La Corporație

Presa și mediul online românesc scriu mai des despre corporatiști decât scrie Ion Cristoiu despre Ion Cristoiu…

Nu-mi dau seama de unde a apărut obsesia micilor spirite românești pentru marile corporații, dar aproape în fiecare lună cineva menționează „corporatiștii” care plimbă hârtii și alte creaturi despre care cu toții știm că există, deși nimeni nu le-a scos vreodată la o bere.

Media și mediocritatea

Dacă majoritatea presei se mărginește la o imagine clișeizată, dar relativ corectă asupra angajaților din multinaționale (precum Digi24, care susține că subiecții în cauză își spun singuri „corporatiști”), o și mai mare parte e complet ostilă fenomenului. De la televiziunile sistemului care îi urăsc pe corporatiști pentru că-și fac vacanțele în afara țării, dar au timp să vină și la mitinguri, până la eternul Cristi Hoștiuc, un băiat care pare să-și fi luat toate cunoștințele de economie din cărțile lui Mao, mai toți au ceva de spus despre oameni pe care nu i-au cunoscut. Nu de alta, dar corporatiștii preferă o companie puțin mai selectă.

Sigur, există și voci lucide care realizează că în România, o țară în care 40 de ani ne-am prefăcut că muncim, iar de aproape 30 ne prefacem că vrem să o facem, corporațiile au avut un aport pozitiv. Pe lângă beneficiile financiare și nonfinanciare, corporațiile au instituit și un mediu de lucru ordonat, nespecific afacerilor românești. Astăzi, ai mai multe șanse să stai peste program la o firmă românească, decât la o multinațională. De fapt, am mai și scris despre asta în trecut, așa că nu voi reveni asupra avantajelor și dezavantajelor traiului corporatist.

În orice caz, v-o spune unul care a lucrat atât în corporații, cât și în agenții independente, dar a făcut și salturi în nimic pe propria barbă: ordinea nu e ceva inerent poporului român. Nu e specifică nici managerului și nici angajatului autohton. Nu e ceva care ține de vreun bagaj istoric sau de vreun blestem local, ci de educație sau, mai precis, de lipsa unei educații profesionale. Din fericire, e ceva ce se poate învăța.

Corporatiștii vechi și noi

Adevărul e că, fie că lucrezi la un trust de presă cu 30 de oameni, fie că ești angajat la un ONG cu 50, ai toate șansele să fii deja prins într-un „sistem corporatist”. De la modul în care sunt sincronizate și protejate PC-urile din birou, la cartela de acces și încercările șefilor de a stabili proceduri clare, toată cultura actuală a antreprenoriatului e o cultură de corporație. Să nu mai vorbim despre francizele locale ale unor trusturi mari. Până și la Starbucks angajații sunt tratați ca parte dintr-un gigant.

De fapt, aici voiam să și ajung. Indiferent de domeniul în care lucrezi, ești cel mai probabil parte dintr-o corporație sau, dacă ții neapărat la definiții, dintr-un IMM cu tendințe corporatiste. Ești corporatist, indiferent dacă vii la birou în costum sau dacă năvălești pe ușă urcat pe trotinetă, în cămașă cu carouri și cu ochelari Ray-Ban.

Arta și time sheet-ul

Pentru cei care au ceva tangență cu muzica rock și heavy metal, e imposibil să nu fi auzit măcar o dată de formația Ghost, o trupă suedeză care a câștigat premiul Grammy în 2016. Suedezii ăștia au atras atât atenția unor mari muzicieni dar și sute de mii de fani. Cum? Nu prin muzică, deși combinația lor de pop-rock, heavy heavy metal și doom poate fi contagioasă. Nu, Ghost au câștigat prin ani de zile de studiat piața și prin punerea la punct a unui look intrigant, cu măști în continuă schimbare și exagerate aluzii religioase. Ghost șochează, intrigă și irită în același timp, după cum s-a văzut și în turneele din S.U.A.

De ce v-am povestit despre trupa asta? Pentru că în 2017, iritați de modul în care solistul (Tobias Forge, un tip care-și zicea Papa Emeritus) distribuia câștigurile, instrumentiștii s-au demascat și l-au dat pe tipul ăsta în judecată. Care a fost replica aproximativă a lui “Papa Emeritus” într-unul din multiplele interviuri pe temă? Trupa asta n-a fost niciodată o trupă, ci un start-up. Am fost întotdeauna eu, alături de niște persoane angajate să se mascheze și să mă însoțească în turneu. E un job care îmi place foarte mult!

O să ziceți: băăăi, dar ăsta nu respectă spiritul rockului! Ce-i asta? Sigur a falimentat după, mai ales că foștii membri au distrus misterul trupei! Nu chiar. Ultimul lor album, Prequelle, s-a vândut excelent, deși toți muzicienii veniți în trupă sunt complet noi. Cu excepția lui Forge, care e la a cinșpea personalitate fictivă în cadrul proiectului.

O „corporație” modernă. (Sursa Imaginii)

Ce să vezi, se pare că Papa Emeritus a fost un CEO bun până la urmă! În fond, câte firme ați văzut să falimenteze doar pentru că au plecat câțiva oameni din ele? Nu de alta, dar foștii membri și-au făcut acum trupe care împrumută fie din sound-ul, fie din look-ul Ghost. Doar succesul le lipsește. De altfel, chiar și actul de înființare al trupei semăna cu al unei corporații. Ceva similar se întâmplă și cu trupa Nightwish, ale cărei soliste în continuă schimbare nu au foste mereu mulțumite cu programul de lucru și cu regulile impuse de “instituție”.

Să nu credeți că trupele ăstea sunt excepții. Cam tot ce ține de artă acum merge de multe ori după sistemul întreprinderilor. De fapt, la fel ca la un job normal, artiștii preferă să capete experiență în „firma altuia”, ca apoi să-și creeze propriile start-up-uri. Poate de-asta există trupe care-și schimbă membrii ca pe smartphone-uri. Da, contează și talentul și setea de a cânta și e importantă pofta de a scrie sau de a crea, dar contează și banii, legăturile și existența unui plan. Un plan de business funcțional, care să-ți dea siguranța că nu mori de foame și o cultură corporatistă care să-ți dea senzația că faci parte din ceva.

A fi și a nu recunoaște

Vii, îți dezvolți abilitățile, respecți un contrat și un program și uneori te bucuri de bonusurile jobului. Când ai suficientă experiență și vizibilitate, adică atunci când „ți-ai făcut CV-ul”, pleci într-o firmă cu o clădire mai mare și cu un salariu mai bun sau îți faci propria firmă. Așa e peste tot, că ești angajat la un lanț hotelier sau basist într-o trupă de cover-uri, că lucrezi în televiziune sau într-o bancă.

Știți însă cine nu gustă deloc sistemul corporatist, ba chiar îl urăște din răsputeri? Păi… administrația publică, politicienii locali și o parte din băieții și fetele care lucreză „la stat”. Sigur, câteva tagme, precum medicii, au propriile reguli și propria organizare, dar alții? Sunt oameni care n-au trecut în viața lor printr-o evaluare trimestrială. Oameni care n-au răspuns niciodată pentru acțiunile lor. Angajați care habar n-au să lucreze în echipă și care n-au înțeles niciodată pentru ce se acordă de fapt un bonus și ce e un obiectiv. Sau credeați că abilitățile ăstea nu țin de mediul corporatist?

Nu aș vrea să se creadă că articolul ăsta e o ridicare în slăvi a corporațiilor. E greu să nu observi zecile de abuzuri ale conglomeratelor internaționale și e greu să nu te înfioare puterea lor în multe țări civilizate, începând cu cele asiatice. Până la urmă, două dintre cele mai infiorătoare sisteme din Al Doile Război Mondial au fost corporatocrații. În plus, echilibrul dintre muncă și timpul liber e mai greu de atins, atunci când locul în care lucrezi e construit să te țină acolo.

Totuși, noi nu suntem acolo. România încă nu-și permite să zică: „e plin de corporatiși”. Nu când peste 50% din populație n-a lucrat niciodată opt ore legate. Deci, când vă căutați inamici fictivi prin firavele noastre clase sociale, nu aruncați cu roșii fix în ăia care au înțeles conceptul de ordine!

P.S: Ăsta e primul meu articol scris integral folosind interfața de editare Gutenberg. I-am făcut o recenzie pe larg, dar n-am idee dacă e cineva interesat. PFuncția de Justify nu mai funcționează mai deloc, dar chiar voiam să vă întreb dacă mai vreți genul ăla de aranjare a textului. La fel se întâmplă și cu sublinierile, dar stilul de așezare mă avantajează, de-aici și subtitlurile. Experiența pe mobil este și ea mult mai lină.

krossfire

A mere outlaw, a rogue of the written word.

29 COMMENTS

  • Am încercat Gutenberg, nu sunt pe aceeași lungime de undă cu ei, mai ales că nu au rezolvat problema care mă frământă pe mine – cum adaug text după o poză dacă n-aveam un paragraf gata făcut dinainte. Mă rog, or rezolva chestiile mai încolo.

    Legat de corporație, singurul lucru care mă deranjează e felul în care se disipă vina individuală pentru acțiunile corporatiștilor, și îmi amintește că statul român, cu toate instituțiile sale, e o mică corporație în care șefii se schimbă destul de des, dar middle managementul și angajații de jos nu (sau prea puțin). Dar e o idee mai lungă pe care n-are sens s-o explorez într-un singur comentariu.

  • Au mai rezolvat din ele, inclusiv problemele de compatibilitate. Dar nu, inca nu e pregatit sa fie “default editor”. Nu pentru cei care chiar mizeaza pe text, cel putin.

    Statul roman e o corporatie care ar falimenta oriunde altundeva in afara de Romania, tocmai pentru ca nu are o cultura corporatista.

    Ar merita sa scrii un articol pe tema 🙂

  • Mă, eu aș fi citit recenzia, dacă-i puneai link. Măcar să văd ce mă paște. 🙂 Că ăsta e următorul editor al WordPress-ului, nu?

    N-am înțeles de ce ar fi o problemă alinierea justified. Lumea s-a plâns și când s-a scos butonul respectiv, dar cei care doresc pot rezolva simplu și elegant, adăugând o linie de cod în fișierul cu stilurile css aferente temei blogului.

    Din punctul meu de vedere, cel mai mare risc al muncii în corporații este să te depersonalizezi, transformându-te într-un roboțel. Cea mai mare oportunitate fiind asta pe care-o zici tu, cu responsabilizarea și disciplinarea.

  • Ahhh, n-am pus inca link. Am scris-o in engleza, pentru ceva legat de job si m-au rugat cativa oameni sa o traduc. Acum, daca vad ca exista cerere, zic sa o scriu si pe-aia, nu 🙂 ?

    Eu adaugasem un plug-in, desi nu era nevoie de el (shortcut-ul clasic inca mergea). Acum insa, prin Gutenberg, aliniamentul ala nu mai e deloc recunoscut.

    Treaba asta e cumva logica, dat fiindca pe mai multe browsere textele cu Justify sunt afisate ciudat. In fine, vedem noi ce urmeaza.

    Da, dar pana la urma depinde si la ce varsta decizi sa iti transformi jobul in cariera. Pana la urma, un pusti de 24 de ani se poate depersonaliza in corporatii sau deprofesionaliza prin mici intreprinderi. Un tip de 30 nu mai face chiar aceleasi greseli 🙂

  • Excelentă comparația cu Ghost, dar din nefericire în țara asta sunt prea puțini care să priceapă ce spui. Vorba aia, industria muzicală românească și consumatorii ei nu sunt chiar cele mai ordonate lucruri de pe lume, așa că șansele sunt slabe să vadă cineva ceva din rândurile acelea.
    Trecând de asta, să le mai povestesc eu domnilor și doamnelor una.
    În 1999 lucram la Rompres, azi Agerpres, agenția națională de știri, deci job la stat. Aveam un plan de știri pe zi, aveam reguli clare legate de cât trebuie să dureze scrierea unei știri în funcție de complexitatea ei și aveam reguli clare legate de introducerea știrilor în sistem și trimiterea lor sau nu și către fluxurile care plecau în străinătate. Ei bine, doamnelor și domnilor, acele reguli înseamnă corporatism. În 1999, la stat, da? 🙂

  • Iar Ghost o duce bine-merci in continuare, avand inclusiv concerte “Sold Out” cu luni inainte si fani ca Ulrich, Grohl sau altii. Sunt la stiri, fac muzica sau ce fac ei acolo si ignora complet criticii “true” care le spun ca ce fac ei nu e metal, nu e nu stiu ce. Nu e si sunt de acord cu asta, dar e o afacere buna intr-o lume muzicala care stii si tu cat de putin rentabila e in general. Practic, o trupa precum Kreator e de zeci de ori mai “true decat Ghost”, dar aia trebuie sa rupa turneele europene ca sa scoata cati bani face “Papa Emeritus” din trei cantari.

    Foarte tare exemplul, doar ca am senzatia ca acelasi corporatism national s-a pierdut cand au intrat in scena “baietii destepti”, aia care stiau ei mai bine cum se face… 🙁

  • Ești corporatist, indiferent dacă vii la birou în costum sau dacă năvălești pe ușă urcat pe trotinetă

    Nu prea ține. Ceea ce i-a făcut scârboși pe corporat(r)iști este tocmai reglementarea foarte strictă a ținutei și vieții personale a angajatului. Mai stricți decât un comunist.

    Trebuie să fii căsătorit/ă. Nu e în contract, nu e o reglementare precisă, dar ”trebuie”, cum a aflat un corporatrist român de la șeful său olandez.

    Trebuie să mănânci rău-vegan și bio(hazardat) fiindcă doamna șef departament e o hipstăriță consumatoare de ceaiuri.

    Trebuie să mergi cu bicicleta fiindcă așa face domnul președinte al băncii. Nu interesează pe nimeni că nu știi, că nu poți, că aia, ailaltă. Aici se merge cu bicicleta la serviciu.

    Corporația te vrea tuns, tovarășe.

    De fapt, unul care ar fi fost comunist adevărat, venit de la țară, făcuse armata etc s-ar fi adaptat foarte ușor. Dar nu mai ține, fiindcă acea generație care era matură la zborul lui Ceașcă ar avea azi 60-70 de ani, e la pensie. Frecușurile cu corporatriștii le-a început clasa muncitoare urbană. Clasa rețelei de cartier întinse pe bloc și a reparațiilor la BMW Ursuleț în spatele blocului.

    Au fost prea obișnuiți cu ideea că singurul lucru pe care nu îl au și după care au plâns ani în șir e resursa materială: aș face, dacă aș avea bani. Dacă aș avea studii universitare. Dacă aș avea un apartament sau un teren. Dacă. În rest, nu îi interesa, beau bere când voiau, dormeau când le era somn, munceau când aveau de lucru și răbdau când nu aveau.

    E greu să vii din spatele blocului și să te adaptezi la un mediu închis, controlat, militarizat. E greu chiar și când asta se întâmplă doar 8-10 ore pe zi cât durează serviciul. Dar când ești controlat ce faci după-amiaza, noaptea, dimineața, în weekend? Când oamenii companiei îți interceptează traficul de date?

    De, când vezi corporatrist revoltat e ca și cum ai zice ”cerc pătrat” sau ”pitic uriaș”.

  • Ce spui tu e interesant si foarte valabil pentru anul 2008. Acum insa, mai toate lucrurile astea nu mai au vreo valoare si nu le-am mai vazut in vreo corporatie (si am vazut destule). Acum, ma rog, cazuri izolate ar putea fi, dar ma indoiesc ca si-ar trece cineva genul asta de lucruri in codurile de conduita.

    Aia cu casatoria si cu mancarea chiar n-au nicio treaba si nici aia cu bicicleta. Sunt destui hipsteri prin toate grupurile, dar ce-mi descrii tu pare mai degraba o fita de sef nebun decat ceva legat de corporatie.

    Trafic interceptat, viata controlata… serios? Parca-s mituri din alea despre corporatisti. Materiale de-ale lui Hostiuc. Chiar n-au treaba. Exista telefoane codate si laptopuri de “birou” pe care le poti in general lua acasa, dar nimic din viata ta personala n-ar trebui sa fie “al corporatiei”.

    Deci nu, ce e mai sus nu prea mai are treaba cu realitatea 🙂 (Si ai fi surprins cati se revolta in firme de gen)

  • E foarte posibil. Dar uite că e 2018 și domnul președinte e tot președinte, la aceeași bancă la care era în 2008, și călare pe aceeași bicicletă.

    În 2008 și puțin înainte, venea un corporatrist român verde ca bradul (clujean 🙂 ) la șeful de departament (olandez) în biroul lui din Amsterdam și discuția se purta cam așa:

    Românul verde: – Am auzit că se va elibera curând postul de director.
    Șef departament: – Aveți familie, copii?
    Românul: – Da, am o fată, studentă în România. De ce?
    Șefu’: – Păi, ăăă, nimic… dar pentru postul de director era potrivit un candidat cu familie și copii.

    Evident, politically correct, nediscriminare etc. Oficial, discuția nu a avut loc. Neoficial, românul și olandezul știau foarte bine cum stă treaba.

    Oficial, ceea ce am spus nu are legătură cu realitatea. Neoficial, e ca atunci când doi diplomați (adică spioni) vorbesc între ei: aparent e o conversație neutră, dar cei doi înțeleg că în spatele fiecărei fraze stă altceva față de ceea ce se aude.

  • Nu zic ca nu e posibil, dar spun doar ca nu e chiar vina mediului de corporatie, ci mai degraba a unor omuleti fixisti care-s blocati in el. La un fost job, si noi aveam o colega de la un alt departament care se credea ceva sefulet si ne stresa cu tot felul de newslettere si apropouri legate de mancarea vegana. O ignoram, tocmai pentru ca nu era nici sefa si nici responsabila cu “eticheta” la birou 😛

    Ahh, inteleg acum ce zici. Pana la urma, chestia asta cu familia (o cutuma sociala) se cere de multe ori si pentru postul de presedinte. Nu e corect, dar e o fixatie sociala 🙂

    Treaba e ca majoritatea corporatiilor cu care si pentru care am lucrat au fost absolut in regula si mult mai relaxate decat “firmele independente”.

    Dat fiindca fac si mult freelancing, la mine regula e simpla: da-mi obiectivul, deadline-ul si omul in fata caruia raspund (omul, nu oamenii). In rest, nu ma intereseaza si nu te intereseaza :))

  • Foarte tare articolul, este spot-on, mi-a placut. Sa mai scri pe marginea acestui subiect.

  • O manie foarte răspândită după prima mușcătură din 2010 a crizei: românul nostru verde, ajuns în Vest, constată că i s-a îmbunătățit starea de sănătate. Tensiunea arterială mai mică, mai puține dureri de cap, regularizarea ciclului menstrual.

    Fiindcă e român dăștept, găsește și motivul, cu precizia lui Sherlock Holmes: la noi e poluare și mâncare proastă neecologică.

    Ceea ce nu e tocmai exact. Senzorii AQICN din București sunt mai tot timpul verzi, spre deosebire de alte capitale din jur, iar alimentele de supermarket din Florența sau Bruxelles nu sunt cu nimic mai bune.

    Adevăratul motiv e stresul. Șefi care te fac albie de porci pentru motive absurde, vecini care îți zgârie mașina, babe care te spionează la ce oră vii și cu cine, lume care aruncă gunoaie pe stradă și face gălăgie ca maimuțele. Death by A Thousand Pinpricks.

    Cum se eliberează omul de stres, organismul lui o duce mai bine. Scade riscul de infarct și de cine mai știe ce.

    Dar corporatristul crede că de fapt lucrurile se rezolvă cu uniforme, biciclete, reguli și salată bio.

  • Senzorii AQICN nu sunt mereu verzi, dar sunt mai verzi decat trebuie pentru ca majoritatea sunt la Magurele :))

    Dar da, sunt de acord cu tine. E vorba nu doar despre stresul de la job, cat si despre stresul de acasa si, mai ales, de stresul provocat de Stat. Totul e sistemizat prin tarile civilizate, iar Statul incearca sa te ajute sa-i virezi impozite si sa ramai in evidenta lui.

    Angajatii de la Stat au total alta atitudine fata de cetatean. In multe tari de genul asta chiar stai linistit ca Politia, medicii, profesorii si administratia lucreaza pentru tine.

    Da, astea sunt niste lucruri pe care nu le-am inteles niciodata: imprumutarea unor mode din locuri care-s cu decenii in fata. Hai sa ne luam biciclete, desi Bucurestiul e sufocat si de masini si de pietoni, n-are nicio regula pentru Centru si nicio pista in general. Dar na, e si asta un mod de a forta schimbarea. Un mod lent.

  • În 1989, când am intrat la școală, eram fericit pentru că în clasa a II-a, dacă nu mă înșel, urma să devin pioner. M-a atras uniformizarea în modul idealist pe care-l înțelegea un copil visător. A murit CeaCeaCea, a murit și visul meu de pionerat.

    Jobul pe care-l am l-am găsit în cautarea unui mediu mai corporate. Nu, nu este corporate, ci dă-i-că-merge-așa. M-a afectat câteva zile, dar mi-am revenit și mi-am impus mie niște reguli de organizare care să mă scutească de efectele adverse ale managementului haotic.

    Printre proiectele și hobby-urile personale se enumeră scrisul (am revenit cu blogul după 10 ani), poezia (încep să mă adun pentru un început de prim volum), DJ-ingul (open format cu înclinații de good vibe), activismul (habar n-am ce etichetă are activismul pe care-l fac, dar eu îi dau înainte, ceva-ntre social și cultură și educație).

    Am fost în numărate proiecte și miniproiecte.

    Am enumerat cele de mai sus pentru a sublinia, la fel ca la mulți alții, disponibilitatea resurselor și a deschiderii către nou. DAR, că aici este problema cu care m-am luptat în toate colaborările, resursele și creativitatea sunt fix pix fără organizare, un fel de limbaj nearticulat cu care vrei să porți o discuție elevată. Nu-mi pun task-uri, nu le-ncep. Le-ncep, dar nu le abordez procedural, degeaba le-ncep (în mare parte). Nu-mi pregătesc set-ul inteligent, la eveniment cotrobăi prin listă în loc să bifez alte aspecte. Nu scriu constant, nu scriu consistent. Nu socializez, nu fac networking. Socializez altfel decât îmi propun, pierd timpul. Iar toate detaliile acestea, dacă le las să indiferent să treacă, se vor întoarce-mpotrivă-mi.

    Ca fire artistică cu un picior în rațiune și altul în visare (nu știu exact cât care), am înțeles (într-un final), că puterea creatoare, fără un algoritm adecvat, este un haos de Doamne-ajută-să-iasă-ceva, iar eficiența este mult prea redusă pentru a merita investiția. Poate veni careva să spună “da, dar și-n haos există o ordine”. Foarte corect, dar cu cât este mai mare haosul, cu atât posibilitatea de materializare palpabilă scade. Da, lucrurile merg ș-așa, dar de ce să nu meargă mai bine?

    Pluuus, o altă chichiță pe care-am descoperit-o (să pun la CV că am ceva experiență în Captain Obviousism), în cazul în care o companie merge-n management haotic, principala sa activitate este să supraviețuiască, pe când una bazată pe proceduri trece de supraviețuire, ajunge la stabilizare, după care-ncepe să evolueze, asta-n timp ce prima poate încă mai supraviețuiește sau poate nu. De-aici și stresul general, că-n loc să fii atent la o procedură, stai să te-ntrebi ce faci acum mai repede, mai bine și mai ieftin.

    În artă, stăpânirea algoritmilor creatori conferă un control asupra haosului aparent. Chiar dacă publicul nu percepe conștient din prima natura creației, creierul a înmagazinat informația, aceasta așteptând latent să fie declanșată de alți stimuli. Cu cât mai mare controlul asupra algoritmilor, cu atât mai subtil efectul și mai mare satisfacția.

    Așadar, că m-am plimbat de colo-ncoace și-napoi, corporația este ceva ce a început de undeva și a ajuns aici. Cum? Respectând niște reguli.Pe unele le-a preluat, pe unele le-a adaptat, pe unele le-a inventat, dar acțiunile s-au bazat în primul rând pe aceste reguli, iar când fundația ți-e stabilă, poți să urci, ușor-ușor, către stele.

  • Ha, ai avut un vis opus visului mamei mele: acela ca eu sa nu fiu niciodata pionier (nici n-am fost, ca-s nascut in ’87).

    Aveau LinkedIN un articol despre ce faci tu (si ce facem toti de fapt) in care se vorbea despre “the importance of a side hustle”. La mine “side hustle”-ul e tot scrisul, combinat cu gaming si mai nou cu o bizara reintoarcere la muzica (chitara, la care am mai cantat acum 10 ani, cand iti deschisesesi tu blog + muzicuta la care invat acum).

    Sa nu mai vorbim despre proiecte si mini proiecte. Uplift, un joc semnat Starchaser Studios inca mai e pe Android Market. Am fost Game Designer, Writer si Music Composer pentru el 😛

    Deja ce scrii tu despre haos si ordine e material pentru un alt articol (al tau, sper). In esenta, libertatea fara reguli e haos, deci nici nu avem nevoie sa ducem totul in zona de munca.

    Cred ca in publicitate se vede cel mai bine efectul “haosului” asupra evolutiei unui brand.

    Creatia in sine e un proces algoritmic, pe pasi, insa multi nu-l constientizeaza (are si niste etape: documentare – explozie sau manie – pauza sau “procrastinare” – ordonare – revizie). Daca lucrezi pentru o vreme in domeniile creative, o sa ti se cam ceara sa-l “constientizezi”.

    Pe scurt deci: Da :))

  • Food for thought, pentru fanii uniformei și tunsului:

    La un moment dat, un domn de la Princeton se apucă să facă o cercetare privind ”mobilitatea socială” în SUA. (Lucru destul de comic de altfel, mai ales când citesc aici fanii cravatei roșii.)

    Personajul nostru pune întrebarea: e adevărat că accesul la carieră și bani e mai degrabă pentru cei care vin din familii cvasi-aristocratice, WASP, iar ceilalți rămân cam redneci?

    Păi jocul numerelor zice că realitatea e puțin diferită…

    Spre exemplu, care e topul etniilor din care vin absolvenții de Medicină?

    1 – egipteni (de 13 ori mai mulți absolvenți față de alte etnii);
    2 – indieni hinduși (de 12 ori mai mulți absolvenți față de alte etnii);
    3 – indieni creștini;
    4 – iranieni;
    5 – libanezi;
    6 – evrei;
    7 – coreeni;
    8 – chinezi;
    9 – filipinezi;
    10 – negri (băștinași și migranți africani).

    Toate etniile din top 10 producători de medici (și asistenți medicali, tehnicieni medicali etc) sunt minoritare. Anglo-saxonii nici măcar nu se apropie de top 10. Nici măcar de top 15, fiindcă următoarele locuri sunt ocupate de japonezi, armeni, greci, rusofoni (ruși, ucrainieni etc).

    Medicina e una din cele mai renumite, bogate și dorite profesii în SUA și e – surpriză-surpriză – în mâna minorităților.

    Cam ciudat, nu?

    Și e al Dracului de vizibil motivul.

    Nu au altă șansă. Singura metodă de supraviețuire și prosperitate a unui migrant – sau minoritar sărac – este să intre într-o carieră care îi asigură veniturile, averea, susținerea în fața autorităților. Un legionar ar fi zis: monte ou crève!

    Când îți lipsesc din biografie câțiva ani din vremea bocancului de miner peste dinți, sau a inflației de 184%, e mai greu de înțeles rațiunea mobilității sociale… sau a motivelor din spatele carnetului roșu și rațiilor.

    Clasa muncitoare urbană (spre deosebire de cea care păstra legături strânse cu bunicii sau verii de la țară!) avea de rezolvat o problemă imediată: ți-e foame. E șomaj. Părinții sunt dați afară de la întreprindere. Inflația a ros puținii bani pe care îi aveai. Trebuie să înveți să manevrezi un PC. Trebuie să îți găsești serviciu. Nu ajung banii de la acel serviciu, mai trebuie să faci niște ciubucuri.

    Niciuna din soluțiile pe care le-ai găsi nu ajută în problemele de clasă socială, pe termen lung. Toate funcționează numai în probleme de bani, serviciu și școală.

    …și unde-i problema? ar întreba un observator neutru. Doar de bani, școală și serviciu ai nevoie!

    Păi nu prea e – cu mica precizare că ”money first” aduce în același cerc social de la bloc pe medic, șofer, programator, fotbalist, jurist, milițian și videochatistă.

    S-au separat profesional și financiar la majorat. Până atunci crescuseră, fuseseră la școală împreună. Și se întâlnesc din nou mai târziu.

    Urbanii nu au acea dușmănie de clasă pe care o au provincialii și țăranii: nu vorbi cu Dorel că e prost, nici cu Costel că e bețiv și nici cu Suzi că e curvă. Oamenii sunt prea amestecați în orașele mari.

    Și, fiindcă nu au în sânge ideologia clasei sociale, se adaptează greu la mediul închis, controlat, uniformizat, cu intrarea în sediu pe cartelă. În care trebuie să scrii în CV, cu regularitate de ceas: ”hobby: literatura, călătoriile, șahul”. Chiar și cei care n-au mai pus nici unghia de la degetul mic pe carte știu că așa trebuie scris. În niciun caz: ”hobby: escortele” sau ”hobby: motociclismul”, că îți iei pedeapsa medievală pentru blasfemie 😀

  • Pai aia e, ca nu cunosc vreo corporatie (una in care lucreaza cunoscuti) unde lumea sa mai lucreze “la ceas” (cartela de acces e altceva) sau sa scrie platitudini in CV. Nu mai vorbim de conduita obligatorie, care e cel mult o mentiune.

    Stiu insa intreprinderi mici unde se intampla asta si destule departamente “de la stat”.

    Altfel, din fericire, LinkedIN a inceput sa ne scuteasca de imensa povara a CV-urilor detaliate si inutil decorate.

  • Se povestește că viteazul corporatrist Bulă a venit cu un CV în format Europass tipărit color să se angajeze.

    Și ar fi scris așa, printre niște mențiuni neimportante:

    “Contact: e-mail: xxxcock@yahoo.com
    “Hobby: BDSM”
    “Căsătorit: da. Locul de muncă al soției: escortă”

    Cică după ce a venit acasă, ar fi zis:

    – Măriuțo, luna asta pune mai multe anunțuri pe Anuntul.ro, că m-au respins și de data asta! Nu le-au plăcut mențiunile mele relaxaților de acolo!

    Acum, eu n-aș face prea multe speculații, poate povestea e falsă, zvon, glumă, parodie…

  • Stii vreun job de ORIUNDE unde sa se accepte genul asta de glumita la angajare? (Cand te lovesti de HR, oriunde ai aplica). Zic si eu :))

  • Slipknot au facut-o pe aia cu mastile inaintea Ghost. 😛 Desi parerea mea e ca in cazul lor se simte lipsa lui Jordison. Asa cum si in cazul lui Nightwish se simte lipsa lui Jukka (cred ca am mai zis ca ma calca pe bataturi sa aud ca unii considera ca trupa e doar Tuomas si solista).

    Altfel, ma simt vizata. Nu ca as fi avut vreodata ceva de zis de corporatisti, e o realitate paralela pentru mine, dar fac parte fix din categoria aia pe care nu poti s-o tii in lesa…

  • Cred ca primii au fost GWAR, care canta inca din 1984:
    https://www.youtube.com/watch?v=p20PijYVgG4

    Partea interesanta e ca exista corporatii care nu te tin in lesa, doar ca trebuie sa le “mirosi” de la interviul de angajare. Cand auzi de “masa de foosball” si “distractie cu colegii” poti sa fugi… inseamna “overtime” cat cuprinde :))

  • Parca GWAR e varianta “full” in timp ce Slipknot si Ghost sunt varianta “light”. 😀

    Iar in ceea ce priveste “distractiile” de corporatie, astea sunt chestii la care reactionez urat. Overtime e varianta fericita. Dar in unele cazuri chiar inseamna socializare cu colegii si la asta marai urat pentru ca nu suport sa-mi fie invadat spatiul personal.

    As I always say – I’m seeking a job, not to join your fucking social club!

  • Da, la GWAR s-au tot schimbat membrii, dar personalitatile lor au ramas aceleasi mereu si la fel si jocul de scena.

    Mie asta imi place la locul in care sunt: se fac o multime de lucruri, dar toate sunt “pentru cine doreste”. Nu stiu sa ma fi intrebat cineva vreodata “De ce nu vii la?”. Poate doar cateva colege 😀

    Tehnic, viziunea aia de “social club” e cea care ar trebui sa-i tina pe angajati implicati insa, paradoxal, e cea care inlatura multi angajati competenti.

  • krossfire: ca în bancul cu vampirii, nu știu. Asta înseamnă că ”oriunde” e o întreprindere mare, de stat sau privată, cu HR și cu departament de presă, ai morality clauses.

  • Pai da, dar cam ala e orice job decent. Poate doar in publicitate sa primesti puncte in plus pentru abonamentul de Pornhub, ca asa nu trebuie sa ti-l mai plateascca ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *