un oraș mare înseamnă trafic infernal, fie că ești cu mașina, taxiul sau cu transportul în comun. De biciclete nu poate fi vorba, deși posesorii lor se mai „strecoară” prin trafic. Metroul și trenurile sunt o glumă la nivel național. Automat, pentru ceva banal precum mersul și întorsul de la birou, pierzi zeci de minute sau chiar ore bune într-o stare de complet disconfort. Nu mai vorbim despre acele zile fericite când ai concediu și „călătorești” o jumătate de zi pentru a ajunge în fundul curții.

Taxe, impozite, adeverințe? Concedii, consultații medicale, permise și alte acte? Orice are o vagă legătură cu administrația publică sau cu sistemul birocratic nu funcționează. Pentru lucruri pe care alții le rezolvă din trei click-uri (estonienii, de exemplu), tu trebuie să-ți iei jumătate de zi liber de la birou. Asta dacă nu vei pierde cumva săptămâni întregi cu plimbări și cadouri pe la ghișee, având în vedere că serviciile online nu există.

Sigur, pentru unele lucruri există alternative private. Ele îți permit să pierzi bani, în loc de timp. E ca și când ai alege să fii taxat în lei, nu în euro, dar cu exact aceeași sumă. Totuși, chiar și atunci când apelezi la terțe părți, tot de ai tăi conaționali te vei lovi. Nu ai ce să faci când magazinele online sau firmele de curierat te fac să pierzi ore întregi, „așteptând în zonă”. Nu ai ce să faci când furnizorii de servicii te ignoră pur și simplu, cu sau fără reclamații la ANPC. Nu ai ce să faci pentru că uneori ei sunt singura alternativă.

Dacă se întâmplă să ai copii și să vrei să-i crești decent, nu ai cum să te bazezi pe sistemele de stat. Ai grădinițe private, activități „afterschool”, meditații și clinici private. În plus, vei face, zeci de drumuri pentru a te asigura că cel mic ajunge la timp și în siguranță la cursurile pe care ar fi trebuit să ți le ofere statul. Stării de agitație permanentă i se va adăuga și oboseala acumulată, în urma nopților nedormite. Timpul pentru copii trebuie luat de undeva și cel mai probabil că vei face rost de el pentru ai tăi, nu pentru a apăra drepturile copiilor altora.

Altfel, dacă ai avut inspirația de a-ți face o firmă aici, nu doar că nu te poți bucura de susținerea sistemului. Va trebui să lupți în fiecare zi cu autoritățile, clienții și furnizorii și, ca în mai toate cazurile anterioare, cu oamenii. Să nu uităm că obsesia pentru „capra vecinului” (crabs in a bucket, pentru anglofoni) se manifestă la toate nivelurile societății.

Nici angajații nu o duc mai bine, chiar și cei care au norocul unei firme corecte, care achită salarii decente și la timp. Mulți ajung să lucreze joburi și ore suplimentare nu pentru că sunt îndrăgostiți de meserie sau disperați după recunoaștere. Pur și simplu, toate mizeriile care consumă timp se reflectă într-o nevoie de fonduri suplimentare.

Ai nevoie de informații sau poate de puțin divertisment de calitate? Informarea corectă în România cere timp și efort. Dacă eviți fluxurile Facebook și gălețile cu lături deversate de posturile TV, nu ai prea multe surse corecte și coerente de știri. Dacă vrei să afli ce anume s-a întâmplat într-o situație concretă, trebuie să pierzi minute bune cu verificarea surselor. Mai mult, divertismentul de calitate rămâne în grija surselor externe. Asta nu e o problemă când vorbim despre un abonament Netflix, dar e o problemă când trebuie să mergi 300 de km pentru a vedea un concert în condiții decente.

În final, dacă tot am vorbit despre administrație, să nu scoatem încă din ecuație statul român. Statul român este, așa cum bine le zicea Eftimie, un stat ostil cetățeanului. Prin chiar construcția și legislația lui inițială, statul român nu a fost creat cu cetățenii în minte. În ciuda comisiilor de redactare relativ restrânse, fiecare lege a fost păstorită și amendată de câte un fost comunist sau infractor. Legislativ, statul nu te vrea prin preajmă.

Cealaltă problemă este, evident, clasa politică, pe care tot neglijența noastră a bătut-o în cuie. Fiind conduși de oameni săraci cu duhul sau pur și simplu săraci, noi nu avem luxul de a vota și a sta liniștiți. Într-o țară civilizată, chiar dacă nu iese omul dorit de tine, te poți aștepta ca el să facă măcar minimul necesar. Un primar îți va asfalta totuși strada, chiar dacă va fura din banii de panseluțe, iar un deputat va avea puțină grijă să nu voteze chiar toate tâmpeniile.

În România? Trebuie să pierzi seri întregi în stradă pentru ca gașca toxică de la putere să nu îți otrăvească viața și demnitatea. Trebuie să faci petiții europene pentru ca primarul tău să nu distrugă un parc de importanță națională. De multe ori, ești constrâns să faci asta în weekend, o perioadă pe care, datorită programului, ajungi să o dedici în mod normal somnului. Practic, trebuie să fii mereu cu ochii în patru, că nu știi de unde sare un ales al neamului să-ți dea în cap.

Oricât de inteligent ai fi și oricât te-ar anima spiritul civic, viața cotidiană te va agasa cu tot felul de mici mizerii, de la transportul mai sus amintit la banala lipsă a coșurilor de gunoi. Pentru orice acțiune, oricât de simplă, efortul va fi dublu. Astfel, oricât ai vrea să ai o privire clară de ansamblu, creierul tău va fi într-o eternă stare de asediu. De altfel, stresul ăsta era și inamicul vechilor greci, pentru care adevărații cetățeni (ăia care nu erau femei, fermieri dependenți, copii, sclavi sau soldați) n-ar fi trebuit să aibă altă treabă decât „binele cetății”.

Gândirea aia brută, pornită din dorința de schimbare, nu-și poate face loc dacă mintea ta nu are timp să sorteze… lucrurile importante. Lucruri importante precum evitarea boului care claxonează, deși tu ai prioritate, găsirea fișei medicale rătăcite sau reglarea datoriilor fantomă de la ANAF. Oamenii capabili de o gândire „cât de cât rațională” sunt ceva mai mulți decât am crede, dar majoritatea sunt prea ocupați pentru a mai ridica mâna când se strigă catalogul.

Dacă ești mult peste medie, cu puțin efort social, vei putea fi „puțin peste medie” în România. Pentru mai mult nu ai timp și oricum n-avem ce face cu genii. Dacă ești însă doar puțin peste medie, ai încurcat-o! Mediul te va scufunda în mediocritate, iar timpul tău va fi consumat de lupte minore și de țipetele unei societăți care se scufundă. Cine mai are timp pentru proteste sau plângeri, când trebuie să-l ia zilnic pe cel mic de la grădi?

Cu alte cuvinte, chiar dacă determinarea există și chiar dacă metodele sunt bune, România rămâne țara în care nu ai timp să fii deștept!

P.S: Să nu ne amăgim că a fost vreodată altfel. Comunismul aplica aceeași tactică, doar că acolo sistemul chiar depunea eforturi pentru a-i ține pe oamenii muncii ocupați. Acum incompetența e suficientă.

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Nu trebuie sa-ti placa!

Posted by on 21 Feb 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Titlul asta seamana probabil cu ce li se spune actritelor porno inainte de a intra in scena…

Din nefericire pentru cititorii plictisiti, articolul asta nu e nici despre sporturi sexuale extreme, nici despre calitatea mancarii romanesti. Este despre defetism si despre ciudata placere de a declara meciul pierdut inainte ca el sa inceapa. Este despre un fetis pentru infrangeri devenit sport al mai multor generatii.

O vorba prafuita spune ca in viata trebuie sa stii sa pierzi. Cu alte cuvinte, sa spui “Stop!” cand inca ai demnitatea intacta este un semn de maturitate. Pana la urma, de ce n-ar fi? Frustrarile de adolescent nu au ce sa mai caute in meniul tau dupa o varsta. Totusi, fiecare infrangere, oricat de mica si in orice domeniu, trebuie sa aiba un scop.

Chiar daca nu ai luat locul I, macar ai invatat cum sa-ti perfectionezi ideea. Chiar daca n-ai trecut primul linia de final, ai realizat cat mai ai de munca pana sa o faci. Chiar daca firma ta nu a decolat asa cum sperai, macar ai invatat de ce tip de oameni sa te feresti. Oricum ar fi, infrangerea nu are nicio noblete, daca nu are si o concluzie clara. Uneori concluzia poate fi sa te reorientezi, dar in general ea iti spune ce grupa de muschi sa lucrezi.

Confruntarile pierdute din care nu inveti nimic nu sunt motive de mandrie, ci infrangeri zdrobitoare. Singurul mod de a le sterge din istoria personala e sa revii cu victorii de acelasi calibru. Dupa o varsta, nu mai are sens sa participi la ceva, daca nu intentionezi macar sa urci pe podium. De cele mai multe ori nu vei reusi, dar macar vei fi pe lista finalistilor. Participarea la orice tip de competitie, fie ca e salon de inventica, fie ca e Masterchef sau un simplu interviu, nu are merite, daca scopul final este vaitatul. Sigur, vaitatul te pune pentru scurta vreme in centrul atentiei (cunosc senzatia, din pacate), dar el nu anuleaza faptul ca cineva tocmai a sters cu tine pe jos.

Sunt din ce in ce mai multi oameni tineri care accepta infrangerea fara probleme. Asemenea ciobanului din Miorita, care prefera sa se vaite resemnat in loc sa-si ascuta pumnalul, exista oameni inca in putere care abia asteapta sa-ti spuna “ce li s-a mai intamplat”. Cat de nasol e locul de munca. Cat de mult ii umileste seful. Cate banci i-au refuzat. Cat de apasatoare e viata de familie. Cat de mult ii doboara pe ei zilnic viata, desi niciuna din problemele enumerate nu pare a fi un accident al sortii. Cand li se spune sa schimbe ceva, sa isi ia putin timp si sa rupa ciclul rutinei, raspunsul e mai mereu acelasi: Pai si ce sa fac eu? Asta-i viata!

Si uite asa ridici steagul alb pana sa auzi trompeta si te autocondamni la mediocritate. Cu alte cuvinte, nu devii un om matur, ci doar un om “serios“. Unul care stie cum “merg lucrurile” si care, prin urmare, nu mai incearca sa le schimbe. Pentru ca e greu, pentru ca sunt toti hoti si pentru ca asa a fost norocul.

Cu vreo luna in urma, m-am intalnit cu o cunostinta mai in varsta, dar aflata inca sub pragul de 35 de ani. Dupa ce a muncit vreo cinci ani intr-o multinationala, omul s-a casatorit cu o colega, s-a mutat la o firma ceva mai mica, a luat un credit si acum se plangea ca se descurca greu cu banii si timpul, dar ca oricum “aici ajungem cu totii”. L-am intrebat ce s-a intamplat cu pictura, un hobby mai vechi. Mi-a raspuns ca “s-a lasat de prostii” si ca o sa vad si eu ca “la un moment dat o sa o las balta”. Sa o las balta cu ce? Cu dorinta de a face mai mult? Nu de alta, dar am avut timp sa vad la ce sunt complet inapt si in ce domenii as putea avea rezultate. Asteptatul nu e unul dintre ele.

Poate ca victoria ta arata complet diferit fata de a mea sau a vecinului, dar e clar ca pentru a te apropia de ea, trebuie sa fii inscris in competitie. Unii vor sa scrie cartea vietii, altii sa-si faca firma visata, pe cand altii vor doar sa fie niste tati de familie exemplari. In toate trei cazurile e nevoie de munca obsesiva si de obiective inalte. Nu de alta, dar daca stai intr-un colt si astepti sa se anunte rezultatele, nu esti un om care stie sa piarda, esti un “invins”. Daca tu accepti ca “asta e”, foarte bine, insa altii nu o vor face si vei mormai ca un pusti invidios cand vor defila prin fata ta cu trofeul. Da, in viata trebuie sa stii sa pierzi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti si placa!

P.S: Discutia ar fi meritat lungita putin si pe  filiera sistemului de invatamant, un sistem unde mediocratia ne-a invatat ca toata lumea merita o diploma, chiar si ocupantii locului sapte.

In siguranta

Posted by on 15 Jun 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

De la scandalul NSA la obisnuitele conspiratii, dezbaterea despre intimitate e mai “fumata” decat legalizarea ierbii.

E distractiv sa tinem discursuri la bere despre cum ne spioneaza “Guvernul”. Peroram minute in sir despre cum semnalul GSM ne da de gol si despre cum ne monitorizeaza politia cu ajutorul GPS-urilor din masini, tablete, telefoane si shaorme. Cand vedem o camera in trafic, ne tragem sapca peste ochi. Ne oripilam cand auzim ca pe Gigel l-au penalizat la salariu dupa ce l-au prins pe Pornhub si il sfatuim sa-si dea sefii in judecata pentru “supraveghere”. Anarhisti si curajosi: asa suntem noi! Avem impresia ca paznicul de la intrarea in cladire ne filează si suferim contagios de microfonita. Ne consideram genul de persoane de care agentii guvernamentali ”se tem’, motiv pentru care nu ne depozitam nimic pe Cloud si ne vizualizam pozele cu pisici numai in “Incognito Mode”, ca de VPN-uri si Deep Web n-am auzit. Suntem grozavi, ce mai!

Partea proasta cu supravegherea asta e ca ne cam place! Ne place prezenta ochiului de sticla, amenintator cocotat intr-un colt public sau neglijent plasat la intrarea in propriul birou. Vrem sa fie acolo si el si paznicul bagacios pentru ca ambii ne fac sa ne simtim… in siguranta. Obsesia pentru protectie a ultimului deceniu nu a aparut peste noapte, ci este rezultatul natural al unui fenomen social la fel de natural. Nu au venit barbati in negru sa monteze camere in trafic si nici Illuminatii n-au pus GPS-uri in zgarda cainelui. Nu extraterestrii ne-au montat doua sisteme de alarma in casa, unul pentru curte, iar altul pentru camera copilului unde sunt deja patru microfoane, un senzor de miscare si doua camere in infrarosu. Nu Guvernul a infiintat zeci de firme private de paza si protectie (desi incompetenta lor le-a inmultit). Nu ei ne forteaza sa trecem in viteza pe langa locul unui accident, inspaimantati ca totul ar putea fi o capcana (nu ca ar fi exclus sa fie). Nu NSA-ul a imbogatit producatorii de sarma ghimpata si nu marile corporatii ti-au adus trei arme in casa (chiar daca ele le-au produs).

(Aici puteti observa un model romanesc de sarma ghimpata, cu rugina moderata si panza de paianjen clasa B).

Adevarul e ca “obiectiv supravegheat video” suna bine. Exista cazuri in care simpla prezenta a unei camere video este suficienta  pentru a reduce infractiunile (in parcuri, pe arterele mari de circulatie si chiar pe autostrada). In alte cazuri, dispozitivele de supraveghere sunt perfecte pentru a demasca si eventual condamna  instabila natura umana. Cand vine vorba de copii, e greu sa nu intelegi de unde vine paranoia. Paranoic sau nu, sigur o sa incerci sa le oferi un strat de protectie in plus, chit ca-i vorba de un program de monitorizare a laptopului, un ghizodan cu GPS sau alta inutilitate reconfortanta (kevlar?). Pana la urma, nici atunci cand vine vorba despre inregistrarea si urmarirea propriilor bunuri, nevoia de supraveghere nu e de neexplicat. In plus, ne place sa ne diferentiem de “salbatici” tocmai prin confortul si siguranta date de aceeasi societate pe care o acuzam ca ne spioneaza si ne invadeaza viata privata.

Deci, daca problema are atat de multe feţe, unde e drama? Drama vine din faptul ca “siguranta” noastra este, de cele mai multe ori, o simpla iluzie. O metoda de a ne asigura confortul psihologic in fata unei forte pentru care abstractul nu exista. O forta pe care, de dragul evitarii flotarilor filosofice, o vom numi ”viata”. Sigur, robotelul cu zoom arata in HD cand ala mic se ineaca cu jucarii. Din pacate, faptul ca mami si tati sunt la 20 de kilometri distanta nu o sa-l ajute cu nimic. Alarma de la casa poate chema politia in cazul unei spargeri, dar ofiterul trimis acolo va ajunge la timp sa constate pagubele. Cablul antifurt de la bicicleta nu va fi taiat de hotul experimentat, dar bisnitarul grabit il va smulge cu tot cu stalp. Un electrosoc  s-ar putea sa sperie cativa caini, dar nu-ti va folosi pe strazile neiluminate din propriul cartier.

Alarme, camere, arme, garduri si seifuri. Functioneaza? Uneori. De cele mai multe ori insa, nu fac decat sa vanda ponturi dereglatilor (“sigur tine ceva acolo!”) si sa-i asigure pe cei din jur ca totul e in regula. Ca ei nu trebuie sa miste un deget. Tehnologia, oricat de avansata, ramane dependenta de actiunea umana. Aici e problema. Totul depinde de reactia noastra. De acelasi impuls care spune fiecarui membru dintr-un grup de 20 de oameni ca omul de langa trebuie sa actioneze, asa ca nimeni nu misca un deget. De aceeasi atitudine care permite unui violator sa-si sechestreze si abuzeze victima in mijlocul zilei, cu zeci de trecatori si paznici la datorie. De aceeasi “umanitate” care transforma copiii in victime sigure. Cocolositi pana la inhibarea instinctului de supravietuire si apoi lasati de capul lor, copiii sunt primele victime ale falsei sigurante. Nu-i lasam sa puna mana pe jos si sa stea singuri in masina, dar ii lasam de capul lor in parc pentru ca sigur ii vede cineva: poate vecinul, poate camera, poate politistul de proximitate. Cineva care ”cu siguranta” o sa actioneze.

Am putea elimina in acelasi timp falsul sentiment de securitate si paranoia supravegherii? Foarte greu, probabil, si clar solutia nu va veni de pe un blog. Un prim pas ar fi sa analizam cum am ajuns pana aici, ca specie. Sa ne gandim ce ar fi insemnat ”in siguranta” acum 1000 de ani si sa ne amintim cat de putin insemna cu numai 15 ani in urma. Da, in Romania aia in care am copilarit majoritatea. De fapt, dincolo de paznicii de carton si de camerele nebransate la retea, dincolo de falsa incredere a purtarii unei arme… nu suntem si nu vom fi niciodata in siguranta. Fie ca e jaguarul din tufis, fie ca e maidanezul de la metrou, pericolul va fi mereu acolo, chiar daca refuzam sa-l constientizam.

Solutia nu este insa paranoia. In cel mai rau caz, asta e o consecinta. Exista insa cateva metode eficiente de o combate: vigilenta fara 0bsesie, actiunea inteligenta si raportarea abaterilor evidente (in detrimentul barfitului si al masurilor inutile). Sunt cativa pasi care nu functioneaza intotdeauna, dar sunt oricum de preferat psihozei si pasivitatii ignorante. Sigur, un spray paralizant poate fi eficient, dar nu compenseaza pentru un tonus decent. Camera de la semafor s-ar putea sa ajute dupa accident, dar nu cat ajuta un telefon dat rapid la Salvare. Oricat ne-ar pacali propriul creier, confortul psihologic nu-l poate suplini niciodata pe cel fizic.

Naivitatea in a crede ca putem pacali viata ne face simpatici uneori, dar sa nu uitam ca si oamenii simpatici sunt tot… oameni.

P.S: Am operat cateva schimbari pe blog, schimbari care sper sa-i fi adus un plus de viteza la incarcare. Daca intampinati probleme, acum e momentul sa injurati sistemul!

Next»