Un mic socialist de buzunar se văita zilele trecute că „România se transformă pe zi ce trece într-o corporație”. Țin să-l contrazic: Dacă România era o corporație ne-ar fi fost sensibil mai bine. Lăsați-mă să explic…

Odată cu valul de revolte al ultimilor ani, corporațiile au apărut din ce în ce mai des în banca acuzaților – și să fim onești: multe și-au „câștigat” dreptul de a fi acolo. Pe măsură ce o mână de giganți tehnologici a ajuns să aibă monopol pe segmente întregi de piață și pe datele din ele, societatea civilă a început să strâmbe din nas. Și nu doar ea, ci și legislatorii unor țări mai civilizate care au declanșat adevărate războaie anti-monopol cu giganții media.

La asta s-a adăugat și conspiraționismul din jurul câtorva categorii de companii (farmaceutice și petroliere în special) dar și câteva mizerii reale făcute de deținătorii lor. Mai mult, SUA pare să fi pus în aplicare ideea de corporatocrație, declarând încă din 2010 că o corporație are aceleași drepturi ca un om. Treaba asta s-a tradus într-o frustrare socială care a bubuit în pandemie, arătând că statul e un organ social vital, oricât “libertarianism” și-a dori martorii lui Koch.

Practic, odată cu stabilirea capitalismului drept model economic dominant (și cam singurul funcțional), corporațiile s-au aflat de multe ori în poziția tipilor celor răi. Asta deși 70% din ce înseamnă forță de muncă calificată lucrează în ele. Și asta deși majoritatea progreselor economice din ultima vreme li se datorează.

De fapt, motivul pentru care corporațiile sunt subiect de discuție și între manageri, dar și între angajații care nu știu că lucrează la una, este unul simplu. Modelul corporatist FUNCȚIONEAZĂ! Este el un model „bun”? Nu în sensul etic, nu, dar este cu siguranță un model eficient. De altfel, am mai vorbit despre cum mici antreprenori, ONG-uri și chiar artiști muzicali îl utilizează, deși n-au mai mult de șapte oameni în companie. Pentru că e un sistem perfecționat încă din timpul Imperiului Britanic, o entitate optimizată în primul rând economic și adminsitrativ, nu militar.

Corporația, ca organism social, reprezintă un model eficient de creștere și stabilizare – cu condiția existenței unui cadru legislativ sănătos care să o țină în frâu și a gestionării efectelor creșterii accelerate. Cu alte cuvinte: funcționează dacă există resorturi legislative pentru „responsabilizare”. De-asta multe companii lucrează enorm la imagine, practică CSR-ul și oferă o groază de beneficii angajaților. E atât un exercițiu de imagine, cât și unul de reamintire a faptului că niciun business nu e scutit de mediul care l-a creat.

(Sursa Imaginii: Wumo)

Modelul corporatist e folosit de majoritatea statelor eficiente, inclusiv (și poate mai ales) de cele cu tentă socialistă. Asta pentru că nu e greu să tragi o paralelă între coloși birocratici ale căror acțiuni afectează milioane de oameni. Statul e cea mai mare corporație și de-asta mulți analiști argumentează că ar trebui să aibă și cei mai buni manageri. Ce lecții ar putea învăța de-aici un stat „în lucru” de 30 de ani precum România? Păi, mai multe:

• Managerii eficienți au obiective tangibile, cu termene limită și KPIs (Key Performance Indicators). Nu, nu merge să câștigi postul de primar spunând că vei face aeroport în Buzău dacă n-ai un plan pe 4 ani legat de resurse, buget și profitabilitate.
• Managerii din corporație sunt evaluați, de 2-3 ori pe an, de multe ori cu scheme complexe. Apropo, consilierii aleși și plătiți de tine ce mai fac?
• În corporații conducerea e penalizată dacă nu-și atinge obiectivele, nu recompensată cu încă un mandat.
• În orice companie, project management-ul e vital. De-aia mă miră entuziasmul unora pentru faptul că primarul Sectorului 6 folosește un program de project management (Asana). Băi, e 2021 și miile de angajați de la Stat nu-s capabili să facă o formulă în Excel, iar jobul lor e exclusiv unul de project management!
• Managerii marilor companii sunt plătiți să ia decizii. Nu, nu să ceară părerea subordonaților lor sau a „poporului”, ci să decidă. Serios că e irelevant capitalul electoral după ce ai fost ales, mai ales dacă vrei să-l câștigi de la oameni care nu te plac. Vrei educație sexuală în școli? Scrie legea!
• Pentru corporații procedurile există și sunt clare.
• Multe corporații sunt supradimensionate, la fel ca statul modern, diferența fiind că joburile de suport nu sunt bine plătite și în niciun caz cu 13 000 de euro.
• Paradoxal, corporațiile sunt organisme profund descentralizate, deși ele pot servi intereselor unui număr mic de investitori sau acționari. Există mai multe nivele orizontale de conducere, așa numitul C-Suite (CEO, CFO, COO, CMO) fiind doar primul dintre ele. Asta pentru că federalizarea e un bun absorbant de șocuri și pentru că tătucii sunt dăunători și pentru corporații, așa cum sunt și pentru state.
• Apropo de investitori, corporațiile răspund în general în fața lor, indiferent cât de mulți și de puternici sunt – la fel ar trebui să fie și un stat, mai ales că toți investim în el.

Sigur, conducerea unui stat ca pe o corporație are și dezavantaje. Un manager de corporație eficient n-ar gândi tocmai în termeni umani planul de redresare – ar gândi în termeni de Capex, Opex și ROI. Ar vedea o grevă a angajaților Metrorex și ar face repede calculul: Cât am pierdut cu greva și cât aș pierde să schimb toți angajații ăia într-o lună?

Tot la fel, beneficiile economice ar călca în picioare alte nevoie și ne-am putea trezi invadați de și mai multe clădiri de birouri. De-asta insist ca orice „corporatizare” să fie făcută pe un cadru legislativ foarte solid. Altfel, cu micile învârteli ale baronilor locali și autorizații de construcție eliberate în cinci minute ajungi să transformi toate cartierele în Pipera.

Pe de altă parte, aproape toate zonele unde s-au construit clădiri de birouri au fost curățate și asfaltate. Am exemplul unui părculeț din apropiere devenit dormitor public timp de 10 ani și care acum are farmacie, restaurant și vreo 12 etaje. Un alt exemplu fabulos e și fosta fabrică Vulcan. Ar fi putut fi acolo un spațiu verde sau ceva mai util pentru cetățean? În teorie și într-un stat funcțional da, în practică nu – zăceau de 20 ani în paragină și miros de urină. Știu că pe părintele care n-are unde să-și scoată copilul la joacă nu-l încălzește un Starbucks… dar nici o groapă cu buruieni și boschetari.

„Dar Vlad, corporațiile sunt rele și multe țări Vestice se luptă cu ele!”. Multe țări Vestice se luptă să le responsabilizeze, nu să le dărâme. Nu de alta, dar chiar și într-o țară precum România, în perioada pandemiei, economia nu s-a contractat așa cum se prevedea. Și chiar dacă nici Statul n-a stat chiar degeaba, tot corporațiie erau cele care aveau infrastructura de a lucra de la distanță. De fapt, toată tristețea din HoReCa și turism s-a tradus printr-o contractare sub 2% local și de 3% la nivel UE urmată de o creștere rapidă. Deci, unde era marea evaziune?

De-asta nici n-ar funcționa încă impozitul progresiv în România: marile companii rămân aici pentru că au taxe mici și facilități fiscale mari. Mână de lucru calificată nu prea au, salariile sunt taxate destul de mult, baronii locali le presează (sau corup), iar infrastructura lipsește. Ahh, iar Statul Român are anual 6.5 miliarde de euro necolectate din TVA. De-aia nu merge supraimpozitarea: pur și simplu nu ai ce să dai la schimb!

Sigur, nu spun că un model de management corporatist ar fi o soluție la actualul clătinat al civilizației Vestice (nu doar al României). Din contră, i-ar putea accelera declinul și conflictualitatea, dacă nu e temperat de responsabilizare. Doar că, așa cum spuneam mai sus, România nu a ajuns încă la genul ăla de dileme – noi nu ne-am lecuit complet nici de comunism, nici de feudalism.

Statul român e încă o companie care încearcă să-și atragă angajații cu sintagma „aici a fost primul tău job, ce naiba!”. Nu contează că salariul e prost, colegii sunt nesimțiți și beneficiile lipsesc – mai bine rămâi cu primul job pentru totdeauna, sperând la o promovare care nu mai vine. Asta deși ți-ai făcut treaba, muncind zilnic și sperând să primești măcar niște acțiuni.

Îmi e clar că managerii corporatiști nu sunt eroii de care avem nevoie, dar s-ar putea să fie eroii pe care-i merităm. Cel puțin cât printre conducătorii actualului stat au existat și există și oameni capabili să fure bani din spitale și incapabili să înțeleagă bazele unei investiții.

În plus, suntem deja încorporați în câteva conglomerate gigantice, una fiind UE. Poate că e momentul să devenim o ramură profitabilă, nu doar firma aia în care se investește de trei ori mai mult decât produce. Dacă oricum ne-am angajat aici, de ce să nu negociem contractul?

P.S: Apropo de conspirațiile cu UE care ne-a jefuit și a făcut, studiul ăsta arată destul de clar cum în ultimii șaisprezece ani, apartenența la o structură mai mare ne-a învățat să ne spălăm pe mâini. Sursa imaginii din titlu.