Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…