Krossfire's Blog

Acum ceva vreme, un veteran al industriei de publicitate din State se plângea că există mult prea multe branduri care ridică în slăvi tinereţea…

Dacă supraevaluarea tinereţii nu mi se pare chiar o “problemă”, soclul pe care am plasat adolescenţa e cel puţin ciudat. Nu cred că e nevoie să vă amintesc, dar trăim într-o epocă în care cărţile destinate sectorului “young adult” domină piaţa de carte (ceea ce nu-i neapărat un lucru rău), în care industria muzicală e dedicată fie adolescenţilor ignoranţi, fie celor ignoraţi şi supăraţi. O epocă în care o bună parte din filme au protagonişti puberi şi în care la câteva secunde eşti lovit de o chemare la “distracţie cu gaşca”. Toate sunt bine alimentate de glasul exploziv al Internetului şi de reţelele sociale care-ţi spun că “acum e momentul” şi că 40 de ani e noul “majorat”.

Sun ca un moş sinistru? Probabil, dar asta nu înseamnă că nu ar fi ceva de rumegat aici. Psihologii de mucava, dar şi cei cu ani de terapie în spate, spun că a te comporta ca un copil nu e deloc greşit. Din perspectiva unuia care dă des în “mintea copiiilor”, aş spune că retrasul într-o lume fără obligaţii şi fără prea multe piedici nu e un lucru rău. Dar, atenţie, vorbim despre copilărie. De altfel, nici senectutea nu ar trebui să ne sperie. Dacă am trăi într-un sistem echitabil, perspectiva unei perioade de minim 10 ani în care să putem face ce vrem, fără presiuni sociale, personale sau… hormonale ar fi în mod normal un prilej de încântare. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de copilărie, la o astfel de vârstă ai şi inteligenţa şi experienţa la purtător. Alergatul după medicamente şi supravieţuirea la limită n-ar trebui să se numere printre sporturile practicate de bătrâni.

Deci, extremele etăţii ar putea cumva să atragă. Sunt perioade fără mare putere de influenţă, dar şi fără mari responsabilităţi. Dar adolescenţa? De ce am vrea să ne retragem într-o perioadă scurtă şi nu tocmai fructuoasă, o perioadă de tranziţie în care instabilitatea hormonală şi cea emoţională se îmbină fascinant cu limitările intelectuale. O perioadă în care lumea ta este extrem de mică, motiv pentru care o poţi ocupa pe toată. Pentru unii a fost o perioadă creativă, pentru alţii una chinuitoare, dar pentru cei mai mulţi a fost o combinaţie bizară de bune şi rele, condimentate cu aşteptarea perioadei în care “o să ai banii tăi şi mediul tău”.

(Sursa: Truthfacts.com)

Da, adolescenţa are şi părţi bune, unele dintre ele derivate din cele mai puţin bune. Chiar dacă eşti născut într-o comună din România, puţin acces la Internet şi iluzia că lumea începe cu tine te pot face să creezi lucruri extraordinare. Sau te pot transforma în prototipul de adolescent, iritant şi cu opinii dubioase. Oricum, excepţii există şi nu sunt foarte puţine, mai ales în ţările mai sărace, unde la câteva luni, un adolescent încăpăţânat se mai apropie puţin de imposibil (deşi mulţi au o situaţie financiară peste medie). Majoritatea puştanilor şi puştoaicelor reuşesc însă să se menţină între cele două graniţe, având avântul unui mic revoluţionar, dar părerile despre viaţă, politică şi lume ale unui ajutor de macaragiu (nu că ar fi ceva în neregulă cu meseria asta).

Într-o familie normală, jobul adolescentului este să fie naiv şi să exploreze. Dacă ar fi să fiu nasol, aş spune că jobul adolescentului este să fie prost şi să evolueze. Adolescenţa este de fapt cam singura perioadă în care poţi fi prostovan, fără prea mari repercusiuni. Personal, şi eu şi mulţi cunoscuţi, am profitat din plin de această facilitate. Da, toţi am fost acolo, toţi ne-am crezut buricul universului dar, cert este că, oricâte premii am fi adunat şi câtă lume ne-ar fi spus că suntem grozavi, adolescenţa tot cam la asta s-a redus: o masă de trăiri şi opinii irelevante, dar necesare. Greşeala aici e tot a celor care încurajează obsesiv exprimarea publică, distribuind scrisorile deschise ale vreunui puşti pierdut sau opiniile despre politică ale celor care au citit despre mineriade în benzi desenate.

Şi totuşi, de ce dedicăm atât de mult timp şi de ce investim atât de mulţi bani în categoria asta de consumatori? Nu de alta, dar nu prea cunosc oameni blocaţi în modelul adolescentului etern care să aibă succes sau cu putere de cumpărare (mai scapă câte un Donald Trump, dar succesul în cazul lui e discutabil – în plus, nici nu-l cunosc, deci nu mi-am anulat teorema). Majoritatea oamenilor blocaţi în perioada aia a vieţii sunt cei care în generală şi liceu făceau glume proaste şi fumau în baie şi a căror “influenţă” a scăzut exponenţial odată ce lumea s-a extins dincolo de băncile şcolii. Vorbim despre oameni cu foarte puţină libertate şi putere de cumpărare, dar cu mult timp liber.

Înţeleg de ce un producător de produse fast food sau de băuturi carbogazoase ar vorbi cu adolesenţii şi cu grupa de vârstă “până în 25 de ani”, dar producătorii de maşini? Producătorii de bunuri de lux? Producătorii de produse alimentare premium? La naiba, până şi producătorii de conţinut mai serios speră să aibă un ciorchine de puştani care să dea click pe toate mizeriile lor, fără să leconsume efectiv. Unii dintre voi, părinţi probabil, mi-aţi spune că puştii din ziua de azi pun o mare presiune pe cei din jur pentru a obţine ce doresc. Şi e adevărat. Deşi cumpărătorul nu poate profita la maxim de el, ai mai multe şanse să vinzi un smartphone de ultimă generaţie unui puştan (tu fiind producătorul sau distribuitorul). Asta dacă te foloseşti exclusiv de forţa brută a reclamelor, nu şi de o strategie serioasă sau de o campanie în magazin.

Folosind “forţa brută” şi exploatând orientarea spre “cool” a puştimii (acel “vreau şi eu” care provoacă lacrimi de părinte şi carduri golite), poţi câştiga nişte vânzări imediate, dar nu vei câştiga nimic pe termen lung, iar fidelitatea va fi la ani distanţă. Să nu mai vorbim despre achiziţiile repetate. În plus, oamenii care ar fi cumpărat în alte condiţii produsul vor fi acum circumspecţi în a se asocia cu un brand pe care puştanii îl poartă în buzunar spre “skate park” (v-am spus că sunt un moş sinistru, nu?). Să luăm un exemplu contraintuitiv: consolele şi laptopurile de gaming, dar şi piaţa mai largă a jocurilor video (mai ales cele pentru PC).

Deşi stereotipurile populare le pun pe seama adolescenţilor, jocurile ca formă artă şi petrecere a timpului liber au un public a cărui medie de vârstă depăşeşte vizibil 30 de ani. Explicaţiile sunt simple, dar pentru ele am dedicată o altă serie. Să spunem totuşi că cei implicaţi în comunităţile de “modding” şi “overclocking” nu sunt tocmai tinerei, la fel cum nici gamerii “hardcore” nu au chiar 12 ani. Chiar dacă nu sunt o majoritate, oamenii ăştia merg pe un procentaj Pareto: 20% dintre cumpărători aduc 80% din profituri, cumpărând piese, accesorii şi jocuri originale.

Prin urmare, ce preferi? Un puşti care va primi consola ta de Crăciun, dacă e cuminte, sau un adult care şi-o cumpără în ziua lansării şi care în primele luni mai baga vreo 2-3000 de euro în jocuri şi accesorii? Dacă a doua categorie te interesează, încetează să mai vorbeşti cu puştanii pentru că ei vor fi oricum acolo şi vor considera “cool” orice chestie la care nu au acces direct. Marile firme deja au învăţat asta, rulând reclame şi campanii cu bugetul a câteva filme româneşti. E valabil şi pentru jocurile bazate pe microtranzacţii, unde manageriţa de 30 de ani, fără timp de pierdut, dar cu propriile nevoi de relaxare, nu va ezita să cheltuie 2-5 euro pentru a trece un nivel, pe când adolescentul plictisit şi cu o ditamai vacanţa în faţă va încerca de 3-40 de ori să-l treacă “gratuit”. Evit să aduc din nou în discuţie pirateria.

Chiar şi în România, segmentul de vârstă 25-45 este cel mai profitabil, cu atât mai mult cu cât noi, cei din el, ne chinuim să-l transformăm într-o clasă de mijloc. Pe alte meleaguri, există şi segmentul ăla de directori în retragere şi pensionari cu bani. Va mai dura până să avem unul, dar ne descurcăm cu ce avem: corporatişti de toate soiurile, mici antreprenori, oameni cu profesii liberale şi angajaţi fericiţi (adică ăia care nu se consideră corporatişti, dar sunt). Genul de oameni cărora nu le poţi vinde o valiză de lux spunându-le că îşi pot lua zborul cu ea pe litoral (reclamă reală, din păcate), dar pe care i-ai putea îmbia la un city break prin Praga, cu fix aceeaşi valiză. Tot ei sunt genul de oameni care nu-şi cumpără masini de 18 000 de euro (în rate sau cu banii jos) pentru a “retrăi bucuria de a fi tineri”. Ei sunt încă tineri, doar că-s genul de tineri care ştiu că în viaţă trebuie să mai plăteşti şi impozite şi pe care nu-i prea mai emoţionează primul sărut sau noaptea când pleacă părinţii de-acasă.

Ce am încercat cu greu să spun în articolul ăsta este că adolescenţa nu este o experienţă nefastă sau “nasoală”, ci că este pur şi simplu irelevantă pentru oricine altcineva mai puţin pentru cel care o trăieşte. Cu alte cuvinte: hai să vindem şi promovăm lucruri oamenilor care au şi banii şi discernământul pentru a le cumpăra.

P.S: Aveam de gând să aberez ceva despre patriotism, dar tocmai am primit un steguleţ cadou pentru că sunt un client fidel, aparent. Un astfel de cadou îţi schimbă fundamental perspectiva, aşa că ghinion, dragi adolescenţi…

15 Comments »

Exista oameni despre care se vorbeste admirativ din scoala generala pana la pensie…

Sunt oamenii care „tac si fac”. De la colegul de clasa care invata “fara sa se vaite”, pana la colegul de birou care rezolva proiectele inainte “sa vina mailul”, exista un grup de oameni care-si face treaba atat de bine, incat, de multe ori, cei din jur uita ca problema s-a rezolvat. Acesti ninja ai eficientei si bunului simt au capacitatea de a ajunge foarte sus pe scara profesionala si sociala, dar, de cele mai multe ori, se multumesc cu existente modeste. De ce? Pentru ca, din pacate, se intampla sa traiasca intr-o perioada si intr-o tara in care daca taci, faci, dar nu spui, e ca si cand ti-ai lua concediu fara plata.

Pentru cei care miros aici ceva scandal cu iz politic, ar fi cazul sa mentionez ca articolul de fata nu e o metafora pentru dezbaterea electorala. Nu de alta, dar problema nu se rezuma la Romania si nici la lozinci de campanie. E un fenomen al ultimelor decenii si e greu de spus daca vorbim intr-adevar despre o problema sau despre o evolutie naturala a spatiului public si privat. Eficienta si corectitudinea nu mai sunt suficiente pentru ca unui om sa i se recunoasca meritele. Fiecare gest, oricat de natural, trebuie anuntat si promovat pentru a avea impact.

O prima cauza pentru care oamenii care tac si fac sunt buni de dat exemplu, dar nu si de sefi, este ca normalitatea si standardele sunt greu de definit. Aici Romania are intr-adevar un “avantaj” fata de tarile pe care le presupunem civilizate. Intr-o tara in care medicii care nu iau spagi sunt subiect de reportaj, iar oamenii care returneaza portofele sunt eroi, lipsa modelelor nu e o metafora. Noi chiar avem nevoie ca oamenii care “tac si fac” sa iasa in fata si, chiar daca bunul simt ii va impiedica sa se bata cu pumnii in piept, sa ne arate din cand in cand ca exista.

Asta ne aduce la al doilea motiv pentru care e teribil de greu sa “taci si sa faci”. In 2014, ideea ca recompensele vor veni daca iti vezi pur si simplu de treaba nu e doar discutabila, ci e de-a dreptul gresita. Intr-o epoca a selfie-urilor si egourilor supradimensionate, sa nu te ocupi deloc de promovarea personala inseamna sa te autocondamni la anonimitate. Sigur, pentru multi, simplul confort este suficient, mai ales daca sunt intr-un domeniu care-si rasplateste decent toti practicantii. Totusi, daca nu esti in stare sa-ti vinzi munca si personalitatea, nu te astepta sa ajungi in varf. Nu e imposibil, dar e cu siguranta mai dificil. Imaginea ramane esentiala, chiar si atunci cand o expui in fata unui grup restrans.

Un al treilea motiv pentru care nici macar oamenii “care conteaza” nu te pot judeca exclusiv “pe merite” este zgomotul. Cei care au trait experienta corporatiei stiu ca individul cu functie incerta care trimite sute de mailuri si traieste la maxim fiecare pauza e obligatoriu in orice departament. Din pacate, la fel e si promovarea lui ulterioara. Indiferent daca omul in cauza face sau nu ceva, prezenta lui pe canalele interne de comunicare este greu de ignorat. Desigur ca spam-ul nu e cea mai buna metoda de a te promova si cu siguranta nu e cea mai profesionista, dar sistemele inchise nu-ti ofera mereu ocazia de a fi elegant. Astfel, oamenii care chiar fac ceva pentru companie sunt la randul lor nevoiti sa-si aduca insistent proiectele in discutie si sa le mentioneze de cate ori au ocazia. Da, oamenii care-si fac treaba pentru care sunt platiti trebuie sa spuna tuturor ca o fac. Nu e redundanta, e o norma. E supravietuire.

(Autopromovarea, in viziune moderna. Sursa)

Ce se intampla insa daca faci mereu mai mult decat ti se cere si alegi sa stai in banca ta? In general, ti se da mai mult, pentru ca aparent poti sa duci si nici nu te plangi. De-asta, pe langa autopromovarea mentionata anterior, si vaicareala are uneori rolul ei. Daca n-ai vreo arma la tampla, tacerea pe perioade lungi nu e “de aur”. Nu te astepta ca altii sa observe inaintea ta cand esti extenuat sau supraincarcat. Nu te astepta ca altii sa observe cat de mult faci tu pentru binele “comun”. Putini vor pierde ocazia de a sta degeaba pe timpul si banii tai.

Drept concluzie, as spune ca sfaturile primite in copilarie n-au fost tocmai proaste. Oamenii care tac si fac sunt intr-adevar de admirat. Sfaturile n-au fost tocmai proaste, dar au fost cu siguranta incomplete. Degeaba faci, daca nu spui. Intr-o lume care te forteaza sa iti vinzi talentul, trebuie sa stii sa pui pretul corect la raft.

P.S: Revin cu o intrebare pe langa subiect, dintr-o serie mai veche. Cum v-ar placea mai mult sa achizitionati o colectie de proza scurta. In format clasic, tiparit sau electronic, sau intr-un format episodic?

32 Comments »

Ca un mos senil care tipa la un nepot invizibil, o sa-mi incep discursul cu o amintire lunga, marcata de o morala incerta…

In prima jumatate a anilor 90’, perioada pe care mi-am petrecut-o in principal alergand si urland, am fost printre norocosii cu acces la „rude de afara” si cu parinti care uneori prindeau delegatii prin tari civilizate. Asta insemna ca, pe langa Eugenia, Turbo, Bonibon, Silvana, Excelent, vafe si mentosane, mai prindeam uneori si „ciocolata d-aia buna”. Vorbim despre o perioada in care, chiar daca gaseai totusi Mars la suprapret si biscuiti turcesti la aprozar, daca aveai o cutie de Milky Way Mini intrai intr-o sfera a exoticului printre pustii din cartier. Nu era atat o chestiune de calitate, cat una de noutate. Nefiind prea egoist (doar posesiv) si neavand nici spirit antreprenorial (eram cam fraier, deci), simteam de multe ori nevoia sa-mi impart prada…

Evident, prietenii apropiati si cei care ma ajutau sa-mi pun ideile tembele in practica aveau acces prioritar la comoara. Cand aveam asa ceva, lor le distribuiam bomoanele cu lichior, batoanele cu crema de iaurt si ceaiul granulat (pe care il serveam uneori pe post de potiune magica, dar asta-i alta poveste). Exceptiile de la regula erau oamenii care ne salvau in momente cheie (ne fereau de vreo bataie, adica) si cei pe care ma mai ruga mama sa nu-i exclud, pentru ca „n-aveau”. Da, stiu, n-am avut o copilarie tocmai dificila din punct de vedere al aportului de glucide (dar sa nici nu va inchipuiti ca am fost vreun privilegiat al sortii, hranit cu lingurita).

O exceptie de la distributia diabetului a fost si Mihaita, un tiganus de vreo 11-12 ani care parea insa de varsta noastra, atat fizic, cat si psihic. Varsta noastra la momentul respectiv se invartea in zona 6-8 ani, etate care ne transforma teoretic in „coinaci”. Pe pustiul in cauza il vazusem de cateva ori pe terenul de la scoala Numarul 2 si cam atat, deci nu se poate spune ca-l cunosteam. Juca fotbal foarte bine, iar eu foarte prost si cam asta a fost si baza interactiunii noastre. Daca la baschet eram mediocru, iar la inot bunicel, la fotbal am fost mereu un pericol pentru ceilalti jucatori, motiv pentru care colegii de bloc ma plasau in aparare. Speranta lor era sa sperii echipa adversa prin stilul meu, o combinatie intre stilul Lacatus si o motostivuitoare. Speranta asta s-a naruit insa cand, intr-un disputat meci intre blocurile 89 si 98 (da, cele doua blocuri erau vecine) apararea noastra (formata din mine, portarul Purky si inca un pusti care nu cred ca mai vazuse obiecte rotunde pana atunci) a luat vreo sase goluri…in prima repriza. Atunci a intervenit Mihaita!

Recomandandu-l drept un var al unui vecin, am facut ce era corect si l-am lasat pe el in locul meu. Eu eram, chipurile, foarte obosit, de la atata faultat si trimis mingea in out. Ei bine, Mihaita a lasat sa mai scape un singur gol pentru adversari, timp in care echipa noastra, in frunte cu noul venit, a reusit sa marcheze vreo sase puncte si sa piarda onorabil primul meci din ”Cupa Blocurilor” (da, chiar organizam asa ceva). Drept recompensa si pentru a-mi mai indulci putin performanta, am decis sa impart cu toata echipa o punga de caramele nemtesti (cu lapte, spiralate) care zacea de vreo luna pe-acasa. Motivul generozitatii mele spontane era simplu: desi erau mult peste ce ce oferea pe piata, mie nu-mi placeau caramelele. Daca ai mei colegi de bloc n-au avut o problema sa se indoapte, Mihaita se uita la bomboanele din mana de parca erau pietroaie. Dupa o vreme, m-a intrebat cu niste ochi imensi: Ce e alea carameeleee?

Micii experti din jur s-au chinuit sa-i explice ca bomboanele pe care urma sa le manance erau „caramele bune”, fara sa inteleaga ca omul, pana la 11 ani, nu mancase si nu vazuse vreodata caramele (desi produse similare se gaseau pe piata). Prima bomboana nu i-a placut. Ii ramasese intre dinti si incerca sa zambeasca in timp ce rontaia zaharul topit. Dupa ce a mestecat-o si „inmuiat-o” putin (asa cum l-au invatat specialistii), a inceput sa inteleaga. A doua a fost altfel, iar a treia a incheiat ritualul de initiere. Absolut fascinat, pustiul mi-a multumit si s-a dus apoi sa bea apa de la cismea. Fix in momentul ala, Mihaita realizase ca din viata lui lipsisera de prea multa vreme caramelele! Dupa mutrele pe care le facuse si fericirea autentica de pe chip, ai spune ca avusese o revelatie. Eu, din pacate, eram prea mic sa am una, asa ca am ignorat evenimentul si am continuat sa domin traficul de caramele. Ulterior, Sugus si “Bomboanele cu Vaca” mi-au anulat suprematia.

Interesant aici nu e ca personajul nostru avea niste lipsuri materiale si sociale, ci ca, foarte probabil, Mihaita ratase o parte interesanta a copilariei (recompensele dulci, cu beneficii indoielnice). Ratase ceva ce nici nu stia ca exista! Asa cum generatiile anilor 70 si 80 au tanjit dupa banane si Pepsi, nestiind ca ciocolata adevarata contine cacao si ca inghetata poate avea si gust, asa si generatiile mai tinere au balit dupa tot felul de produse vazute prin reclamelele Cartoon Network. De exemplu, printre noi umbla mitul ca Dr.Pepper e un fel de Coca Cola adus la perfectiune, un produs premium, inaccesibil muritorilor de rand. Asta pana am baut amestecul ala lesios de aroma de migdale si sirop de porumb care mi-a demonstrat ca exista gusturi mai nasoale decat aditivii din Rio sau Keke (bautura carbogazoasa cu un papagal isteric pe eticheta, produsa temporar in Ramnicu Valcea).

Sigur ca restrictiile resimtite de diferitele generatii nu sunt comparabile si ar fi nedrept sa pun la aceeasi masa lipsurile unor oameni oprimati de un sistem nefunctional cu lipsurile unor pusti ”rasfatati” de tranzitie. Totusi, problema de fond e aceeasi: simti ca lipseste ceva, ca exista mai mult si mai bine. Simti ca lipseste ceva, dar n-ai idee ce. Daca ar fi vorba doar despre dulciuri si mici recompense, n-am vorbi realmente despre o problema. Sa fim seriosi: pentru noi ciocolata Ambasador era divina, pe cand in cealalta parte a globului, pustii americani basculau batoane Hershey cu migdale, caramel si cereale expandate. Cu toate astea, nu cred ca ne lipsea cu adevarat ceva, asa cum nici unui pusti nascut la Lion nu-i lipsesc deosebitele gogosi cu zahar pudra si merdenelele romanesti. In cazul ”micilor luxuri”, partea buna e ca absenta lor nu e atat de usor de simit, iar lipsa lor nu-ti saraceste efectiv viata. Chiar si atunci cand le observi la altii si ajungi sa ti le doresti (pustii sunt experti la asta), lucrurile nu sunt atat de grave. Faptul ca ”nu stiai ce-s alea caramele” nu te facea mai putin copil, ci poate doar un copil mai putin norocos (si eventual mai sanatos).

Exista insa lucruri pe care daca nu le cunosti… nu poti sa te simti om. Daca nu stii “ce-i aia” libertate, daca nu stii ce inseamna sa nu-ti fie frica… ai o problema. Daca nu stii ce inseamna sa fii satul sau odihnit, daca nu stii ce inseamna sa dispui de propriile bunuri, iar ai o problema. Lista poate continua, cu-atat mai mult cu cat au scris-o niste baieti de la ONU intr-o chestie numita Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Mai grav nu e ca ai una sau mai multe probleme, ci ca nu-ti dai seama care ar fi problema sau problemele alea. Pentru oamenii nascuti in regimuri opresive sau in state esuate, nu a existat niciodata o alternativa. Multi dintre ei sunt asemenea copiilor cu afectiuni de la nastere, copii care ajung sa vada sau sa auda mai tarziu decat restul. In ciuda miracolului care i-a eliberat sau ii va elibera din propria conditie, ei raman cu un handicap. Unul care trebuie recuperat.

(Imaginea libertatii – Sursa)

Lucrurile materiale sunt usor de asimilat. N-ai mancat caramele? Mananci 2-3 si intelegi. N-ai avut in viata ta masina? Inveti sa conduci, iti iei una si in 6 luni injuri la semafor ca e plina strada de soferi incepatori si idioti. Daca ai o baza solida, nu e foarte greu sa urci pe piramida lui Maslow. N-ai stiut ce-i aia libertate de exprimare si miscare? N-ai avut ce manca 30 de ani? Nu intelegi clar ce-i aia proprietate privata? Adaptarea nu e la fel de usoara. Uitati-va la tranzitia romaneasca si la produsele ei intelectuale si politice (o parte dintre ele expuse recent la DNA). Sunt oameni si generatii care au crezut ca pot arde etapele, care au crezut ca pot sa treaca de la o copilarie fara caramele, la o adolescenta de Ferrero Rocher. In adancul sufletului lor au ramas insa niste indivizi cu o mentalitate marcata de lipsuri, o gandire axata pe “a avea cu orice pret”, nu pe a deveni.

Exista si oameni care au trait schimbarea si care si-au transformat lipsurile in combustibil pentru ambitie. Oameni care au inteles ce le lipsea si care si-au administrat revelatiile in doze mici si eficiente. Ingrijorator de multi au ramas insa blocati in ideea ca era mai bine inainte. Cand inainte? Atunci cand tuturor ne lipsea cu certitudine ceva, doar ca nu stiam prea bine ce. Cei mai multi au ramas ca vechiul Mihaita, inca bantuiti de intrebarea: Si totusi, ce-i aia libertate?

P.S: Apropo de oameni care nu stiu ce le lipseste, circula recent online un filmulet cu fermierii de pe o plantatie de cacao care gusta pentru prima data din produsul prelucrat al muncii lor. Interesanta nu e morala pe care incearca sa ne-o vare pe gat autorul documentarului, ci reticenta cu care fermierii accepta ideea de “ciocolata” si ideea de schimbare.

33 Comments »

In ultima vreme, cad din ce in ce mai des prada tentatiei de a-mi incepe articolele cu mici clisee…

In cazul de fata, o sa va adorm cu o intrebare: Va mai aduceti aminte? Va mai aduceti aminte de marile certuri din copilarie? Nuuu? Nici eu, pentru ca durau 10 minute si se terminau in general cu doi „prieteni” batand din nou mingea impreuna sau mergand la magazinul din colt pentru a-si umple burtile cu nuga si bomboane. Copilaria timpurie ne oferea un ecosistem cu adevarat unic. Unul al carui mecanism de rezolvare a conflictelor putea oricand sa dea lectii Consiliului de Securitate al ONU.

Lucrurile erau foarte simple. Tu iti apelai cel mai bun prieten cu elegantul „pitic handicapat”, iar el iti raspundea suav prin „tigan coclit”. Simplu! Fetele de la blocul de vizavi sareau coarda pe terenul de fotbal? Pentru a le convinge sa iti acorde putin timp, era suficient sa arunci cu nisip si sa le numesti „proaste imputite”. Ele la randul lor te scuipau si iti semnalau discret namolul proaspat adunat pe haine prin delicata expresie „cersetor jegos”. Minunea se intampla cand, 10 minute si doua strangeri de mana mai tarziu, erati din nou cei mai buni prieteni (sau, in cazul fetelor, obtineai un mult ravnit armistitiu). Era suficient sa vrei sa “faceti pace”.

Sa facem acum un exercitiu similar. Sa ne gandim la oamenii pe care-i evitam pentru ca „s-au uitat urat”, la amicii pe care-i uitam pentru ca „n-au venit la evenimentul ala” si la scandalurile pe care un apelativ spus la nervi le poate genera. Desigur, o sa-mi spuneti ca problema sta in faptul ca naivitatea copilariei e de mult in urma. Suntem adulti si suntem „responsabili” pentru ceea ce spunem! Aparent. Asta e motivul pentru care nimic din ce lansam in prezentari, integram in discursul zilnic sau aruncam in vant nu mai e considerat accidental sau nevinovat. Nu, tot ce spunem are un „scop” si consecinte pe termen lung. De-asta apar si diferentele „ireconciliabile”.

Sunt oare dificultatile vietii adulte atat de greu de surmontat, incat orice cuvant si orice gest sa se transforme instant in arma? Greu de spus. Si totusi, ce facea copilaria atat de eficienta in aplanarea micilor razboaie ? De ce bataliile tineau o zi si nu cinci ani? Unii ar spune ca motivul sta in inocenta celor mici si in incapacitatea lor de a descifra sensul propriilor aluzii (si, implicit, ale aluziilor altora). Altii spun ca ar fi vorba de lipsa de empatie copiilor si de tratarea relatiilor interpersonale cu aceeasi atentie cu care iti speli ratustele de cauciuc. Eu cred insa ca la mijloc exista o explicatie mai complexa decat „copiii sunt prosti, adultii sunt destepti”.

Cand esti copil, n-ai prea multe lucruri care sa-ti defineasca lumea. Pe langa camera si jucariile tale, prietenii si spatiile cunoscute sunt printre putinele repere la care te poti intoarce. Motivul pentru care cauti sa te impaci imediat dupa o cearta si pentru care renuntarea la „colegii de joaca” pare de neconceput tine de coerenta propriului univers. Nu vrei sa-ti reordonezi valorile pentru orgoliul propriu, pentru o jucarie stricata sau pentru o injuratura care nici macar nu stii ce inseamna. E un compromis minor si natural. Cand esti copil, n-ai renunta la lumea ta pentru… nimic in lume.

Acum, de ce ce n-ai putea aplica principiile astea ca adult? Daca excluzi oamenii care chiar iti vor raul (si o demonstreaza prin actiuni repetate), cam poti. Depinde cat de importanta este lumea pe care vrei sa o salvezi. Sefi de stat cu ambitii monumentale, cupluri la inceput de drum, echipe in plina ascensiune si mii de proiecte cu potential. Aparent totul poate cadea prada diferentelor „ireconciliabile”. Desi protejarea “status quo”-ului a dat glas multor tirani, mi-ar placea sa ne punem mai des intrebarea daca un conflict e singura solutie. Mi-ar placea sa analizam mai serios posibilitatea negocierii.

Probabil ca articolul asta suna ca o lamentare de fotbalist: sa fie bine, ca sa nu fie rau! De altfel, nici n-am intentionat sa-l duc mai departe de taramul metaforei. Totusi, de ce sa te chinui sa construiesti o lume, daca ai de gand sa-i arzi campurile si sa-i otravesti fantanile la primul semn de pericol?

P.S: Ca tot veni vorba de copilarie, voi jucati prinselea pe „boli incurabile”? Nu de alta, dar pustii anilor 90’ sigur ar fi inventat un prinselea „cu Ebola” pana acum.

24 Comments »

Iata o intrebare pe care un artist al cuvantului a pus-o acum multi ani unui prieten…

O intrebare cu care ar trebui sa inceapa orice discutie diplomatica si orice analiza politica pertinenta. Serios. Incercarea de a te da ciumeg sau “ciumec” (in functie de care parte a terenului de fotbal ai crescut) e mai mult decat o invitatie argotica la balet. Este o atitudine care pare sa ghideze atat figuranti de pe maidan, cat si directori de corporatii sau oameni politici.

Am auzit prima data intrebarea in copilarie, la un pusti scund si peltic. Respectivul, iritat ca eu si amicii mei de-atunci ii ocupam terenul de fotbal, a simtit nevoia sa ne apostrofeze. Desi nu mi se adresa mie in particular, omul avea dreptate: ne “dadeam” ciumegi. Tineam terenul ocupat, in ciuda faptului ca noi eram vreo cinci insi, iar astia mici vreo cinspe’ si se tot strangeau. Nu aveam cum sa-i batem si nici sa jucam cu ei nu voiam. Am facut pur si simplu parada de “statutul” nostru, pana cand aia micii s-au prins de un fapt elementar: noi eram putini, ei erau multi.

Asa cum ne spune si dictionarul urban, a te “da ciumeg” inseamna a te mandri, făli sau a te da mare. Cu scopul de a obtine un statut, mai mult sau mai putin meritat, as adauga eu. Asta l-ar diferentia de mai putin specificul “a avea harfe” (sau “swag”, in engleza). Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt “ciumegi”, adica au forta necesara impunerii “respectului”, nu au nevoie sa se “dea” ciumegi. Cei care adera la practica mentionata sunt fie oameni slabi care aplica tactica paunului, fie oameni care traiesc in propria lume, o lume in care ei sunt mereu in centrul atentiei. Oameni care simt nevoia in orice moment sa-ti arate ca EI EXISTA!

Prima categorie isi bazeaza atitudinea pe impulsuri naturale (frica, sentimentul de inferioritate) si poate, in cel mai rau caz, sa dea nastere unor batausi (“bullies”) de profesie. A doua categorie, a celor inchisi in propria lume, poate deveni periculoasa, odata cu inaintarea in varsta. Lucrul asta se intampla mai ales daca reprezentantii ei se afla in posturi cheie. Politica locala ne arata destule exemple de politicieni care “se dau ciumegi” (mai ales in preajma alegerilor si in fata camerelor) si ajung sa se desumfle la primul control DNA. Exact genul de golanasi de cartier care incepeau sa planga atunci cand le chema cineva politia la usa.

Din pacate, exemplele din politica internationala nu sunt cu nimic mai prejos. Aici ne lovim de dictatori ai unor natiuni uitate de soarta care isi umfla muschii anemici cu executii publice. Tot aici gasim si despoti alesi prin vot care invadeaza bucatele irelevante de pamant doar pentru ca…pot. Altfel, ce altceva ar putea fi ultimele manevre ale vecinului estic decat o incercare de a reda stralucirea unui imperiu pierdut? De a reda increderea unui popor care si-a spus timp de secole ca e special, un elev stralucit al Mamei Terra? Totul pentru ca in scurta vreme sa rateze mai toate examenele importante, de la Capacitate, la Treapta si Bacalaureat. Ce altceva ar putea fi intoarcerea spre extremism a multora, decat o incercare a unor oameni ambitiosi si dezamagiti, dar cu totul limitati, de a se…”da ciumegi”?

Sigur, aratatul muschilor pe plan local sau international e o tactica de diversiune pe care o veti regasi in multe manuale (cel mai probabil nu la litera “c”, de la “ciumeg”). Nu am pretentia de a fi sesizat vreo tendinta noua sau de fi subliniat ceva extraordinari. Mi-ar placea insa ca atat alegatorii speriati de fitele unui baron local cat si sefii unor state terifiate de manevrele golanilor politici sa isi aminteasca un singur lucru. Noi suntem multi. Ei…putini!

P.S: Ar fi meritat poate sa insist si pe obsesia unora de a “fi barbati” in baza unor standarde din Evul Mediu, dar aparent exista si campanii sociale pe tema asta. Asta nu inseamna ca putina “fală” la momentul potrivit dauneaza.

4 Comments »