Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Jucării stricate, proaspăt reparate

Posted by on 05 Aug 2018 | Tagged as: Concursuri, Filme & Carti

Extragerea s-a incheiat! Filmuletul extragerii, cu generator de numere aleatorii se poate găsi aici. Castigatorul de pe blog este vali, iar castigatoarea de pe Facebook este Otilia Stanga.

Cu câteva luni în urmă, printr-un articol ușor bizar, anunțam lansarea unei cărți

Între timp, Jucării Stricate, romanul care mi-a servit drept spovedanie medicală, s-a lansat, se vinde și, spre mulțumirea mea, primește în continuare recenzii pozitive. De altfel, încă aștept cuvintele unor cititori recenți ai cărții, cuvinte care sper să vă convingă că și poveștile cu perfuzii și brancarde pot avea un final fericit. Sau un final lipsit de tragedie, cel puțin.

Dacă între timp cartea a apărut în ofertele majoritatea magazinelor online, inclusiv pe emag.ro, am constatat totuși că nu am oferit niciun exemplar gratuit cititorilor acestui blog și nici urmăritorilor de pe Facebook. Prin urmare, am pus deoparte două Jucării și două semnături stângace, tocmai în acest scop. Tot ce mai rămânea de făcut era să vi le și ofer.

N-am știut dacă să public articolul ăsta pe 3 august, ziua mea de naștere, sau pe 21 august, ziua de renaștere – adică ziua aia când m-am trezit pe un pat de spital, plin de tuburi și senzori, dar încă viu. Cum m-am întors de ceva vreme în propria viață și cum nici cu spiritualitatea nu sunt prieten, am decis să nu leg concursul ăsta de nicio cifră.

Mai mult chiar, nu-l voi lega nici măcar de o temă. Voiam inițial să vă cer câteva povestioare personale, însă dramele nu se cântăresc. Ulterior, m-am gândit să transform articolul într-un fel de „Știați că” în care să vă povestesc despre capitolele nescrise din carte sau despre unul din titlurile ei abandonate. Urma ulterior să vă cer părerea despre alternative. Din nefericire pentru mine sau din fericire pentru voi, lucrurile ăstea sunt relevante doar dacă ești Neil Gaiman sau Stephen King. O să las deci premierea în voia hazardului, singurul lucru cu-adevărat sigur.

Prin urmare, regulile sunt foarte simple: voi oferi aleatoriu o carte unui comentariu de pe blog și o alta unui comentariu de pe Facebook. Numărul comentariului va fi ales cu ajutorul unui generator online, iar procesul va fi înregistrat. Dacă se va întâmpla să-mi aleg propriul comentariu, voi repeta procesul. Dacă postați mai multe comentarii, le voi uni între ele sau le voi șterge pe cele suplimentare.

Cartea în sine va fi semnată cu ce vreți voi, pentru că oricum scriu prea urât pentru a se înțelege ceva și livrată gratuit la adresa dorită (din România). Imediat după tragerea la sorți, vă voi contacta pentru detalii. O să las concursul să ruleze până miercuri, 8 august, mijlocul zilei (12.00 PM). Până atunci, spor la comentarii!

Închei articolul ăsta cu o piesă a lui Rory Gallagher, unul dintre muzicienii mei preferați și, din păcate, unul dintre cei care au fost reparați prea târziu.

P.S: Ca fapt divers, știați că o parte din legătoriile și tipografiile din România au obiceiul de a vinde cărți pe sub mână, la un preț mult mai mic decât cel al pieței?

TL;DR

Posted by on 03 Mar 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Chiar dacă n-am fost colegi de timpuri, sigur ați auzit de generația „cu cheia de gât”.

Ăia am fost noi: puștii care n-aveau desene decât de la ora șapte și care au ascultat fără sarcasm Andrè și N&D. Ăia care încă se jucau toată ziua pe-afară, deși începuseră să apară clonele de Nintendo și calculatoarele 286. Într-un final, tot noi am fost și „ăia” care au primit o serie de lecții de viață care ne bântuie și acum.

Adevărul e că multe dintre lecțiile părinților și profesorilor noștri se puteau reduce la același îndemn: să termini mereu ce ai început! Că era mâncarea din farfurie sau cartea răsfoită de curând, era musai să devorezi ultima bobiță și să citești ultimele cuvinte din postfață. Din păcate, regula asta ne-a procopsit cu o obsesie înrudită cu tulburarea. Într-o lume în care informația atacă permanent și în care toată lumea spune ceva, să „asculți până la capăt” e un mare handicap.

În celălalt colț al ringului, generațiile mai puțin nostalgice după Sandy Bell și-au dezvoltat propriile mecanisme de apărare. Printre ele se numără și omniprezentul „TL;DR” sau „Too Long; Didn’t Read”. În limba română, vorbim despre un banal „e prea lung, n-am citit. Înrudită cu enervantul „whatever”, expresia asta nu face decât să afirme ușor arogant că textul din fața cititorului e prea lung, plictisitor și nu atinge punctele esențiale. Cam cum e textul pe care-l citiți acum.

Din moment ce am început pe tonul ăsta, ar fi de așteptat să arunc cu nămol în comoditatea și ignoranța „tinerilor”, nu-i așa? Din păcate pentru oamenii care au ascultat piese compuse de Radu Fornea, nu voi face asta. Generațiile mai proaspete au dreptate! Enervantul TL;DR e un mecanism de selecție excelent, unul de care avem nevoie cu toții.

Pe vremuri, circula ideea că dacă o carte nu te prinde din primele 30 de pagini, atunci e bine să o abandonezi. Într-o lume în care se tipăresc milioane de cărți anual, să petreci mai mult de 30 de pagini în compania uneia proaste e prea mult. La fel de valabilă e și regula celor 15 minute pierdute în fața unui film prost sau vizionarea a mai mult de un episod dintr-un serial nereușit. O misiune dintr-un joc anost ar trebui să fie suficientă pentru a apăsa cu încredere „Uninstall”.

TL;DR e un motto sănătos într-o lume sub asediu. Uitați-vă la paginile cu nimicuri de pe Facebook și la zecile de editoriale de pe platformele de „jurnalism”. Nu credeți că multor autori le-ar prinde mai bine un TL;DR în loc de un Like? Uitați-vă la artiștii pedanți și perdanți ale căror opere trebuie rumegate cu orele doar pentru a descoperi banalitățile din spate. De câte genii în rezervă avem nevoie?

Regula e valabilă atât în literatură, cât și în film, jurnalism sau muzică. Ce mai, e valabilă cam peste tot: dacă n-ai nimic de spus, spune-o repede. Nu de alta, dar noi am învățat să nu lăsăm nimic în farfurie, chiar și atunci când ni se servește o simplă garnitură. Fie că ne place sau nu, trăim într-un secol al narațiunii. Povestea, indiferent de modul în care e ilustrată, primează. Publicul nu vrea povești bine coapte pentru că e prea superficial pentru metafore. Omul lui 2018 nu prea are timp, dar are de unde alege! În 2018, arta chiar este „pentru toată lumea”. Dacă asta înseamnă că anumite genuri și stiluri trebuie să se scufunde în obscuritate, poate că asta le e soarta.

Știu, știu, e nedrept să nu dai o șansă anumitor creații! Așa, poate că nimeni n-ar mai citi Ulise, „capodopera” lui James Joyce. Multe studii despre sensul existenței n-ar mai avea loc în bibliografii. Mai mult, cine ar mai cumpăra capodopere românești de 800 de pagini? Păi… poate că răspunsul ar trebui să fie „nimeni, în afara celor din mediul universitar și pasionaților de fenomen”. Problema nu e ce se scrie, ci atenția care se dă unor cărți necitibile, filme nevizionabile și experimente dubioase. Foarte puține dintre ele oferă suficient pentru a justifica orele pierdute.

Printre mulți critici și profesori încă dăinuie impresia că ar trebui să ne supunem constant genului ăstuia de tortură. Doar și ei fost forțați să facă la fel… să termine ce au început. Să nu uităm totuși că mulți autori canonici nu mai sunt nici pe departe „buni”, analizați după standardele actuale. Sunt oameni care au fost relevanți în contextul epocii lor, o epocă în care accesul la cultură era limitat și în care concurența nu prea exista. Nimeni nu le va știrbi meritele, dar cred că pe unii îi putem pune liniștiți la naftalină.

Un puști din ziua de azi înțelege de ce Harry Potter are șapte volume, dar va răbda cu greu trei părți din Frații Jderi. Oricât ne-ar plăcea nouă trădătorii comuniști, J.K. Rowling mătură pe jos cu Sadoveanu, atât la nivel de stil, cât și de structură narativă. Și dacă acum 15 ani aș fi râs singur de comparația asta, în 2018 generația fără cheie de gât poate oricând să aleagă între Rowling și Sadoveanu.

Nu are sens să vă spun că situația e absolut identică în muzică și film. Dacă într-un lungmetraj nu se întâmplă absolut nimic în primele 15-20 de minute, nu are sens să înduri „până la capăt”. Oricum, dacă personajului principal îi ia două ore să iasă din baie, ai toate șansele să urmărești un film românesc premiat.

Pare brutal să aplici în mod constant ștampila TL;DR. Vorbim însă și despre o formă de a pedepsi și educa “artiștii” care privesc de sus și repetă la nesfârșit: publicul nu înțelege! Pe ei, pe jurnaliștii de mucava, îndrăgostiți de propriile cuvinte, și pe regizorii care nu pot muta o cameră.

În final… sunt conștient de ironia situației. Un tip care scrie texte lungi și sforăitoare scrie un astfel de text pe care vă îndeamnă de fapt să nu-l citiți. Din fericire, știu că mulți dintre voi au sărit direct la paragraful final. E în ordine: puteți aplica lecția de mai sus. Aveți de unde alege!

P.S: Acum câțiva ani, după ce tocmai terminase o carte a autorului sud-american, o colegă mi-a spus cu sinceritate: „Băi, viața e prea scurtă să citești Vargas Llosa!”. Am ascultat-o.

USR și Adrian de la Big Brother

Posted by on 01 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cu mulți ani în urmă, pe când Năstase se pregătea să devină împărat, iar O-Zone ne zdruncina încrederea în umanitate, se năștea primul reality show românesc…

Chiar dacă anii 2000 ne loviseră și cu alte producții incalificabile (Vara Ispitelor), Big Brother-ul apărut în 2003 a fost primul fenomen social de genul ăsta. A fost emisiunea care a deschis apetența românilor pentru femei care au ratat videochat-ul și bărbați care au ratat selecția naturală. Fără acest moment de curbură din istoria televiziunii nu am fi avut astăzi show-uri precum Noră pentru Mama, Gospodar Fără Pereche sau Insula Iubirii. Mulțumim, PrimaTV!

Prima ediție Big Brother România a avut succes din mai multe motive. Unul era că Virgil Ianțu și Andreea Raicu erau pe-atunci cunoscuți, nu combinații aleatorii de vocale și consoane. Un altul era că, neinfectați de microbul celebrității (offline, că vedete online încă n-aveam), concurenții se purtau relativ natural. Sigur că toți epatau în fața camerelor, dar băieții și fetele ălea semănau a oameni. Partea proastă a naturaleței este că aceeași emisiune l-a dat vieții mondene pe Ernest și a refuzat să-l mai ia înapoi. El a fost singurul care a rămas pe sticlă, dar serios acum… în prima casă Big Brother exista un tip care-și spunea Mumu!

În fine, să accelerăm puțin povestea. Big Brother-ul de-atunci a fost câștigat de un anume Soso, un băiat tinerel cu o poreclă și o atitudine dureros de benigne. Genul de om pe care-l votezi pentru a nu supăra pe nimeni. Un fel de Iohannis, care însă nu a decis ulterior să devină vedetă. După câteva vacanțe și investiții decente, Soso și-a terminat studiile, a devenit medic și s-a cărat în Germania. Dar nu despre el o să vorbim, ci despre unul dintre concurenții de pe locurile secunde. Un băiat care a ajuns aproape de finală, fără a avea vreodată șanse să o câștige.

Adrian. Adrian era băiat bun… oarecum. Tânăr, ambițios și puțin cam tupeist, craioveanul ăsta nu avea chef de facultate, pe motiv că își începea cariera muzicală. Voia să devină rapper și se supăra de fiecare dată când cineva îi spunea că nu prea e loc de el nici în casa Big Brother, nici pe scenă. Omul nu avea experiență de viață și cu atât mai puțin experiență muzicală, dar voia sincer să “facă lucruri”. După ce i-a stresat pe colegii de platou cu aspirațiile lui artistice, Adrian a părăsit emisiunea. La scurtă vreme, susținut de producătorii cunoscuți între timp, a reușit să scoată un featuring cu Andreea Bălan în care partea lui pare desprinsă din cu totul alt film, să cânte un imn pe care nu și-l mai amintește nimeni și să lase posterității capodopera muzicală numită “Neschimbat”.


(Sursa imaginii și locul unde puteți găsi și alte informații despre capodoperă)

 

Neschimbat are calitatea de a fi o piesă despre pericolele celebrității, cântată de un om care aproape s-a apropiat de ea. Partea vocală aduce a karaoke pe Alex Velea, dar versurile, chiar și transcrise prost, sunt monumentale. Neschimbat conține perle de înțelepciune precum: “M-am trezit peste noapte pe un soclu prea înalt” sau “Vroiau (sic!) autografe, încă nu m-am învățat”, “Privești televizorul, afli multe despre mine!” și monumentala “…băiat modest din Rovine, Craiova, m-am pus în mișcare, joc în horă cu Zorba”. Practic, dacă nu ai fi citit articolul ăsta extrem de informativ, ai fi zis că Adrian a fost un Michael Jackson al Craiovei.

În fine, omul avea scuza de a fi fost tânăr, iar noi avem scuza de a nu-l fi observat. Dacă nu mă înșel, l-am și întâlnit ulterior prin orașul lui de baștină, prin care eram în tranzit. Deși trecuseră vreo doi ani de la debut, Adi al nostru încă se mai comporta ca o mică vedetă, dar una complet inofensivă. Evident, la momentul scrierii articolului ăstuia nimeni nu mai știe cu ce se ocupă Adrian, dar sper că e mai motivat și orientat decât în perioada emisiunii. De fapt, până să sap prin adolescență și prin site-uri de mondenități, mulți n-aveau idee că a existat.

Bun, și atunci la ce bun efortul? E simplu: băiatul ăsta mi s-a părut metafora perfectă pentru Uniunea Salvați România. Asta și faptul că îmi place să dezgrop tot felul de obscurități din cultura pop. Să revenim însă. La fel ca Adi al nostru, USR a fost și este prea tânăr pentru rolul pe care și l-a asumat. USR a ajuns în finala mică pentru că, la fel ca în cazul prezentat, privitorii aveau senzația că va încurca jocurile altora. Le-a încurcat, dar nu suficient, pentru că și el avea propriile planuri.

La fel ca Adrian, USR are senzația că e suficient să vrei să cânți pentru a fi muzician. Cu alte cuvinte, uniunea noastră are senzația că e suficient să ajungi în Parlament pentru a deveni politician. Ambele entități s-au bazat în principal pe votul publicului, nu pe simpatia celorlalți participanți la concurs. Și Adrian și cel mai nou partid parlamentar au intrat fără mari așteptări sau pretenții în joc, au fost votați din lipsă de alternative, iar la final au simțit nevoia să ne spună că au rămas neschimbați.

Ei, oamenii care nu spuneau nimic, au ieșit să ne spună că vor continua pe aceeași linie și că nu au uitat de unde au plecat! În cazul USR, luarea de poziție față de aberațiile Coaliției pentru Familie și apoi retragerea ei au fost fatale și s-au lăsat cu o pierdere de președinte. Două decizii care, combinate, i-au făcut să pară și mai antipatici în ochii celor care îi votaseră oricum fără convingere. Păi, fraților, ori sunteți progresiști, ori băieți modești din Rovine? Despre cariera muzicală a lui Adrian, a cărui celebritate apăsa atât de tare încât a necesitat o melodie, ce ar mai fi de zis…  neschimbată.

Tineri, curajoși și simpatici pentru mulți, dar fără vreun plan pe termen lung. Poate că aș fi putut face comparația dintre multe alte lucruri și USR, dar concurentul Big Brother are totuși un avantaj. Până la paragraful ăsta, 80% dintre voi au uitat deja cine a fost Adrian de la Big Brother, iar restul de 20% nu au știut niciodată. Cam asta riscă să se întâmple și cu USR, prima inițiativă reală de a schimba ceva. O inițiativă susținută din păcate de oameni care nu știu să cânte.

Soluția pentru cei pe care, de voie sau de nevoie, i-am cam votat? Să muncească mai mult și să tacă mai mult. Ahh, și să nu facă sex în fața camerelor (nici Adrian nu a făcut) sau să se apuce de colaborări cu Andreea Bălan.

P.S: Culmea, oamenii din USR care simt că sunt pe cale să fie eliminați din casă sunt tocmai cei care au ceva talent în a înțelege ce se întâmplă.

Agregatoare de Pretenții

Posted by on 22 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Cu decenii în urmă, ai fi spus că puține meserii sunt mai nesuferite decât cea de “critic”. Din păcate, în epoca recenziilor agramate și a steluțelor colorate, lucrurile stau puțin diferit.

Dacă la începutul anilor 2000 diatribele criticilor începuseră să fie înlocuite de vocea publicului, Internetul a reușit cumva să valideze prostia contagioasă a celor cu prea puține studii pentru a-și susține opinia și prea puțin talent pentru a o aplica. Sigur, vocea publicului a venit în multe domenii și cu o moarte a expertizei, cocoțată pe valuri de imbecilitate colectivă. În divertisment însă și în ceea ce numim artă în general, selecția unor bufoni fandosiți pentru a reprezenta “opinia populară” nu a făcut decât să întrețină artiștii de mucava.

Una dintre plăgile care au chinuit visele și vânzările multor creatori a fost creșterea în popularitate a agregatoarelor de recenzii, în special a celor “profesioniste”. Vorbim despre acele site-ulețe iritante care, în loc să-ți spună ce cred cei care au jucat jocul, consumat produsul sau văzut filmul, îți spun ce cred oamenii invitați la lansare de producător sau cei pe care agenția de PR nu-i suportă, motiv pentru care o înjură. Aici ar fi multe exemple de dat, de la site-urile generaliste de tip Metacritic, până la Imdb, GameRankings sau Goodreads. Din fericire pentru site-urile amintite, amestecul opiniei populare cu cea a criticilor de specialitate face lucrurile mai clare pentru internautul debusolat.

Există însă un site împotriva căruia am de ceva vreme o problemă personală: Rotten Tomatoes. Început cu ani în urmă ca un agregator de recenzii cinematografice, site-ul și-a schimbat algoritmul și deținătorii de câteva ori în ultima vreme, fără însă a-și corecta metehnele. Deși între timp a apărut și un așa zis scor al “publicului”, Rotten Tomatoes s-a bazat deseori pe părerile unor critici de carton, pe clișee animate sau pe autori ai unor bloguri dubioase, al căror merit principal a fost de multe ori viteza publicării. Sigur că printre ei s-au găsit și voci culte și interesante și sigur că multe din filmele declarate “putrede” de site chiar au fost proaste, însă același site a îngropat și multe francize cu potențial.

O să mă întrebați ce vină are RT pentru îngroparea unor francize. Cel mult, ai spune că e vina criticilor sus amintiți. Nu chiar. Autorii și redactorii site-ului au înotat în oala propriilor aberații de câte ori au avut ocazia, transformând “neutralitatea” într-o glumă. Cu alte cuvinte, dacă trei oameni și algoritmul lor sărăcuț au spus că un film e prost, atunci redactorii au făcut tot posibilul ca el să fie perceput ca atare. Rotten Tomatoes e un site citat de Wikipedia, dar și de mulți critici locali. E un site cu influență, unul de care mulți țin cont când se duc la cinematograf. Știu, pare un scenariu tras de păr, dar până acum vreo trei-patru ani, eram printre ei. Neavând extrem de mult timp pentru cinematografe, dar plătind vreo 2-3 bilete la ele lunar, primul site pe care-l consultam atunci când eram în dubii era… exact, Rotten Tomatoes.

Probleme cu scorurile și recomandările erau și atunci și au fost și cu zece ani în urmă. În ultima vreme însă, scorurile afișate pe site, fie că sunt de la “masa de critici” (All Critics), fie de la cei considerați selecți (Cream of the Crop sau Top Critics) nu par să aibă vreo legătură cu filmele vizionate. Motivele sunt ușor de bănuit, de la recenzii plătite înainte de lansare, recenzii care popularizează hipsterismele Hollywood-ului, până la inundația de articole scrise prea repede de oameni foarte frustrați sau prea prost de oameni foarte înceți. Totul, condimentat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Criticul X vede pe site recenziile existente și, deși știe că părerea lui ar putea schimba nota, termenele limită, lenea sau nesimțirea îl fac să scrie ceva ce se pliază perfect pe părerile deja publicate.

Când e vorba despre o experiență de maxim două ore pe care nu stai să o rumegi două săptămâni (nu faci asta nici pentru un film considerat “de artă”, dar pentru o producție Hollywood), părerea celui mai titrat site contează. Nu de alta, dar poate pe IMDB, un loc unde “grămada” pare să dea sfaturi mai bune decât elita, agregarea de recenzii durează. La fel și în cercurile tale de social media sau pe blogurile pe care le urmărești, unde oamenii așteaptă puțin până să scrie zeci de pagini. Publicul obișnuit dă banii pe bilet la lansare sau după, nu e invitat cu două săptămâni înainte pentru a spune că filmul e o mizerie, deși pe tot parcursul vizionării a stat și a mâncat pufuleți.

Practic, sunt zeci de filme unde frustrările artistice ale unora și lipsa altora de verticalitate au afectat notele inițiale și finale ale unui film. De altfel, mulți dintre amatorii cu pretenții de critici, dornici și ei să ajungă la festinul cu pișcoturi al elitelor, au preferat să arunce rapid cu rahat într-un film sau, din contră, să-l laude necondiționat, la fel ca mentorii lor. Asta până când opinia publicului și încasările (un criteriu obiectiv, până la urmă) l-au readus la suprafață.

Nu poți să dai 20% (inițial 7%) lui Transcendence, dar să dai 67% mizeriei numite Lucy, deși notele publicului sunt apropiate. Incoerența de care a fost acuzat Transcendence, un film inspirat totuși din scrierile lui Kurzweil, se transformă în prostie și amatorism în cazul lui Lucy. Dar n-am vrea să-l jignim pe Luc Besson, nu? El nu poate fi trimis la culcare cu un 0%. Nu poți să spui că te-ai bucurat sincer la viziunea comunistoidă a lui Elysium (67%), dar că Chappie al aceluiași regizor a fost cea mai mare mizerie a anului următor (32%). Deja discuția despre standarde duble nu își mai are rostul.

Nu poți să spui că Suicide Squad e cel mai prost film inspirat din benzi desenate și să-l omori cu 25%, dar să afirmi că un film subțirel, doldora de efecte strălucitoare și cu un mesaj social pueril merită 90% (Captain America: Civil War – dacă nu l-ați văzut, ați pierdut capodopera anului, după Rotten Tomatoes). De fapt, mai toate filmele care pornesc din universul DC Comics pleacă din start cu un handicap în ochii criticilor, pe când cele Marvel sunt candidate la preamărire. Din nefericire, tendința asta nu se oprește la filmele cu supereroi. Hail, Caesar! a fost un film plin de referințe mișto la epoca McCarthy, regizat de frații Coen, dar tot Hail, Caesar! a fost și un căcat de film care a făcut jumătate de sală să se ridice și să plece după 30 de minute. Deși nu a cumpărat nimeni DVD-urile, iar publicul a fost profund dezamăgit (inclusiv Wikipedia notează asta), agregatoarele de recenzii încă îl consideră o capodoperă.

Warcraft, Assassin’s Creed și multe altele și-au pierdut deja șansa la o continuare. Filme bune? Nu chiar, dar sunt filme digerabile, acceptate de fanii francizelor din care s-au inspirat. Sunt filme mediocre, dar cu potențial pentru mai mult, nu catastrofe. Să ne amintim totuși că am trăit anii ’90, când aproape toate simfoniile vizuale ale lui Steven Seagal ajungeau pe marile ecrane.

(Toate filmele astea au avut la un moment dat 100% pe RT, iar Zootopia, o animație drăguță, dar cu o coloană sonoră oribilă, încă are 98%. Sursa: Disney Film Facts)

Mai grave sunt scorurile date pe vechiul principiu “să nu se supere nimeni”. Filme care nu trezesc nimic nicicui sunt validate cu un generos 60% pe site pentru că… actori și studiouri mari, buget sănătos de PR. Să mai dea și altă dată invitații gratis, că-s scumpe biletele. Altfel, filme cu indivizi care sunt în general dezagreați de Hollywood sau de mediul online ajung să nu mai încaseze nimic (a se vedea ultimul film al lui Shia LaBeouf, un om care nici nu face efortul de a fi plăcut). Asta nu ar fi până la o problemă, dacă articolele existente n-ar sugera faptul că nimeni nu pare să fi văzut respectivele filme, deși toți au o problemă cu ele.

Nu mai spun ce se întâmplă atunci când, iritat de vreo remarcă tembelă, încerci să și citești textele care transformă filme acceptabile în dezastre culturale. Multe sunt bine scrise, însă conținutul intră în două categorii mari. Prima este cea în care lipsa de cultură cinematografică (literară, vizuală și așa mai departe) duce inevitabil la spoiler-e (dureroase în cazul unor avanpremiere). A doua este cea în care conținutul efectiv lipsește, autorul vorbind despre actori, casa producătoare și despre cât s-a muncit la producție. Asta dacă nu e cumva vreun stângist pierdut în peisaj, obsedat de lipsa personajelor de culoare și transgender. Cu alte cuvinte: niciun câștig pentru cei care caută o simplă părere de tip “mi-a plăcut” sau “m-a enervat”.

Au mai scris și alții pe tema filmelor devenite clasice, filme pe care Rotten Tomatoes și alte site-uri similare le-au făcut inițial praf. Concluzia e mereu aceeași: publicul (mai mult sau mai puțin educat, în funcție de film) și încasările contează pe termen lung, părerile criticilor și premiile date pe datorie mai puțin. Indiferent de algoritm. De-asta o să vă recomand ca, înainte de o ieșire la cinematograf, să vă consultați prietenii, spammerii de pe Facebook și pe taica IMDB. Glumesc. Ignorați toate trailer-ele, posterele și recenziile online și alegeți un film cu bătaie… cum dădea ProTV-ul în ’98.

P.S: Cred că ăsta e momentul în care să-mi promovez propriile eforturi în direcția criticii de film, nu-i așa? Exact, uitați un link către Taste of Cinema!

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Next»