Presa și mediul online românesc scriu mai des despre corporatiști decât scrie Ion Cristoiu despre Ion Cristoiu…

Nu-mi dau seama de unde a apărut obsesia micilor spirite românești pentru marile corporații, dar aproape în fiecare lună cineva menționează „corporatiștii” care plimbă hârtii și alte creaturi despre care cu toții știm că există, deși nimeni nu le-a scos vreodată la o bere.

Media și mediocritatea

Dacă majoritatea presei se mărginește la o imagine clișeizată, dar relativ corectă asupra angajaților din multinaționale (precum Digi24, care susține că subiecții în cauză își spun singuri „corporatiști”), o și mai mare parte e complet ostilă fenomenului. De la televiziunile sistemului care îi urăsc pe corporatiști pentru că-și fac vacanțele în afara țării, dar au timp să vină și la mitinguri, până la eternul Cristi Hoștiuc, un băiat care pare să-și fi luat toate cunoștințele de economie din cărțile lui Mao, mai toți au ceva de spus despre oameni pe care nu i-au cunoscut. Nu de alta, dar corporatiștii preferă o companie puțin mai selectă.

Sigur, există și voci lucide care realizează că în România, o țară în care 40 de ani ne-am prefăcut că muncim, iar de aproape 30 ne prefacem că vrem să o facem, corporațiile au avut un aport pozitiv. Pe lângă beneficiile financiare și nonfinanciare, corporațiile au instituit și un mediu de lucru ordonat, nespecific afacerilor românești. Astăzi, ai mai multe șanse să stai peste program la o firmă românească, decât la o multinațională. De fapt, am mai și scris despre asta în trecut, așa că nu voi reveni asupra avantajelor și dezavantajelor traiului corporatist.

În orice caz, v-o spune unul care a lucrat atât în corporații, cât și în agenții independente, dar a făcut și salturi în nimic pe propria barbă: ordinea nu e ceva inerent poporului român. Nu e specifică nici managerului și nici angajatului autohton. Nu e ceva care ține de vreun bagaj istoric sau de vreun blestem local, ci de educație sau, mai precis, de lipsa unei educații profesionale. Din fericire, e ceva ce se poate învăța.

Corporatiștii vechi și noi

Adevărul e că, fie că lucrezi la un trust de presă cu 30 de oameni, fie că ești angajat la un ONG cu 50, ai toate șansele să fii deja prins într-un „sistem corporatist”. De la modul în care sunt sincronizate și protejate PC-urile din birou, la cartela de acces și încercările șefilor de a stabili proceduri clare, toată cultura actuală a antreprenoriatului e o cultură de corporație. Să nu mai vorbim despre francizele locale ale unor trusturi mari. Până și la Starbucks angajații sunt tratați ca parte dintr-un gigant.

De fapt, aici voiam să și ajung. Indiferent de domeniul în care lucrezi, ești cel mai probabil parte dintr-o corporație sau, dacă ții neapărat la definiții, dintr-un IMM cu tendințe corporatiste. Ești corporatist, indiferent dacă vii la birou în costum sau dacă năvălești pe ușă urcat pe trotinetă, în cămașă cu carouri și cu ochelari Ray-Ban.

Arta și time sheet-ul

Pentru cei care au ceva tangență cu muzica rock și heavy metal, e imposibil să nu fi auzit măcar o dată de formația Ghost, o trupă suedeză care a câștigat premiul Grammy în 2016. Suedezii ăștia au atras atât atenția unor mari muzicieni dar și sute de mii de fani. Cum? Nu prin muzică, deși combinația lor de pop-rock, heavy heavy metal și doom poate fi contagioasă. Nu, Ghost au câștigat prin ani de zile de studiat piața și prin punerea la punct a unui look intrigant, cu măști în continuă schimbare și exagerate aluzii religioase. Ghost șochează, intrigă și irită în același timp, după cum s-a văzut și în turneele din S.U.A.

De ce v-am povestit despre trupa asta? Pentru că în 2017, iritați de modul în care solistul (Tobias Forge, un tip care-și zicea Papa Emeritus) distribuia câștigurile, instrumentiștii s-au demascat și l-au dat pe tipul ăsta în judecată. Care a fost replica aproximativă a lui “Papa Emeritus” într-unul din multiplele interviuri pe temă? Trupa asta n-a fost niciodată o trupă, ci un start-up. Am fost întotdeauna eu, alături de niște persoane angajate să se mascheze și să mă însoțească în turneu. E un job care îmi place foarte mult!

O să ziceți: băăăi, dar ăsta nu respectă spiritul rockului! Ce-i asta? Sigur a falimentat după, mai ales că foștii membri au distrus misterul trupei! Nu chiar. Ultimul lor album, Prequelle, s-a vândut excelent, deși toți muzicienii veniți în trupă sunt complet noi. Cu excepția lui Forge, care e la a cinșpea personalitate fictivă în cadrul proiectului.

Ce să vezi, se pare că Papa Emeritus a fost un CEO bun până la urmă! În fond, câte firme ați văzut să falimenteze doar pentru că au plecat câțiva oameni din ele? Nu de alta, dar foștii membri și-au făcut acum trupe care împrumută fie din sound-ul, fie din look-ul Ghost. Doar succesul le lipsește. De altfel, chiar și actul de înființare al trupei semăna cu al unei corporații. Ceva similar se întâmplă și cu trupa Nightwish, ale cărei soliste în continuă schimbare nu au foste mereu mulțumite cu programul de lucru și cu regulile impuse de “instituție”.

Să nu credeți că trupele ăstea sunt excepții. Cam tot ce ține de artă acum merge de multe ori după sistemul întreprinderilor. De fapt, la fel ca la un job normal, artiștii preferă să capete experiență în „firma altuia”, ca apoi să-și creeze propriile start-up-uri. Poate de-asta există trupe care-și schimbă membrii ca pe smartphone-uri. Da, contează și talentul și setea de a cânta și e importantă pofta de a scrie sau de a crea, dar contează și banii, legăturile și existența unui plan. Un plan de business funcțional, care să-ți dea siguranța că nu mori de foame și o cultură corporatistă care să-ți dea senzația că faci parte din ceva.

A fi și a nu recunoaște

Vii, îți dezvolți abilitățile, respecți un contrat și un program și uneori te bucuri de bonusurile jobului. Când ai suficientă experiență și vizibilitate, adică atunci când „ți-ai făcut CV-ul”, pleci într-o firmă cu o clădire mai mare și cu un salariu mai bun sau îți faci propria firmă. Așa e peste tot, că ești angajat la un lanț hotelier sau basist într-o trupă de cover-uri, că lucrezi în televiziune sau într-o bancă.

Știți însă cine nu gustă deloc sistemul corporatist, ba chiar îl urăște din răsputeri? Păi… administrația publică, politicienii locali și o parte din băieții și fetele care lucreză „la stat”. Sigur, câteva tagme, precum medicii, au propriile reguli și propria organizare, dar alții? Sunt oameni care n-au trecut în viața lor printr-o evaluare trimestrială. Oameni care n-au răspuns niciodată pentru acțiunile lor. Angajați care habar n-au să lucreze în echipă și care n-au înțeles niciodată pentru ce se acordă de fapt un bonus și ce e un obiectiv. Sau credeați că abilitățile ăstea nu țin de mediul corporatist?

Nu aș vrea să se creadă că articolul ăsta e o ridicare în slăvi a corporațiilor. E greu să nu observi zecile de abuzuri ale conglomeratelor internaționale și e greu să nu te înfioare puterea lor în multe țări civilizate, începând cu cele asiatice. Până la urmă, două dintre cele mai infiorătoare sisteme din Al Doile Război Mondial au fost corporatocrații. În plus, echilibrul dintre muncă și timpul liber e mai greu de atins, atunci când locul în care lucrezi e construit să te țină acolo.

Totuși, noi nu suntem acolo. România încă nu-și permite să zică: „e plin de corporatiși”. Nu când peste 50% din populație n-a lucrat niciodată opt ore legate. Deci, când vă căutați inamici fictivi prin firavele noastre clase sociale, nu aruncați cu roșii fix în ăia care au înțeles conceptul de ordine!

P.S: Ăsta e primul meu articol scris integral folosind interfața de editare Gutenberg. I-am făcut o recenzie pe larg, dar n-am idee dacă e cineva interesat. PFuncția de Justify nu mai funcționează mai deloc, dar chiar voiam să vă întreb dacă mai vreți genul ăla de aranjare a textului. La fel se întâmplă și cu sublinierile, dar stilul de așezare mă avantajează, de-aici și subtitlurile. Experiența pe mobil este și ea mult mai lină.