Cum niște evenimente neprevăzute și un Covid-19 complet previzibil m-au ținut departe de tastatură, mi-am zis că e cazul să plătesc o datorie mai veche. Prin urmare, iată și cronica a două dintre cele mai titrate concerte heavy metal ale anului, și anume Slipknot (amânat de trei ori) și Sabaton (amânat de două ori).

Deși media tradițională a fost invadată de Untold, Neversea și Summer Well, ele au fost departe de a fi singurele concerte sold out din 2022 (de fapt, cam totul a fost sold out, de la Kiss și Nightwish, la Ensiferum și Dark Tranquility, despre care am mai povestit). Până la următoarea tură de restricții să vorbim deci și despre rockăreală…

Slipknot, Jinjer și Vended (20 Iulie – Romexpo)

Până în pandemie, nu am fost niciodată mare fan Slipknot. De fapt, contrar părerii populare, mie mi se pare că oamenii au început să sune bine de la Vol 3 și de la hulitul All Hope is Lost. De ce mi s-a pus pata pe ei când stăteam închis în casă? Poate pentru că deja Corey Taylor îmi era deja mai simpatic ca personaj decât ca muzician. Poate pentru că versurile haotice și percuția îi fac să sune altfel sau poate doar pentru că uneori simți nevoia de o muzică furioasă fără vikingi sau tematici morbide. Bine, mai e și treaba că All Out Life mi-a rulat vreo doi ani în playlist…

Pentru concert recunosc că nu aveam mari așteptări, mai ales că era pus și în mijlocul săptămânii și la Romexpo, un spațiu unde e „loc”, dar calitatea vieții lasă de dorit. Chiar dacă nu m-am mai lovit de tradiționalele chioșcuri cu jetoane, la coadă am stat ceva vreme, iar stâlpul din centrul spațiului de concert (necesar unor efecte de lumini și sonorizare), m-a enervat teribil.

Am ajuns la concert pe la finalul reprezentaței celor de la Vended, o reprezentație deloc slabă, dar încă departe de a fi demnă de un headline. Dacă nu știți, Vended e o trupă formată de fiii lui Corey Taylor și Shawn Crahan (Clown) de la Slipknot, trupă care pe moment sună exact ca Slipknot. Am reținut Ded to Me de la ei, dar atât.

Cam în perioada asta mă fâțâiam între zonele doi și trei și porneam o discuție despre heavy metal cu un american rătăcit pe la noi. Omul nu auzise niciodată de Jinjer și cumva îl fascina legătura lor cu Ucraina…

Acum, Jinjer sunt o trupă iubită de multă lume, în mare și pentru că Tatiana Shmailyuk e o bestie de solistă, cu o voce curată fantastică și un growling aproape perfect, dar și pentru că sunt o trupă venită fix din Donetsk. Dacă inițial nu au părut să aibă o reacție clară la război, din primăvară Jinjer promovează în mod oficial oprirea lui, cu mesaje de pace aduse și la București și cu „binecuvântarea” autorităților ucrainene.

Altfel, acum vine și partea critică a paharului. Deși piese precum Home Back, Pisces sau Vortex au animat mulțimea (care deja umpluse spațiul de la Romexpo), nu pot să nu remarc că mai tot ce au Jinjer este vocea Tatianei. Serios, înțeleg că sunt o trupă lăudată prin cercurile de metaliști mai tineri, dar ce cântă ei e genul de metalcore amestecat cu groove pe care-l poți cânta după trei luni de chitară. Compozițiile lor sunt simple și repetitive până la absurd. I-aș mai vedea live? Cu siguranță, energia lor e fabuloasă. O să am vreo piesă Jinjer în playlist? Poate după 4-5 ani, când învață cum e cu solourile și schimbările de game. Între timp, există moldovenii explozivi de la Infected Rain.

Despre concertul Slipknot nu știu dacă pot spune foarte multe, așa că voi rezuma reprezentația lor la: au intrat și au rupt. Despre trupele americane se pot spune multe lucruri (inclusiv că au compoziții simpliste și repetitive, că tot vorbeam), dar nu se poate spune că nu fac show. Chiar și fără muzicieni precum Joey Jordison (R.I.P.), Paul Gray (R.I.P.) sau Chris Fehn, Slipknot rămâne o mașină infernală de sunet, cu efecte vizuale pe măsura zgomotului.

Corey Taylor a animat excelent publicul (pe care i-a numit aproape obsesiv familie), iar selecția de piese a trezit chiar și fanii târzii ca mine. Nu am auzit Nero Forte, dar în rest au fost All Out Life, Heretic Anthem, Unsainted, Duality, Wait and Bleed, Spit it Out și, bineînțeles, Snuff. Deși au băgat și Chapeltown Rag, de pe viitorul album, aș fi preferat The Dying Song, o piesă mult mai complexă, dar și mult mai recentă.

Cumva, concertul a avut și câte ceva pentru nonfani și anume o baie de lumină și fum și o sonorizare decentă sau cel puțin mai decentă decât la Jinjer. Frumos, de revăzut pe scene mai bune.

Dacă Slipknot s-au prins târziu de mine, pe Sabaton îi ştiu de la primele EP-uri şi am şi făcut la un moment dat parte din fan club. Acum 12 ani i-am prins in Silver Church şi simțeam că o să crească. I-am revăzut de câteva ori de-atunci, ultima dată în 2015, dar niciodată nu am avut impresia din seara asta – aia că urmăresc o trupă cu adevărat mare.

Onest vorbind, muzica Sabaton n-a fost niciodată ceva revoluționar, dar plăcerea de a cânta și iubirea pentru istorie și heavy metal i-au făcut să fie mereu „puțin altfel”. La asta s-a adăugat și un simț incredibil de marketing, manifestat printr-o groază de produse proprii (de la lenjerie intimă la accesorii de gaming), tone de videoclipuri, un festival și un vlog excelent de istorie. Cu alte cuvinte, oamenii au prins un trend bun, un power metal agresiv și centrat pe evenimente istorice, și s-au ținut de el.

La Sabaton îmi luasem bilete la lojă, dar chiar și așa am rămas surprins de grămada de oameni. Arenele au fost arhipline încă de la Dynazty, lucru pe care sper că l-am surprins și în imaginile de mai jos. Cât despre Dynazty și concertul lor, ar fi de remarcat că, deși nu au avut propria recuzită și au apărut pe ultima sută de metri, s-au achitat excelent de atribuția de trupă de deschidere.

Deși trupa e departe de a fi inovatoare (sunt o trupă de glam și hard rock care a evoluat spre power), concertul a sunat impecabil, iar Nils Molin (acum parte și din Amaranthe) e un solist excelent. Din setlist am reținut Presence of Mind, Power of Will și Firesign, dar dat fiindcă s-a tot cerut bis, aș zice că fanii știau ceva mai multe piese. Din păcate, unii au aplaudat mai mult la montarea tancului Sabaton, imediat după Dynazty, decât la trupa din deschidere…

Că veni vorba despre tancuri, cred că e prima dată când Sabaton vin cu toată recuzita prezentă și în turneul încheiat prematur – The Great Tour. Motivul acestui efort (pentru că a fost unul) a fost explicat de Par Sundstrom: românii au fost publicul cu cele mai puține returnări de bilete. Se pare că, odată cu ultimele albume, popularitatea Sabaton i-a făcut chiar și pe metaliștii mai mofturoși să vrea să-i vadă. Și aveau și de ce…

Chiar dacă s-a insistat destul de mult pe ultimul album, publicul a putut auzi și un Ghost Division, Great War, Red Baron, Resist and Bite, Bismarck sau chiar Carolus Rex. Evident, la bis s-au urlat Primo Victoria și To Hell and Back. Unii ar spune că au fost și câteva piese nu tocmai bune (Steel Commanders, de exemplu) și că au lipsit niște clasice, dar i-am văzut pe băieții ăștia de cinci ori, deci am ascultat cam tot ce merita ascultat live de la ei. Da, am auzit inclusiv The Final Solution live, o piesă care, deși are un mesaj pozitiv, nu ar mai putea fi cântată live azi.

Ce a făcut însă din concertul ăsta ceva greu de ratat a fost fix recuzita menționată mai sus. Sabaton au fost înconjurați de efecte pirotehnice, fumigene și proiecții. Pe scenă au existat inclusiv tranșee, iar piese precum The Attack of the Dead Men au fost cântate cu masca de gaze pe față. Red Baron a fost însoțit de celebrul pian-avion, iar Carolus Rex a fost fredonat cu publicul… în uniformele gărzii suedeze. Cu alte cuvinte: genul de show rezervat în general unor scene mai mari, scene pe care noi încă nu le avem.

Personal am fost mișcat și de atmosfera de pe The Christmas Truce, una dintre puținele balade ale trupei care, deși aduce destul de tare a colind, a fost cântată de public de la primul la ultimul vers. Ca să închei într-o notă ceva mai veselă, vă las cu această scurtă porțiune de concert care cred că îi surprinde perfect atmosfera…