Metale grele pentru vremuri cenușii

Dacă tot am vorbit despre concerte și dacă tot m-a certat Edelweiss că n-am mai scris de multă vreme, am zis să înghesui aici câteva gânduri despre muzicile ascultate în ultima vreme.

Anul 2022 se apropie timid de final și, dacă e să fim onești, am putea spune că n-a fost un an grozav pentru umanitate. Din fericire, a fost un an decent pentru muzică și pentru muzicieni, ultimii putând în sfârșit să-și exerseze zgomotoasa artă.

De alfel, vara a fost plină de concerte și festivaluri în România, fenomen care îmi aduce aminte de perioada 2010-2013, în care mai toată lumea încerca să emuleze fenomenul B’EST Fest. Partea și bună e că multe dintre concerte au fost de rock sau măcar „cu rock”, ceva care nu poate decât să mă bucure.

La nivel de genuri, am observat cu toții o întoarcere bizară a pop-punk-ului, curent care pare să fi fost retrezit de Travis Barker și artiștii produși de el, dar și o explozie de trupe de ethnic metal (de exemplu, asta e o piesă de protest a unei trupe de fete din Indonezia), nerdcore și muzică inspirată din jocuri video.

Pe lângă asta, doar tovarășii Edelweiss și Bogdan au recenzat cam 30 de albume de glam și hard rock de căciulă în ultimele luni. Genurile ăstea două au înviat de zici că e iar Reagan președinte. Colac peste chitară, Ozzy Osbourne, Jeff Beck și Tommy Iommi se țin atât de bine, încât începi să crezi că metalul are efect anti îmbătrânire.

La nivel de albume, au ieșit prea multe materiale bune pentru a le putea enumera. Vă spun din capul locului că nu am scris despre albumul Hypocrisy lansat în spațiu, despre live-ul de 40 de ani Metallica și nici despre topul Rolling Stone, care a recunoscut într-un final că Mario Duplantier de la Gojira e un zeu și că Tribulation sunt o trupă mișto. De fapt, am ratat multe albume faine și nu doar din metal – până și Sting a scos un material fabulos anul ăsta și la fel și Barenaked Ladies care da, chiar îmi plac. În plus, încă aștept următoarele albume Glorious Sons, Parkway Drive (care au început să sune excelent) și, dacă aș avea timp, am discuta și despre EP-ul Rome.

Cum însă nu am timp, voi continua tradiția anului trecut de a scrie recenzii comprimate și de a lăsa nota finală la latitudinea voastră.

Blind Guardian – The God Machine (2022)
Având în vedere raritatea materialelor Blind Guardian și faptul că tocmai scoseseră un experiment simfonic, The God Machine m-a luat prin surprindere. La fel de surprins am fost și când l-am ascultat și m-am trezit proiectat în perioada din anii ’90 a trupei, cu piese furioase, apropiate de speed metal. Pe de o parte, se vede că trupa e într-o formă excelentă, lucru auzit în piese ca Violent Shadows și Blood of the Elves. Pe de altă parte, e clar că albumul ăsta nu va fi pentru toată lumea – eu personal m-am atașat doar de Let It Be No More și Destiny, piesele care sună ca Blind Guardian-ul ultimilor 15 ani. Dacă și voi sunteți pe aceeași undă, puteți căuta EP-ul The Bard Machine, cu niște înregistrări ușor mai soft ale unora din piesele de pe album.

Megadeth – The Sick, The Dying and the Dead (2022)
Dată fiind recenta vindecare a lui Dave Mustaine și a doua concediere a lui Ellefson din trupă, mă așteptam ca albumul ăsta să sune ca o casetă înregistrată în Casa de Cultură. Din fericire, Dave încă poate scrie riff-uri furioase, iar The Sick  sună mai agresiv decât multe albume recente ale trupei. Acum, veți spune că vocea Mustaine nu mai sună deloc la fel și că pare că se chinuie – lucrul ăsta e perfect adevărat și ne-ar fi afectat dacă Mustaine ar fi fost vreodată un solist vocal bun. Din păcate sau din fericire, omul era praf și în vremurile de glorie, dar nu cred că asta a contat vreodată. Noi am venit pentru shredding și ne place ce am găsit!

Arch Enemy – Deceivers (2022)
Deși puriștii Arch Enemy m-ar contrazice, aș zice că Alissa White-Gluz a adus trupa asta la perfecțiune, iar Deceivers este probabil cam cel mai bun material al suedezilor din ultimii zece ani. Pur și simplu, cam tot materialul rupe, deși primele trei piese sunt cele pe care foarte probabil le vom vedea și peste cinci ani prin turnee. Dacă nu mă credeți, puteți începe cu “Handshake with Hell” și continua cu orice piesă vreți. V-am zis că tot albumul rupe.

Alestorm – Seventh Rum of a Seventh Rum (2022)
Alestorm sunt o trupă de Mickey Mouse metal pe care eu o recomand în continuare, pentru simplul motiv că sunt distractivi, iar Christopher Bowes e un compozitor inspirat… asta când nu stă să scrie mesaje rasiste pe Whatsapp. Nu știu dacă dizolvarea trupei lui secundare (Gloryhammer) a dus la concentrarea pe Alestorm, dar Seventh Rum e chiar un album fain. Da, e tot despre pirați și da, multe piese au versuri absolute cretine, dar între Magellan’s Expedition, P.A.R.T.Y, The Battle of Cape Fear River și Under Blackened Banners, sigur găsiți ceva pe placul vostru. Bonus, au și o piesă la mișto despre Ungaria și un CD bonus cu piese cântate de căței, ceva ce pare să fi devenit o tradiție la ei.

Battlelore – The Return of the Shadow (2022)
Battlelore sunt o trupă care, cu primul lor solist, scotea în 2003 un album aproape perfect de power metal (Sword’s Song). Din păcate, în ciuda existenței unor muzicieni talentați în trupă, Battlelore nu și-a mai egalat ulterior performanța. De altfel, acum zece ani, au și decis să ia o pauză, însă se pare că pandemia i-a reunit, iar noi ne-am trezit cu The Return of the Shadow. În mod surprinzător, albumul e unul foarte solid, cu multe duete de tip beauty & the beast (cântat curat și growling) și cu o solistă (frumoasa Kaisa) într-o formă excelentă. Era nevoie de Battlelore în peisaj și de muzica lor impregnată de poveștile lui Tolkien? Nu cred. Mă bucur că s-au reunit? Cu siguranță.

Coheed & Cambria – Vaxis II – A Window of the Waking Mind (2022)
Coheed & Cambria sunt o trupă de progressive metal atât de tocilărească, încât îi fac pe Rush, cărora le sunt și tributari, să pară Roșu și Negru. Seria lor de albume conceptuale (The Amory Wars) a ajuns la episodul șapte (din zece albume în total) și, chiar dacă nu înțelegeți nimic din poveste, sunt convins că o să vă placă. Nu de alta, dar atât Claudio Sanchez, cât și Travis Stepper sunt în continuare niște muzicieni de nota 10.

Zeal & Ardor – Zeal & Ardor (2022)
O trupă de hipster black metal, cum îi numea cineva, Zeal & Ardor sunt de fapt un colectiv artistic strâns în jurul lui Manuel Gagneux, un artist elvețiano-american. Muzica Z&A combină gospel american și country cu black, doom și foarte mult Ghost. Cumva, ce îi diferențiază e faptul că pe piesele care ar trebui să sune „heavy”, Zeal & Ardor chiar fac zgomot, spre deosebire de Ghost. Mai mult, mesajele lor lovesc deseori în rasă, luptă de clasă și alte teme întâlnite prin alte genuri. Pe albumul care le poartă numele, Zeal & Ardor par că se apropie din ce în ce mai mult de zona de doom (Run), fără însă a părăsi influențele gospel (Death to the Holy) și nici pe cele de melodic black (Gotterdammerung). Merită încercat fie și pentru că e probabil cel mai bun material al lor.

Fozzy – Boombox (2022)
Fozzy sunt o trupă pornită inițial la mișto de un wrestler (celebrul Chris Jericho), devenită între timp o trupă legitimă de hard rock și heavy metal. I-am ignorat total până la Judas din 2017, care a fost un album peste medie. Boombox e o continuare care a tot apărut și dispărut de pe hartă, până când pandemia a permis trupei să-l lanseze, în 2022. E un album bun? Nu tocmai. E un album distractiv? Absolut și sună exact cum sună metalul ăla generic de radio: adică plăcut, ritmat, dar nu te ridică de pe scaun (și poate nici n-ar fi o idee bună, dacă ești la volan).

Kellermensch – Capitulism (2022)
Kellermensch nu-s vreo trupă obscură de black metal naționalist, ci niște danezi care cântă ceva între rock alternativ și vals și al căror album din 2017, Goliath, ar trebui să fie în playlistul iubitorilor de voci tânguitoare și versuri deprimante. Pentru cei care îi cunosc, ei rămân asociați cu piesa Army Ants, despre futilitatea efortilor noastre zilnice și reprezentațiile în care aruncă sala în aer. Am amintit piesa pentru că albumul de față nu sare departe de mesajul ăla. Capitulism vorbește despre îmbătrânire, despre visuri aruncate și deznădejte. Cred că mulți putem să relaționăm cu ideea și cred că pe toți riscă să ne doară plăcut albumul ăsta. Foarte recomandat.

Windrose – Warfront (2022)
Windrose sunt băieții ăia care se îmbracă în dwarfi și care au rupt topurile cu coverul după Diggy, Diggy, Hole. Cu alte cuvinte, sunt o trupă de power metal vesel și bombastic pe care mulți au subestimat-o până la Wintersaga, un album de power metal foarte bine lucrat. Ce nu înțeleg aceiași „mulți” este că italienii chiar sunt o trupă foarte bună. Dacă poți face abstracție de conceptul ilar (și e de înțeles de ce unii nu pot), Warfront e de departe cel mai bun album de power/symphonic metal al anului. Bombastic, bine produs, fresh și executat impecabil. Dacă nu mă credeți, băgați o ureche pe Gates of Ekrund și pe Together We Rise, dar nici cu Fellows of the Hammer nu îmi e rușine.

All Things Fallen – Shadow Way (2022)
O trupa care aduce extrem de mult cu Kamelot pe la începuturi și pe alocuri cu Soen. All Things Fallen cântă un progressive cu elemente de power și cu siguranță merg băgați în playlist (și pe ei tot de la fratele Edelweiss i-am împrumutat). Singurul lucru deranjant la formula lor e că devine destul de obositoare, mai ales dacă ești genul care ascultă albume cap-coadă.

Visions of Atlantis – Pirates (2022)
Habar n-aveam că trupa asta mai există. La un moment dat promiteau să fie noii Nightwish, dar niște ghinioane urâțele și versurile naive i-au făcut să lasă în urmă maxim două piese și multe promisiuni neîndeplinite. Cu Pirates, Visions of Atlantis par să urmeze exemplul Orden Ogan și Powerwolf care, inspirați de Alestorm, au început să bage la greu pe tema pirateriei. Combinația nu le iese deloc rău, noua solistă e excelentă și aș spune că albumul ar fi de un opt și ceva liniștit, dar ce mă enervează sunt fix… referințele la pirați. De ce e musai să porți pălărie de marinar la o piesă ca Melancholy Angel?

The Halo Effect – Days of the Lost (2022)
The Hallo Effect este o trupă formată din foști instrumentiști de la In Flames (și din Mikael Stanne de la Dark Tranquility, la rându-i membru original In Flames) și scopul ei ar fi să aducă sunetul original de Gotenburg metal înapoi. Și l-au adus: Days of the Lost depășește cam tot ce au scos In Flames, At the Gates, Dark Tranquility (cu care seamănă cel mai mult) și alții în ultima vreme. E plin de piese la limita dintre brutal și fredonabil și, ascultat ca un întreg, e greu să nu te îți placă.

Septicflesh – Modern Primitive (2022)
Grecii de la Septicflesh m-au cucerit târziu, odată cu celebrul lor concert live Infernus Simfonica, o capodoperă a death metal-ului melodic. Grecii combină mitologia antică (nu doar pe cea greacă) cu referințe creștine și sunt recunoscuți pentru refrenele dublate de tenori. Formula asta a mers fabulos pe Communion și The Great Mass și ceva mai slab pe albumele care le-au urmat. Modern Primitive e o întoarcere la formă și asta se vede din primele single-uri. Totuși, după a doua ascultare, parcă aș recomanda băieților să mai fure câteva idei de la colegii de țară, Rotting Christ, pentru că formula lor devine foarte obositoare.

Kreator – Hate Über Alles (2022)

În cazul Kreator, iar mă aflu în tabăra păgânilor. Mă plictiseau teribil pe primele albume, când băgau „thrash old school”, și mi se par foarte faini pe ultimele (de la Phantom Antichrist în sus), de când sound-ul e mai bine produs, iar Petrozza & Co au descoperit și corzile de chitară de după D (glumesc, Sam Yli e un chitarist excepțional). Mai mult, includerea fostului basist de la Dragonforce se vede, majoritatea pieselor având o melodie mai “vibrantă”, cu o adiere de Manowar. În orice caz, Hate Über Alles te cam ia din toate părțile, de la contestata Midnight Sun (vocea feminină e la fix), la Crush The Tyrants, Strongest Of The Strong și piesa care dă titlul albumului. Foartre recomandat.

Amon Amarth – The Great Heathen Army (2022)

Dat fiindcă albumul precedent mi s-a părut unul din cele mai bune ale trupei, aveam așteptări mari pentru The Great Heathen Army. Primele două single-uri m-au dezamăgit însă: nici Get in the Ring și nici The Great Heathen Army nu aveau vreun element special. Mai mult, piesa de anul trecut, Put Your Back Into the Oar (probabil cea mai bună a trupei din ultima vreme) nu se găsește pe album. Din fericire pentru Amon Amarth, Find a Way or Make One și excelenta Saxons and Vikings (unde dă cu vocea eternul Biff Byford) salvează materialul de la abisul plictiselii. Per total, The Great Heathen Army nu sună rău, dar sunt șanse mari să-l uit și să mă întorc la precedentul, Berserker.

Infected Rain – Eclosys (2022)
Infected Rain sunt o trupă care apărut din ce în ce mai des în topurile de metal, fiind deseori asociată cu ucrainienii de la Jinjer. Parte din panoplia de artiști a Napalm Records, Infected Rain sunt o trupă din Republica Moldova a căror muzică mi se pare cu mult peste cea a Jinjer, în ciuda faptului că Lena nu e chiar la nivelul Tatianei. Infected Rain practică un mix de metalcore, nu metal și progressive metal care merită o privire mai atentă. Puteți începe de aici.

Ghost – Impera (2022)
Acuzați de mulți că sunt prea pop, supraproduși și deloc metal, Ghost demonstrează din nou că, deși sunt greu de încadrat, rămân una din cele mai relevante trupe din rock-ul authton. Dacă pe Prequelle, album care mi-a plăcut maxim, Tobias Forge a păstrat multe din sonoritățile pop ale albumelor precedente, Impera e mai reținut în bâțâială: materialul are doar vreo două-trei piese în stilul ăsta (Spillways fiind preferata mea). Restul de melodii rezonează mai mult cu piese clasice doom și heavy metal, începând cu deja celebra Call Me Little Sunshine. O chestie ciudată este și Kaisarium care-mi aduce extrem de tare de progressive-ul anilor 70. Una peste alta, deși sunt greu de încadrat, Ghost au produs unul dintre cele mai interesante și elegante albume ale anului. Sigur, nu sunt „true metal”, dar 80% din trupele care sunt nu vor ajunge vreodată la nivelul ăsta de relevanță.

Paddy and the Rats – From Wasteland to Wonderland (2022)
Paddy and the Rats sunt o trupă de celtic punk din Ungaria (stați liniștiți, există scene de gen și în Serbia sau Slovenia) care au fost recent preluați de Nuclear Blast. După o perioadă tulbure în viața trupei care a produs niște single-uri ciudățele și i-a lăsat fără acordeonist, Paddy & Prietenii se întorc cu un album foarte încărcat instrumental și foarte relaxat la nivel liric… adică un album perfect pentru genul ăsta. Serios, nu prea am ce să le reproșez, mai ales că îi urmăresc de mai multă vreme. Albumul e bine produs, iar After the Rain, Party Like a Pirate sau Matadora vor intra cu siguranță în playlist-ul lor de concert. De ascultat într-o zi ploioasă.

Sabaton – The War to End All Wars (2022)
După recenzia de concert, era culmea să-i uit tocmai pe Sabaton. The War to End All Wars nu e cu mult diferit de efortul lor precedent (și de alte patrul albume), iar fanii trupei deja au pus în playlist Soldier of Heaven, Christmas Truce sau Race to the Sea. Personal, nu pot spune că mă super încântă albumul, dar, la fel ca și concertul despre care discutam, el reflectă perfect nivelul la care a ajuns trupa – e un album bine (spre „prea bine”) produs și promovat eficient, în ciuda perioadei nu tocmai propice pentru discuții despre război. Recomand și varianta simfonică, pentru că unele piese sună al naibii de epic fără coruri sau vocea de sergent răgușit a lui Joakim.

Bloodywood – Rakshak (2022)
Probabil cel mai așteptat album de punjabi metal pentru că e și cam singurul. Pe Bloodywood îi știe deja tot Internetul – sunt băieții ăia care au amestecat NU-Metal cu muzica indiană de Bollywood… și le-a ieșit. Rakshak nu e tocmai surprinzător, pentru că jumătate din material fusese deja scos sub formă de single-uri, dar Machi Basad chiar e o piesă faină.

Battle Beast – Circus of Doom (2022)
După o lungă așteptare, se pare că previziunea Battle Beast cu privire la acest album s-a adeverit. Este cel mai bun album al lor, iar Noora Louhimo n-a sunat nicicând atât de bine (ok, poate a sunat, că am văzut-o de două ori live, dar nu știam cum să închid fraza asta). Dacă vreți niște power metal cu o solistă care dă rușine greilor genului, de-aici trebuie să începeți.

Beast in Black – Dark Connection (2021)
Beast in Black sunt o trupă desprinsă la un moment dat din Battle Beast și de-asta i-am și pus aici. Sound-ul este foarte similar, dar elementul de pop și de anii ’80 din e dus până la absurd. La fel ca în cazul trupei anterioare și aici partea vocală e sfântă, grecul Yannis Papadoupoulous având un registru fantastic, fapt văzut din plin pe primul album. Spre deosebire de acel album însă, pe Dark Connection totul e mai degrabă axat pe clapă, decât pe voce sau chitare. Rezultatul e un material foarte plăcut, dar la fel de heavy metal ca un album Sandra. Cred că e mai degrabă un album perfect pentru când începi să asculți metal – poți porni chiar de aici.

Hämatom – Die liebe ist tot (2021)
Hamatom au început să-mi placă relativ recent, după ce i-am văzut întâmplător live. O trupă energetică și energizantă care amestecă melodiile din Neue Deutsche Hart cu groove metal-ul și răpăiala din NU Metal, Hämatom nu se iau foarte în serios, nici când întorc uneori Internetul în sus, cum au făcut cu Ser Na System. De fapt, aici nici măcar nu voiam să vorbesc despre Die liebe ist tot, un album cât se poate de competent, ci despre remix-ul la Morder cu dedicație pentru Putin și despre excelenta Es Regnet Bier, ambele lansate recent. Ce să zic, Hämatom și-au atins maximul de țopăială!

Hulkoff – Ragnarok (2021)
Hulkoff răspunde la întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă ai combina un fost cântăreț de country cu muzica Sabaton și versurile Amon Amarth. Ai obține o combinație oarecum ridicolă și foarte plăcută auditiv. Cel puțin asta am văzut pe primul album, Kven, și apoi pe al doilea. De altfel, dacă treaba merge, de ce să nu faci bis la bis? La fel ca materialul precedent, și Ragnarok există în două versiuni lingvistice, engleză și suedeză, iar piesele au cam aceeași structură (fix aceeași). Un album excelent de pus în fundal pentru când jucați Northgard, dar destul de nepotrivit pentru orice altceva, dat fiindcă Hulkoff l-a mai lansat de două ori.

Amorphis – Halo (2022)
Amorphis este trupa care scoate de vreo 10 ani albume cărora nu le poți reproșa nimic, dar de care îți vine greu să-ți amintești. Un metal melodic, executat impecabil și cu versuri inspirate din mitologia finlandeză face ca Amorphis să fie o trupă extrem de fain de ascultat live. Faptul că de la Eclipse sound-ul a rămas neschimbat, face ca Amorphis să fie o trupă cam repetitivă. Trebuie însă să le dau credit pentru faptul că elementul progresiv din muzica lor pare să fi devenit dominant. Cât timp nu o să mă adoarmă precum ultimele albume Anathema, o să continui să-I ascult.

Pe lângă tot ce v-am înșirat mai sus, aștept și noile albume Beyond the Black, Slipknot (R.I.P Joey Jordison), dar și albumul Powerwolf pentru simplul motiv că ultimii au combinat vârcolacii cu pirații și sunt tare curios cum o să sune drăcia aia. Da, și ăștia au început să cânte despre pirați…

P.S: Într-un moment de plictiseală sau inspirație am pus mâna pe mouse și m-am procopsit cu o chitară Ibanez electrică pentru mâna stângă, deci dacă lipsesc din peisaj sau mă apuc să umplu iar Soundcloud-ul de compoziții dubioase, știți de unde mi se trage. Sursa imaginii.

 

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

8 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
ametist

Salut! Faină listă, am de studiat de aici.
Pe Fozzy cu al lui Boombox l-am întâlnit la Edel şi mi-a plăcut.
Iar Ghost cu al lui Impera-❤❤❤ Spillways şi Call me little sunshine sunt superbe, dar sufletul meu tresaltă la Darkness at the heart of my love.
Toate cele bune, voi mai intra pe aici!

BogDan

Ia să văd 🙂

Blind Guardian mi s-a părut rupere, poate tocmai pentru că aduce aminte de anii în care i-am cunoscut eu. Frumoasă surpriză.

Megadeth, ei, e acolo un domn pe care-l cheamă Kiko. Încerc să-mi dau seama cum ar suna un album Megadeth cu Marc Rizzo la chitară.

Arch Enemy o are pe Alissa, dar parcă nu-i prea bine să fie prea spre perfect. Mi-e dor de Angela și de micile ei scăpări 🙂

Ghost m-a călcat pe nervi, Amon Amarth e departe de ceea ce trebuie să fie, Sabaton la fel iar dacă mă apuc să scriu despre Alestorm aș spune că ajung la concluzia că trebuie interziși :))

Metale să fie, că cine să le asculte există 🙂

Edelweiss

Megadeth, sincer, nu am trecut prin ei. Am ascultat ceva însă nu mi’am făcut o părere. Bine, este puțin probabil să dau cu barosu ca Bogdan.
Surpriza anului în materie de este Battle Beast. Rupe albumul.
Sunt câteva trupe care nu îmi spun nimic.O să revin.

croco

Cel mai mult mi-a placut expresia “Mickey Mouse Metal” :)))

Ovidiu

Vai ce bine sună Megadeth, ce frumos s-au maturizat !
Sau îmbătrânit, mă rog….

Amyofbedlam

Că tot ai pomenit de Rotting Christ la un moment dat, am ascultat și albumul lui Sakis, Among the Fires of Hell, parcă. Mă așteptam că omu o fi vrut să scoată niște piese diferit de sound ul trupei, dar nu, mi-a sunat a RC cap-coadă. Ba una dintre melodii pare chiar o copie a ceva mai vechi. Nu că mi-a displăcut albumul, că-mi plac grecii ăștia per total, doar așteptam eu altceva. Altfel, mulțam de reviews, am iar de răsfoit prin YouTube cîteva ore bune.

8
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x