O mână de albume

Cum ultima căpiță de recenzii muzicale a fost cosită la începutul anului (da, sufăr de lipsă de metafore) m-a gândit că n-ar strica să mai înșir câteva albume pe care le-am așteptat, ascultat și, în câteva rânduri, cumpărat și păstrat.

Anul ăsta a fost unul destul de bun pentru heavy metal și pleiada lui de genuri și sugenuri, cu festivaluri sold-out din primele luni (chiar și cele mici) și confirmarea științifică a faptului că Ozzy Osbourne chiar e mutant.

Mai mult, un Youtuber gălăgios și simpatic era să cânte pe bune într-o trupă de speed metal, iar A.I.-ul în sfârșit a produs ceva util pentru umanitate: death metal de calitate.

 

Blind Guardian’s Twilight Orchestra – Legacy of the Dark Lands (2019)

O să menționez din capul locului că sunt fan Blind Guardian de vreo 15 ani – asta pentru a elimina orice suspiciune de obiectivitate. Chiar și pentru fani însă, Legacy of the Dark Lands e o producție atipică: menționat prima dată prin 1996, albumul e unul complet simfonic (fără chitare electrice, dar cu o ditamai orchestra, pusă să cânte într-un castel), bazat pe o poveste plasată în universul Dark Lands, o lume creată de scriitorul Markus Heitz, implicat de altfel în album. De altfel, trupa a mers vreo 3 ani prin turnee și a tot scos materiale live și remaster-uri pentru a investi în albumul ăsta.

Dacă vă doare deja capul, stați numai să ascultați albumul: sunt 24 de piese (opt sunt totuși interludii) + 12 piese instrumentale și sunt toate absolut compleșitoare. Inegalabilul Hansi Kursch cânta pe vreo trei voci, corurile umplu fiecare gol și instrumentațiile combină clasicele aranjamente orchestrale cu instrumente „reci”, mânuite de membrii trupei. Twilight Orchestra – Legacy of the Dark Lands nu e un album metal prin genul muzical, dar e „heavy” până la absurd.

Dacă primul single, Point of No Return nu m-a prea impresionat la lansare, odată ce-l auzi în contextul albumului lucrurile se schimbă. Povestea din Legacy of the Dark Lands e ceva ce trebuie digerat cap-coadă și ascultat de mai multe ori. Chiar și așa, îmi e greu să nu subliniez Dark Cloud’s Rising, The Underworld (o piesă dialogată, specifică albumelor conceptuale) sau The Great Ordeal (piesă care pare să fi fost compusă în Hobbiton).

De departe însă, vedeta albumului rămâne War Feeds War, al cărei videoclip nu e tocmai inspirat, urmată de This Storm și Beyond the Wall. Altfel, corul din Treason m-a pus de câteva ori pe gânduri, pe când Nefilim pare compusă pentru Diablo 3.

Dacă achiziționați albumul de pe Google Play sau Spotify (și e al naibii de ieftin pentru cât de multă muzică e pe el), vă recomand să încercați și variantele instrumentale ale pieselor de mai sus: cel puțin câteva, precum Point of No Return, sună mai bine așa. De altfel, dacă nu știam că-i Blind Guardian, aș fi zis că ascult Two Steps from Hell. Aveți oricum timp să-l ascultați, dat fiindcă a fost lansat ieri după-amiază…

Nota: 9.5/10, pentru că, deși nu e capodopera inegalabilă pe care o așteptau unii, ai nevoie de extraordinar de multe resurse, nervi și inspirație ca să faci așa ceva în 2019. Seamănă suficient de mult cu Nightfall in Middle-Earth (are și aceeiași naratori) ca să aibă succes.

Cu ce să începeți: Sincer, cu tot albumul, dar dacă tot trebuie, treceți prin War Feeds War. Și că tot veni vorba de război…

 

Sabaton – The Great War (2019)

Sabaton au tot apărut pe blogul ăsta, ba în cronici de concert, ba cu vreun album răzleț. O trupă de power metal bătăios (și ușor ridicol) care a prins mult peste așteptările membrilor ei (acum au propriul festival), Sabaton sunt una din plăcerile vinovate prinse prin liceu și, din varii motive, nelăsate să scape. Poate și pentru că oamenii muncesc enorm, atât în studio, cât și în turneu.

The Great War a fost precedat de piesa Bismarck, cel mai scump videoclip al trupei, dar și de lansarea Sabaton History Channel, unde, alături de un istoric american, trupa explică istoria reală din spatele pieselor lor mai cunoscute. De altfel, de vreo trei albume încoace, Sabaton scoate și „History Versions” audio ale pieselor lor – un fel de „comentarii regizorale”.

Toate bune și frumoase până acum, doar că The Great War e fixat pe primul război mondial (o temă mai puțin abordată de trupă), iar Bismarck nu se află pe album. Și e păcat, pentru că, deși e un material bun, piesele de pe el nu sunt cu mult mai grozave decât Bismarck.

Per total, The Great War e mai bine produs și folosește mai mult clapele față de The Last Stand, dar mai puțin decât Carolus Rex. În afară însă de Verdun, The Red Baron și The Attack of the Dead Men, nu m-a mișcat nimic în mod special. The Great War și 82nd All The Way sunt și ele piese decente, dar nu cred că o să intre în playlist.

Nota: 8.3/10, pentru că se potrivește perfect în discografia Sabaton, dar nu e în top trei pentru mine. De altfel, asta e și problema: Sabaton și-au perfecționat atât de mult formula, încât e greu să mai inoveze semnificativ.

Cu ce să începeți: Fields of Verdun pentru că al naibii de fredonabilă… pentru o melodie dedicată celor căzuți pe câmpul de la Verdun.

 

Within Temptation – Resist (2019)

După ce Sharon den Aden și-a lansat albumul solo sub numele de My Indigo (nu e heavy metal, dar chiar merită ascultat), mulți s-au întrebat dacă Within Temptation o să mai scoată ceva. Fiind una din puținele trupe din valul de symphonic metal cu solistă care încă vinde bine și are concerte mari (celalalte fiind legendara Nightwish și mai recentele Epica și Delain), Within Temptation au strâns o masă considerabilă de fani. Majoritatea au rămas și în timpul experimentelor nu-metal ale trupei, din același motiv pentru care plătesc biletele și acum: Sharon den Aden e probabil una dintre cele mai bune voci din heavy metal.

Pe Resist se vede asta din plin și, deși multe piese par a fi făcute ca să aibă și bărba’su un job (chitaristul și compozitorul principal, adică), Sharon strălucește indiscutabil. Vocea ei e pusă în valoare pe piese precum Supernova, dar și în numeroasele colaborări de pe album precum Raise Your Banner. Din păcate, succesul financiar a însemnat pentru Within Temptation și o senzație de „supraprodus”, de coruri și efecte care n-ar trebui să fie acolo, motiv pentru care Resist mi se pare un produs recomandat mai degrabă fanilor.

Nota: 7.8/10, pentru că e bine produs și îmi amintește de o perioadă ceva mai inocentă a scenei heavy metal – dar în același timp e complet uitabil.

Cu ce să începeți: The Reckoning, cântată cu tipul de la Papa Roach și Raise your Banner, cu tipul de la In Flames.

 

Wind Rose – Wintersaga (2019)

Wind Rose sunt o trupă italiană care, văzând că power metal-ul epic nu e suficient de epic și-au suflecat mâinile și au inventat un gen numit „dwarf metal”, care e fix același lucru, doar că piesele sunt populate de pitici bătăioși, nu de dragoni.

După vreo trei albume și single-uri precum Road to Erebor și popularul cover Diggy, Diggy, Hole (foarte reușit și profund stupid în același timp), Wind Rose n-au fost tocmai luați în serios muzical. Și e păcat pentru că, la fel ca în cazul scoțienilor de la Alestorm, faptul că au tendința de a se lua la mișto pe propriile piese nu înseamnă că respectivele piese sunt nasoale.

Urmărind îndeaproape structura conaționalilor de la Rhapsody (sau cum s-or mai fi numind acum), Wintersaga e un album de epic power clasic, cu fix 9 piese, dintre care o baladă și o piesă inutil de lungă. Și dacă vă așteptați ca Diggy, Diggy, Hole să fie singurul punct de atracție de pe el, vă înșelați: Wintersaga e o piesă excelentă, iar Drunken Dwarves e… o piesă despre pitici alcoolici. În orice caz, râdem, glumim, dar Wind Rose chiar au potențial, iar Francesco Cavaleri e un solist cu o plajă vocală foarte largă.

Nota: 8.5/10, pentru că și Wind Rose au participat la albumul gratuit dedicat memoriei Goodbye to Gravity.

Cu să începeți: Wintersaga, că nu vorbește despre săpat de gropi.

 

Elvenking – Reader of the Runes – Divination (2019)

Rămânem tot în Italia, la Elvenking, o trupă de power folk (power metal cu vioare și flauturi) care a debutat fabulos, ca un Skyclad modern, apoi a picat într-un fen de capacană nu-metal, urmând ca în 2014 să scoată Pagan Manifesto, probabil unul dintre cele mai bune albume ale lor (și ale anului).

De altfel, Pagan Manifesto e și problema. Cam tot ce au scos după, adică vreo două albume, e comparat obsesiv ba cu Pagan Manifesto, ba cu primele lor trei albume (mai bune, după mine). Și e cumva nedrept, pentru că Reader of the Runes stă destul de bine în picioare, dacă nu pentru originalitate, măcar pentru execuție și valoarea de producție.

Divination, Silverseal și Under the Sign of a Black Star sunt piese de pus în colecție, iar Eternal Elenor e o baladă care pune vocea lui Damnagoras plăcut în valoare. Problema cu Elevenking e că, începând cu machiajul tâmpițel și copertele de album până la referințele esoterice din versuri, dau senzația că se iau puțiiiiin prea în serios.

Nota: 8.7/10, dar aș fi dat 9 dacă nu se machiau.

Cu să începeți: Divination, că tot are un videoclip dubios.

 

Steel Panther – Heavy Metal Rules (2019)

Steel Panther nu sunt o treabă prea complexă: sunt o trupă de glam metal care a ratat startul ultimului val de glam (finalul anilor ’80 și începutul anilor ’90), motiv pentru care s-a apucat de parodii ale aceluiași gen.

Au devenit un fel de senzație online după piesa Community Property și au continuat pe aceeași linie de Spinal Tap modern, păstrându-și personajele ridicole inclusiv în interviuri și scoțând hituri cu titluri precum Gloryhole. Sunt o trupă absolut simpatică dacă ești familiar cu trupele pe care le parodiază… și o gașcă de moși enervanți dacă nu ești.

Heavy Metal Rules a venit deja cu două videoclipuri apt intitulate Always Gonna Be a Ho și All I Wanna Do is Fuck Myself Tonight și sunt suficiente pentru a afla cum sună tot albumul: ca Motley Crue dacă ultimii ar fi avut măcar puțin simțul penibilului.

Nota: 7.5/10, pentru că oricum glamul n-ar fi luat mai mult.

Cu să începeți: Fuck Everybody, pentru că exprimă perfect etosul trupei.

 

Volbeat – Rewind, Repeat, Rebound (2019)

Probabil una dintre cele mai cunoscute trupe din Danemarca, Volbeat combină rock’n roll-ul (și rockabilly-ul) cu metalul melodic și obțin fie un sound foarte fain, cu un aer retro, fie „metal pentru fetițe”, cum i-a catalogat cândva un autor de recenzii. Depinde de album.

În lista mea, Volbeat sunt însă destul de sus, chit că nu înțeleg toate versurile mormăite ale lui Michael Poulsen și nici freza lui gelată. În aceeași listă, Rewind, Repeat, Rebound e un album bun, deși sound-ul trupei pare să stagneze, mai ales după ce Seal the Deal and Let’s Boogie l-a definitivat.

Ancorat cumva în tematica copilăriei, albumul de anul ăsta ne îngroapă în nostalgie pe piese precum Leviathan, Last Day Under the Sun, When We Were Kids sau The Everlasting. Tot aici găsim și cea mai scurtă piesă a trupei și anume Parasite (care din motive promoționale, are și videoclip). Un album bun, dacă vă place Volbeat și peste medie dacă vă place rock’n roll-ul în general.

Nota: 8.4/10, pentru că Volbeat chiar au un sound unic.

Cu să începeți: Leviathan, că-i despre monștrii copilăriei.

 

Bloody Hammers – The Summoning (2019)

Bloody Hammers sunt ce s-ar întâmpla dacă Alice Cooper ar cânta la The Misfits: o combinație de hard rock cu tentă horror, cu elemente de punk și armonii preluate din darkwave (un gen unde solistul a avut ceva succes înainte).

O trupă născută în Transylvania (districtul american cu același nume, nu regiunea românească), Bloody Hammers s-au chinuit ceva să-și găsească un sound propriu și pe The Summoning cred că l-au găsit. Ba, mai mult, par să-l fi adus deja la perfecțiune.

Cu nume inspirate din filmele horror giallo și o imagine derivată din aceeași perioadă, Bloody Hammers rupe pe albumul ăsta cu rockăreli melodice precum Now The Screaming Starts, From Beyond the Grave și Let Sleeping Corpses Rise. N-are sens să insist prea mult, însă: dați-i o șansă.

Nota: 9.0/10, pentru că trupa promite enorm de-aici încolo.

Cu să începeți: Let Sleeping Corpses Rise, o piesă ca un Halloween.

 

Amon Amarth – Berserker (2019)

Veteranii Amon Amarth ne aduc un album prea melodic, ar spune criticii. Ei bine, criticii pot să pupe fundul măreț al lui Odin: Berserker e un album excelent! De altfel, elementele melodice pe care mulți le hulesc par o evoluție plăcută pentru o trupă de death metal a cărei obsesie pentru vikingi atinsese cotele bătăliei de la Edington.

Chiar dacă nu e primul pe soclul albumelor Amon Amarth, Berserker lovește unde trebuie cu Crack the Sky, Raven’s Flight, Mjolner (Hammer of Thor), Fafner’s Gold, Shield Wall sau Skoll and Hati. Cu alte cuvinte, Amon Amarth dă bine pe toate planurile, nu foarte diferit de poporul pe care-l ridică în slăvi. În plus, faptul că nu e un album atât de greu, face din Berserker un album perfect pentru cei care de-abia acum încep să se familiarizeze cu sound-ul trupei.

Nota: 9.0/10, pentru că așa zic eu

Cu să începeți: Crack the Sky, pentru că-mi place mie (#obiectivitate)

 

The 69 Eyes – West End (2019)

The 69 Eyes sunt una din cele mai bine vândute și mai vechi trupe finlandeze de rock și abordează o combinație de hard rock cu gothic metal care a inspirat printre alții și trupe precum HIM sau The Rasmus. Spre deosebire însă de ultimele două, The 69 Eyes au dat și albume precum Blessed Be sau Paris Kills pe care le poți pune în playlist și după pubertate. Cea mai apropiată trupă ca sound de ei rămâne Type O Negative (sau invers).

West End e un album bun după standardele trupei, poate și numai prin faptul că aniversează 30 de ani de existență. Treizeci de ani de îmbrăcat de parcă ar fi dat spargere în second hand. Dacă Lady Darkness și Cheyenna (recomandată fanilor) sunt single-uri clasice The 69 Eyes, Two Horns Up e o colaborare cu Dani Filth la care nu mă așteptam și care, sincer, dă bine!

Una peste alta, West End e un album dedicat fanilor mai vechi ai trupei, dar nu cred că-i va deranja nici pe cei care sunt la primul contact cu trupa.

Nota: 8.1/10, pentru că e ok, dar au avut și zile mai bune.

Cu să începeți: Two Horns Up, dacă tot am menționat-o.

 

Sonata Arctica – Talviyö (2019)

Sonata Arctica e o trupă care odată ce a luat-o pe derdeluș nu s-a mai ridicat din săniuță. Deși au peste 20 de ani de muzică în spate și câteva albume foarte vândute (Ecliptica, Silence, Winterheart’s Guild), Sonata Arctica se încăpățânează să inoveze. Prin inovat înțeleg: să cânte hard rock cu accente de menopauză, în loc de power metal-ul care i-a consacrat.

Dacă trupa a mai avut câteva momente de strălucire și după enervantul Unia (Stones Grow Her Name din 2012 e chiar un album bun), ultimele două albume sunt uitabile, pe când Talviyö reușește să fie de-a dreptul prost. Și asta nu doar pentru că Toni Kakko insistă să se strâmbe și să cânte gutural deși el are voce de tenor (și să-și pompeze singur egoul, când poate), dar și pentru că producția de pe Talviyö e fantastic de proastă. Sună ca un album înregistrat într-un garaj de o trupă de cover-uri după formația vocal-instrumentală Iris.

Serios, uitați-vă doar peste banala Cold și pe absolut înspăimântătoarea Who Failed the Most unde o trupă de moși zbiară cu reverb-ul la maxim. Poate că după albumul ăsta trebuie să ne mulțumim cu ideea că Sonata Arctica au fost o trupă foarte faină de power metal (una care se lupta cu Stratovarius și Gamma Ray cândva), dar acum sunt una absolut mediocră de hard rock. Practic, oamenii au avut ceva fain și și-au zis: Să nu se mai repete!

Nota: 5.8/10, pentru că mi-au plăcut destul de mult la un timp.

Cu să începeți: Cu piesa aia faină cu Minculescu…

 

Myrath – Shehili (2019)

Deși nu sunt primii care au amestecat heavy metal-ul cu muzica orientală (Orphaned Land și Melechesh îmi vin acum în minte), franco-tunisienii de la Orphaned Land sunt printre cele mai faimoase trupe de genul ăsta.

Dacă până la albumul anterior, sound-ul lor părea a fi un power metal inspirat de Symphony X și presărat din când în când cu melodii folk orientale, pe Shehili ultimele formează de fapt linia directoare. În plus, dacă Orphaned Land și Melechesh au vizibile influențe de death și respectiv black metal și abordează des tematici religioase, Myrath fac genul de muzică relaxantă pe care ar face-o Ali Baba dacă l-ar avea pe Aladdin la chitară.

Și culmea e că le iese. Shehili e unul dintre cele mai bine închegate albume de folk power (hai să-i zicem așa) ascultat în ultima vreme, cu piese precum Dance, Born to Survive sau No Holding Back care îți induc o stare de interesantă confuzie. Să dai din cap? Să dai din buric? În plus, Zaher Zorgati are o trăsătură rară la soliștii care cântă în falsetto: nu mă enervează. O bilă albă merge și la chitaristul Malek Ben Arbia, care execută impecabil, fie că piesa e despre iubire, fie despre djini.

În orice caz, dacă vă e dor de Prince of Persia, băgați Shehili în playlist și uitați-vă și la videoclipurile care parcă-s regizate de un Sergiu Nicolăescu tunisian. Dacă vă place ce auziți, ne vedem pe 28 februarie la concertul din București!

Nota: 8.8/10, pentru că e greu să faci ce fac ei în mediul ăla muzical.

Cu să începeți: Dance pentru că are cel mai dansabil solo de chitară din istoria solo-uri de chitară.

 

Gloryhammer – Legends from Beyond the Galactic Terrorvortex (2019)

Gloryhammer e un proiect secundar început de tipul de la Alestorm (singura trupă de pirate metal scoțian) și de cel devenit între timp contabilul lui (serios), contabil care are o voce absolut fascinantă. De altfel, încă de la debut, Gloryhammer a cântat un power metal remarcat pentru valoarea de producție și versurile atent ticluite despre unicorni. În plus, faptul că Christopher Bowes e doar la clape, nu și la voce, s-ar putea să fie un avantaj pentru ei.

Albumul de față nu duce lipsă de niciuna dintre cele două ingrediente amintite mai sus, reușind totuși să fie un album absolut ascultabil dacă nu vă deranjează unicornii. De altfel, dacă Gloryhammer ar schimba puțin tematica, piese precum The Land of Unicorns, Gloryhammer sau Hootsforce ar putea avea un public ceva mai mare. Altfel, poți spune că Legends from Beyond the bla-bla e cam cel mai bun album Gloryhammer de până acum.

În plus, ediția de lux are și niste variante simfonice ale pieselor care arată că, dincolo de ceea ce probabil e nebunie diagnosticată, Christopher Bowes e un compozitor foarte-foarte-foarte bun.

Nota: 8.0 /10, pentru că e un album bun de power metal, tras în jos de unicroni. Și pentru că îmi e rușine să spun că mi-a plăcut.

Cu să începeți: Hootsforce, pentru că un tip îmbrăcat în Dwarf se luptă cu un alt tip pe un submarin interstelar.

 

Astral Doors – Worship or Die (2019)

Nils Patrik Johansson a trecut printr-o groază de trupe (cel mai recent prin Civil War), însă Astral Doors pare să fi fost proiectul lui de suflet. Și înțeleg de ce: Astral Doors e o trupă de heavy metal clasic care-și dă toată silința să amintească de trupele lui Ronnie James Dio… dacă respectivele trupe s-ar vinde în H&M. De fapt, Johansson are exact vocea lui Dio, dar nu și abilitățile lui compoziționale.

Încă de la memorabilul Of The Son and the Father, Astral Doors s-au luptat cu temele metaliste, oscilând între critica creștinismului (ceva ce fac și Powerwolf… în felul lor), descrieri de bătălii demonice, referințe medievale și plăcerea de a purta piele și ținte. Treaba asta uneori merge (cum a mers și pe Jerusalem-ul din 2011), iar alteori nu (cum au fost pe vreo cinci din opt albume).

Worship or Die e însă un album închegat, iar piese precum Marathon, Ride The Clouds sau Night of the Hunter ies plăcut în evidență. În plus, când Johansson nu sună ca un bătrânel isteric, nostalgia vocii lui te lovește din plin.

Nota: 8.0 /10, merge la fix pentru nostalgie, dar nu va fi neapărat tolerat de oamenii care nu erau fani Dio.

Cu să începeți: Night of the Hunter pentru că, deși are un videoclip idiot, e o piesă clasică în structură.

 

Eluveitie – Ategnatos (2019)

Al doilea album fără Anna Murphy se dovedește norocos pentru elvețienii de la Eluveitie. Folk metal-ul lor complex și încărcat de instrumente dubioase își găsește ambele manifestări pe Ategnatos. Manifestarea melodică și oarecum pop pe piese iese la suprafață pe Ambiramus sau Ategnatos (mai apropiată de stilul clasic al trupei), iar agresivitatea, condusă de growling-ul death metal al lui Chrigel Glanzmann, se vede pe piese precum Worship sau Mine is the Fury.

Personal, le prefer partea mai melodică, însă mă bucur să văd că plecarea lui Murphy nu a adus compromisuri pe albumul ăsta (precedentul încă îi mai purta semnătura). În plus, față de alte albume ceva mai războinice, Ategnatos e impregnat de o atmosferă apăsătoare, similară cu ce se putea auzi pe Slania.

Nota: 8.7 /10, un album bun de la Eluveitie.

Cu să începeți: Ambiramus, că-i mai relaxantă.

 

Cellar Darling – The Spell (2019)

Și dacă tot am vorbit de Anna Murphy, n-ar strica să încheiem chiar cu trupa ei, aflată deja la al doilea album în nici trei ani de existență. De altfel, cam asta e și problema: Murphy are talent cu duimul și ambiție pe măsură, dar albumul pare grăbit, ca și precedentul. Parcă ar vrea să le demonstreze foștilor colegi de la Eluveitie cât cântărea în trupă „hurdy-gurdy”-ul ei.

The Spell e un fel de poezie folk-rock, mai mult decât e sau ar putea fi un album metal. Liric e destul de interesant – fiind de fapt un album conceptual, a doua parte conține și un audiobook recitat de solistă. De altfel, atmosfera de pe piese precum Freeze, Drown sau The Spell nu poate fi negată, dar nici plictiseala nu se lasă ușor alungată. Ce-mi lipsește de fapt este partea agresivă a muzicii, un compliment perfect pentru vocea lui Murphy.

Nota: 7.9 /10, nu știu dacă merită atât, dar Anna Murphy a cântat și ea pentru Goodbye to Gravity, iar coperta albumului (altfel fascinantă) a fost executată de legendarul Costin Chioreanu.

Cu să începeți: Insomnia, că e ceva mai greuță.

 

P.S: Dacă nu vă tentează niciun album, vă pot recomanda cu căldură cartea lui Andrew O’Neill – The History of Metal, sau măcar un articol simpatic care să vă trezească pofta de ascultat.

27 Comments

  • Nimic de tool?

  • Sincer, a primit atat de multe recenzii, incat am zis: las’, sa-l asculte altii. Nu am fost niciodata mega fan Tool, dar le ascult toate albumele cu atentie. Fear Inocculum imi place fie si prin valorile de productie mult mai ridicate, cu 7empest in capul listei.

    Apropo de Tool, am descoperit recent Rishloo, la recomandarea unui preten 🙂 (seamana foarte mult, deci ar merita sa le dai o sansa).

  • Rapid ai raspuns… E bine ca ai timp sa asculti atata muzica.:)

  • Interesant, cred ca se muleaza mai bine pe ce-mi place.

  • Prea mult timp nu am, dar acum bag si Youtube Music si al naibii Google, la cat m-a spionat, chiar stie tot ce-mi place ;))

  • Buna selectie, nene. Buna de tot! Desi ma asteptam si eu sa vorbesti despre cum au luat-o Tool pe Taylor Swift la vanzari.

  • Up!

  • Facem altfel: ii mentionez pe Tool in traditionalul articol de sfarsit de an (ala cu necrologuri si elogii). Faptul ca au batut-o la debut pe Taylor Swift a dat speranta multor metalisti :))

  • Multam pt tips, am ce asculta nou pt cateva zile/saptamani! 🙂 Doar albumul Myrath l-am ascultat, restul n-am “citit”. Tot fresh (2019), ai ascultat ultimul album As I Lay Dying? Dar Equilibrium – Renegades? L-au scos prin August parca.

  • Nici metalul nu mai e ce a fost odata.

  • DanC: Equilibrium imi plac, dar nu am ascultat Renegades – am inteles ca incep sa se apropie de un sound mai clean, mai apropiat poate de un Ensiferum. As I Lay Dying e bunut, doar ca ma freaca putin tot istoricul cu baiatul ala si sotia lui :))

    Ionut: Daca vinde, inseamna ca poate sa devina din nou ce a fost 🙂 (intre noi fie vorba, prefer din multe privinte metalul modern, dar din cand in cand mai bag cate un early Sabath sau Judas) 🙂

  • Mamaaa, cum suna noul Equilibrium. Ce schimbare – zici ca-s Sonic Syndicate sau The Unguided!

  • Renegades prima jumate imi place, se baga putin si-n rap/hip hop. A doua parte mai putin. Probabil au zis baietii hai sa mai facem si niste bani totusi. Ca sa fii genial si sa mori de foame parca nu prea merge 🙂

  • Pai nu stiu daca erau geniali inainte, dar nimeni nu-i poate acuza ca nu munceau. Mie primul lor album mi se pare de aur – o forma rafinata a primelor albume Ensiferum.

    Apropo de Equilibrium si ultimele albume: https://youtu.be/HGmZ52nyblE?t=148

  • Da! 🙂 Armageddon il am pe repeat – si-n masina, si pe player. Inclusiv Sagas. Am bagat Equilibrium la greu dupa ce mi-a pus fiu-miu ceva din Renegades. Pt ca-s intr-adevar geniali (btw o sa caut si Turis Fratyr, thx!).
    La fel am sapat si cu Insomnium, si cu Ensiferum. Si da, Ensiferum primele 2 albume is 10/10, cred ca mi-a trebuit 6 luni sa ies din obsessive listening. Iar de “muritul de foame” – imi adusesem aminte cum povestea fecioru’ – fusese la un concert Wolfheart aici in Toronto, cica erau doar vreo 50 in sala. Puteau sa hang out cu membrii formatiei in pauza. Si ma gandeam ca e trist totusi: muzicieni absolut geniali (talent si la compozitie, si la executie), insa nimeni nu-i baga-n seama. Lumea o freaca cu U2-“where the streeets have no naameee”, Sting, Elton John si alte kkturi geriatrice. Ma omoara statiile rock cu prostii de genul asta. Sau cauti pe net “metal”, iti da Metallica la greu. Really?!? 🙁 Bine, nene – au fost ok, bravo, dar totusi au trecut 40-si de ani de atunci. Lumea a evoluat/avansat/diversificat. La fel si metalul.

  • Ah, am uitat, album nou(2019) bun di tăt: Insomnium – Heart Like A Grave.

    E criminal, dupa parerea mea. Ultimele 2 piese cel putin = la nivel de Beethoven/Mozart.

  • Eu eram complet in filmul folk-metal la inceput (ca si cu technical death si alte genuri dezvoltate ceva mai tarziu), ca in Ro prin 2005-2006 se difuzau doar Iris si Metallica la radiourile locale de rock (poate doar la CityFM prindeai altceva, dar astia au disparut repede).

    Wolfheart sunt foarte talentati (sau talentat?), dar, ca si alta trupa foarte similara, Swallow the Sun au un public destul de restrans.

    Sincer, la Wacken si festivalurile mari chiar si trupele mititele gasesc cateva mii de fani care sa-i asculte. Cumva, cred ca de-asta e bine ca Tool a batut-o pe Taylor Swift in vanzari, ca-s o trupa de progressive metal ciudata (si apreciata).

  • Cum sa uit de Insomnium? Sa-l bagi si pe-ala, da!

  • Sincer, eu nu prea ascult metal, oricat de ucigator ar fi si oricat de labarit devine indy. Dar imi plac titlurile. Ascult the Bahamas, iau la cunostinta ca exista “Glory Hammer” si “Steel Panther”, si ma linistesc ca lumea e ok si ca este si bine, si rau 🙂

  • Croco: Il punem si pe el la urmatoarea tura.

    zaMo: Eu ascult si indie (in ultima vreme m-am intors la Frightened Rabbit si The National), dar daca metalul e cam 65-70% din muzica ascultata, o sa ma concentrez pe el.

  • Foarte misto Bahamas, ascult acum 🙂

  • Daca erau si HamerFall cu Dominion, cred ca acopereai cam tot ce am ascultat (si mi-a si placut…) anul asta. Au mai scos si DragonForce, dar sunt cam de aceasi nota cu Sonata, slabut.

  • Hmmm, n-am mai ascultat Hammerfall din liceu si nici atunci nu ma omoram cu ei – dar e greu sa nu le recunosti meritele in accelerarea miscarii power metal. DragonForce cred ca din 2004 nu m-au mai miscat cu ceva (My Spirit Will Go On e piesa mea favorita de la ei), dar aici recunosc meritele lui Herman Lee.

    Intre timp am mai descoperit si o miscare de “classic heavy metal revival” cu trupe ca Visigoth sau Dream Troll. Si acolo e de aruncat un ochi 🙂

  • Am ascultat cate doua albume de fiecare, Visigoth au ceva, dar ce am vazut filmat live e dezamagire. Dream Troll nu prea sunt din filmul ala, poate nu i-am prins eu cu ce trebuie.

  • Visigoth sunt foarte pusti si am constatat si eu ca trupele foarte tinere nu suna prea grozav live – poate si pentru ca sa produci muzica e mai usor decat sa o canti.

    Daca vrei, Visigoth sunt mai aproape de Saxon, pe cand Dream Troll de Maiden (desi la ei se simte si niste power metal modern).

  • Visigoth mi-au parut foarte aproape de Rage, cel putin ce am ascultat. La Dream Troll parca am auzit ceva spre progresiv, dar nu am facut eu click cu ei.

  • Rage sunt mai “thrashy” putin. Visigoth sunt destul de curati in sound, dar departe de a fi originali 🙂

    Si da, Dream Troll au piese destul de lungi si de “proggy”, dar e prog din ala din perioada psihidelica.

    Sincer, in perioada asta am avut mai degraba descoperiri din zona indie (Frightened Rabbit, Elbow si chiar si Bahamas amintiti mai sus de Zamo) si redescoperiri din zona metal (Kalmah, printre ele). N-am gasit trupe de care chiar sa nu fi auzit in ultimul an (inainte ma lovisem de Beast in Black, dar aia e alta poveste, una mai siropoasa muzical).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.