Las’ că ţi-i dau eu mai incolo…

Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

Rihanna
(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…

12 Comments

  • Bre, mi-ai adus aminte de Accept – Son of a Bitch.
    Va fi duminica Accept, adică.
    Vă mulțumesc! 🙂

  • En Paris?

  • Of, si mie mi-e rusine sa cer asa chestii clare legate de bani. Nu suåort nici sa negociez. Efectiv nu suport sa discut despre bani decat prin intermediari, fie ei banci sau contabili sau chiar aplicatii electronice cu acest rol. Pe de alta parte nici pe acesti intermediari umani sau virtuali nu-i aleg asa prea riguros. Mi-am stabilit un soi de challenge personal sa imi fac o firma de care sa fiu numai eu raspunzator si astfel sa ma fortez pe mine insumi sa fac niste chestii care-mi displac, in mod auto-educativ si terapeutic de desenzitizare. Si desi am firma acum tot aman sa dau clickul final care sa o activeze ! Imi gasesc n-spe scuze ca sa evit aceasta raspundere anxiogena ! Nu degeaba ar zice un freudian ca sunt cam “fixat anal”, numai si din propria mea relatie cu banii se poate vedea ca sunt gay ! (Desi a scrie asta e ff politically incorrect pt ca face aluzie la o perspectiva psihanalitica a unei posibile incadrari a gay-smului in cadrul unor posibile psihopatologii…dar zau, sincer glumeam, fara a dori sa jignesc nici comunitatea LGBT nici pe fanii psihanalizei, era doar o gluma proasta personala indreptata impotriva mea insumi, asa ca sa ma auto-flagelez pt a ma imbunatati in ceea ce priveste blocajul pe care il am legat de bani, insa nu as putea afirma niciodata ca daca reusesc sa devin mai matur in legatura cu banii, asta va duce automat si la transformarea orientarii mere sexuale, ci de fapt la o imbunatatire a stuatiei mele de gay care sa NU mai fie asa de fixat anal, adica un gay mai bun, un gay asa cum multi heterosexuali ar dori sa devina, un gay dezinvolt si cu banii si cu toate cele !) Ha ! Ha ! Zau, asta e banc din ala pe care non-gay-ii nu au voie sa-l faca, e asa ca si cum un alb ar folosi cuvantul nigger inyr-un banc ! Zau, pt mine banii sunt mai rusinosi decat sexul ! Asa de mari fixuri si complexe am ! Dar e si pt ca parintii mei plus majoritatea rudelor mele sunt economisti, deci experti in bani…eu sunt chiar ca o oaie neagra in aceasta familie ! Se vede ce probleme adanci am ! Si nu tin numai de educatie, e asa ca efectiv am facut tot posibilul ca sa evit sa ma educ in legatura cu banii, totul e din cauza mea. Nu e din cauza lui mama si tata si in nici un caz a pasaportului de roman.

  • Toujours! 🙂

  • krossfire: “De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.”

    Pentru români (şi, în general, pentru tipii conservatori, redneci) chiar aşa şi e.

    Respectul faţă de bani şi termenii negociaţi presupune o anumită formă de egalitate între partenerii de afaceri: am vorbit, am dat mâna, am semnat.

    Conservatorii (rednecii) nu gândesc aşa. Pentru ei, totul e împărţit pe categorii sociale, cu privilegiile atribuite fiecăreia. Dacă tipul care a fugit cu banii tăi e parte a unei categorii sociale nobile (genul ăla căruia instanţa îi tărăgănează procesul şi îi dă sentinţă cu suspendare, “că e om responsabil cu familie de întreţinut”) nu-l poţi lua de guler. Sau poţi, dar suporţi consecinţe legale mult mai grave decât paguba financiară.

    De aici şi obiceiul cretin al rednecilor de a spune “nu credeam că ăla e hoţ, era respectuos şi nu făcea urât”. Dacă era hoţ, era de aşteptat să încerce pe cât posibil să fie în bune relaţii cu cei din jur, ca să nu dea de bănuit!

    Dar redneckul, dorelul, ţăranul de oraş mutat la bloc, nu gândesc aşa. Din punctul lor de vedere, nu există infracţiune motivată de dorinţa de câştig, există doar o încălcare a regulilor sociale şi de castă. Nu respecţi privilegiile castei, nu te arăţi umil în faţa lor, nu îi laşi să îţi tragă şuturi în dos şi să îţi zgârie maşina, înseamnă că nu respecţi nici alte chestii şi astfel eşti un potenţial infractor. Poate hoţ, sau drogangiu, şi dacă eşti toate astea, de ce nu ai fi şi homosexual?

  • Rudolph: Am cumva senzatia ca atitudinea fata de bani n-ar trebui sa fie legata de niciun fel de factor fiziologic, ci de educatie (eu as trambita pe tema asta inca din scoala primara).

    Nelinistitu’: Tres bien 🙂

  • Nautilus: Din pacate…

    Altfel: “Respectul faţă de bani şi termenii negociaţi presupune o anumită formă de egalitate între partenerii de afaceri: am vorbit, am dat mâna, am semnat.” – Fix ala e rezumatul 🙂

  • Banuiesc ca fiecare isi croieste intr-un mod ceva mai personal relatia cu banii si, din practica si obiceiurile de la noi, nu prea vad cum sa avem relatii foarte bine gandite in treaba asta.
    Fiind invatat de mic si mereu ca-i de capatai sa-ti tii cuvantul si alte asemenea, nu prea reuseam sa cuprind cu mintea cum de pot oamenii sa-si calce cuvantul ca si cum n-ar fi nimic si nici macar sa incerce sa reorganizeze datoriile, cu scuzele de rigoare.
    Pe una din colaborari am lucrat cu plata la termen si, de buninteles ca am modificat termenele pentru divere persoane cu mici probleme, astfel incat am ajus sa constat ca, oameni deosebit de seriosi si de corecti care au fost amanati/scutiti perioade indelungate de plata datoriilor considerau oarecum ca n-au de ce sa plateasca datoriile foarte vechi.
    Bunu simt de a nu-i bate obrazul rau platnicului este daunator pentru ambele tabere.

    Legat de valoarea muncii, pot sa spun ca (in vremuri preistorice) dupa o zi intreaga de muncit la computer cineva o incercat sa ma plateasca in pampersi (vreo sapte bucati). Haios. Culmea ii ca iscusitul era proprietar de benzinarie, nu as fi crezut ca poate sa desconsidere intratat timpul altora la pachet cu atata zgarcenie.
    Nu-i la fel de haios cand vezi experti in domenii cheie, care cer putin pentru ceea ce fac dar sunt priviti ca si cum ar cere o avere.

  • Florin: In primul rand – bine ai revenit! Altfel, cunosc situatii de gen, dar am evitat sa dau nume concrete, cum am evitat si sa las’ povestea unui prieten integral pe blog, pentru simplul motiv ca persoanele implicate erau persoane publice! (vorbim despre o datorie taraganata un an de zile, in conditiile in care datornicul nu ducea lipsa de bani.

    Dar da, si eu am constat fenomenul asta: amanarea datoriilor si intelegerea nemasurata sunt aproape mereu urmate de o crunta lipsa de respect din partea celui care primeste “clementa”. Sunt si mecanisme psihologice la mijloc, dar cred ca aici tot educatia isi spune cuvantul. De-asta zic: avea dreptate Rihanna :))

    “Nu-i la fel de haios cand vezi experti in domenii cheie, care cer putin pentru ceea ce fac dar sunt priviti ca si cum ar cere o avere.” – Inca primesc priviri socate cand cer preturi “aproape corecte” (dar sub piata) pentru servicii de strategie, copywriting, adaptare etc.

  • Eu tin minte de la bunica cand zicea ca tatal ei, care avea o bacanie particulara la vremea lui, era considerat asa un soi de binefacator al coltului de mahala al familiei mele, (care se intindea pe 10 metri de la usa bacaniei pana la cismeaua publica de la colt, bacania fiind o cladire comercial-rezidentiala cu 2 camere, una cu tejghea si bunataturi catre strada si alta camera de locuit in spate pt o intreaga familie alcatuita din strabunicul si strabunica, mama strabunicii care era vaduva de la razboiul 1 mondial si avea o pensie de vaduva de razboi, fiind considerata o doamna deosebit
    de instarita apartinand marii burghezii, plus bunica si mai multi frati si surori ai ei, PLUS o curte care continea 2 alte cladiri, un wc plus un soi de magazie de stocat diverse, care ulterior, prin grija lui strabunicul si prin faptul ca de fapt nu aveau nimic de stocat in acea magazie, a fost transformata in cladire rezidentiala pt ucenici proletari si diversi refugiati care plateau o chirie modica in timp ce se integrau in societatea culturii de mahala), pt ca acest strabunic al meu devenit legendar in cadrul familiei mele, prin aventurile lui de om cu adevarat
    intreprinzator, a avut curajul sa adopte conceptul vanzarii pe datorie acolo in acel colt de mahala, extinzandu-l si la oameni care ar fi considerati rai platnici de orice banca serioasa, insa totusi ii scria pe un
    caiet zicandu-le ca il pot plati la sfarsitul lunii sau alta data…si nu cred ca multi plateau insa unii ofereau servicii in schimb, de ex unii l-au ajutat sa renoveze magazia pt programul de integrare a refugiatilor, altele o ajutau pe strabunica sa spele sau sa calce rufe, si mai era o doamna croitoreasa cate cosea hainute pt stramosii mei in schimbul unor gustari asortate de lux de branza de Braila, nuci, si masline…strabunicul meu a contribuit in mod ff admirabil modern la sustinerea Euro prin metode deosebit de etic sociale intocmai ca un autentic magnat filantrop, asa gen dl Bill Gates insa sustinand si arta gustarilor rafinate asa ca dl Steve Jobs. (Eu am dat exemplul asa ca sa te simti mai bine chiar daca nu primesti bani si sa incerci sa devii mai creativ fantezist in a indrazni sa propui trocuri de servicii virtuale. Desigur habar nu am daca merge, eu nu as indrazni sa am acest fel de initiativa, dar poate ca tu vei reysi sa fii asa ca strabunicul meu…ma rog, el a facut si ceva inchisoare, nu chiar ca dizident, ci asa ca speculant de piata neagra, dar oricum indiferent cine era partidul din parlament sau de la guvern i-au dat totusi sub un an de executare de ambele dati, ca totusi nu specula tigari sau chestii de monopol de stat, arme, droguri ilegale, etc mai mult asa mici chestii de lux gen paine, alune fistic, sau ciorapi de dama
    de matase cu dunga…am zis asta pt ca sa fii atent ca trebuie sa declari venituri si din troc si sa platesti impozite pe ele plus sa citesti legislatia in vigoare, ca uite pana si pe dl Bill Gates/Microsoft l-au acuzat de nu stiu ce matrapazlacuri).

  • De ce nu am mostenit si eu acest spirit intreprinzator…probabil pt ca mama mea e o comunista, zau, pana si bunica ii zicea ca exagereaza cu comunismul ei cicalitor fata de mine care nu m-a lasat sa-mi dezvolt talentul de antreprenor.

  • Ai fi putut ajunge un baron post-revolutionar :))

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.