De vreo șase-șapte ani, când rămâne fără muniție de întărâtat opoziția și fără discuții despre pensiile speciale, Guvernul ne amenință cu singura temă care face atât socialiștii cât și liberalii să sară de pe canapea: impozitarea progresivă.

Pentru început, aș menționa că nu am calificarea necesară să abordez subiectul. Asta nu înseamnă însă că nu o să-mi dau cu părerea, la fel ca ăia pe care din păcate i-am votat și pe care îi plătim regește pentru a fi inutili. Altfel, dacă simțiți nevoia să mă corectați la nivel de cifre, nu ezitați, ba chiar insistați să o faceți. Până atunci însă, să ne întoarcem la subiect.

Deci, într-o țară în care peste 45% din populație se scaldă în analfabetism și sărăcie, unde impozitele se plătesc doar cu dedicație și unde corporațiile fac ce vor ele, este musai să avem impozitare progresivă? Răspunsul multora ar fi “da”, pentru că o astfel de măsură ar mai regla inegalitatea și mobilitatea socială și aduce mai mulți bani la buget. În plus, poate fi și o metodă de igienă socială: dacă de la un punct în sus impozitele te forțează să te oprești din strâns, poate te gândești și la altceva decât la un Bentley nou, nu?

Desigur, mulți oameni din sectorul financiar ar spune că nu e o idee bună, în condițiile în care România are o fiscalitate foarte complexă și este incapabilă să-și colecteze TVA-ul, cu atât mai puțin să gestioneze un sistem de genul ăsta. În plus, banii aduși la buget prin impozite sunt deseori risipiți, iar mediul antreprenorial e lovit din toate părțile de taxe și impozite. Un răspuns mai corect ar fi însă că… e complicat. De fapt, este chiar foarte complicat, în cazul României. Prin urmare, hai să analizăm puțin fenomenul, că poate între timp se hotărăște și Guvernul de ce parte a baricadei se află.

Impozitarea în stil românesc

Marea problemă în discuția despre impozitare este că celebra cotă unică, pe care mulți o laudă ca fiind o idee excepțională, nu prea există.  Nu avem de fapt un singur tip de impozit, așa cum susține codul fiscal de prin 2005 (2015 în actuala formă), ci multiple cote pentru întreprinderi, microîntreprinderi, salariați din anumite domenii și așa mai departe. Nu putem vorbi deci despre o cotă unică, ci despre o cotă “reper”, care a fost și rămâne 16% de ani de zile. Cu toate astea, UE ne-a cerut recent să ne aliniem directivelor europene care cer o cotă minimă de 15%, cel puțin la nivel de profit. De ce au considerat că nu eram aliniați? Pentru că, în practică, acel 16%, indiferent la ce sunt aplicați, aproape că nu există, demolând argumentul că o cotă unică ar fi simplificat fiscalitatea.

Nu de alta, dar prin 2018 a fost implementată o directivă care reduce cota de impozitare la 10% pe salarii. În plus, pentru IMM-uri cu cifra de afaceri sub 300 000 de lei, impozitul este 1% din cifra de afaceri (deci nu din profit), iar pentru cele între 300 000 si 2.5 milioane de lei, de 3% (ce interval urias!). Mai mult, dacă nu ai angajați pe foaie, poti primi scutiri suplimentare (de TVA, de taxe de import) și, dacă studiezi bine legea, vei găsi destul de multe astfel de scăpări intenționate. În fine, s-au scris zeci de pagini despre cum poți fenta impozitul standard, unele fiind de fapt ghiduri pentru companiile din afară care vor să se stabilescă aici. O să revenim la problema asta mai târziu, dar concluzia e că puține companii plătesc 16% impozit pe orice.

Asta l-a făcut inclusiv pe gloriosul nostru prim-ministru să se vaite că impozitarea este neclară și că “avem cea mai mare impozitare pe muncă și cea mai mică pe capital” din Europa. În traducere, haosul din impozitare împovărează grav angajații, dar permite multor firme să ruleze capital prin România. Nu e o concluzie chiar greșită, doar populistă și arogantă. La fel, legat de “cea mai mare impozitare a muncii” din Europa, cifrele îi dau dreptate lui Ciorapu’. România chiar are una dintre cele mai mari cote de impozitare a muncii din UE, dar nu datorită celor 10% impozit pe venit, ci datorită contribuțiilor sociale (pensie, sănătate) care la noi se aplică neplafonat.

Practic, din salariul tău, Statul ia în jur de 42.6%, asta mai ales de când lucrătorii in IT, construcții, agricultură și industria alimentară nu mai sunt scutiți de impozit pe venit, decât dacă au salarii foarte mici. Aici o aplicare progresiva a contributiilor sociale ar îmbunăți considerabil situația. Personal, aș mai adăuga și faptul că de banii tăi nu primești aproape nimic la nivel de servicii, ceea ce face taxele și mai puțin suportabile – poate doar garanția că nu vei fi călcat de ANAF, dar uneori nici aia. Impozitele românești sunt mai degrabă o taxă de protecție decât o investiție.

Între timp, marile întreprinderi și corporațiile, deși au fost afectate parțial de noile măsuri fiscale (țintite spre microîntreprinderi, deja vulnerabile) au în continuare destul spațiu de a fenta taxele. Mai mult, au avantajul că deseori Guvernul închide ochii la șmecheriile lor, ceva ce n-ar face pentru Nea Ionel, proprietarul de magazin care n-a dat de trei ori bon. Deci, marile companii sunt vinovatul, nu? Nu chiar: ele sunt o parte din problemă, dar nu sunt o parte atât de mare precum companiile falimentare (şi falimentatoare) de stat sau miliardele din TVA necolectate (v-am mai spus că suntem fix ultimii în Europa la asta, nu?).

Deci, cine e de vină?

Abuzurile corporațiilor există, însă la fel de bine există și argumentul că ele aduc extrem de mulți bani la buget, dacă nu prin chirii sau impozite pe profit, măcar prin taxele plătite pentru salariile angajaților. Prin urmare, strict dintr-un punct de vedere economic (deși ar mai fi și altele), corporațiile și marile companii trebuie să-și poată continua business-ul în țară. Dar aici apare o altă problemă: noi ăstora ce le oferim de fapt? Nu serios, în afară de taxe mici, ce oferim unei companii nou-intrate în România?

Infrastructura rutieră e praf, că altfel nu ne-ar fi cerut Ford și Renault autostrăzi de 12 ani. Orașele în care găsești oameni formați sunt puține și foarte aglomerate. Oricum, oamenii formați sunt excepția nu regula, pentru că nu ai școli profesionale (dacă cineva ar vrea muncitori calificați) și nici facultăți în topul universităților europene (dacă cineva ar ține cont de asta). Să nu uităm de procentajul ăla de analfabetism funcțional despre care vorbeam mai sus: o companie mare ar vrea oameni măcar minim educați, care vorbesc cel puțin engleza și pot utiliza un PC.

În plus, aproape orice ai vrea să faci în România, știi că Statul își va băga nasul și nu pentru a te ajuta. De-asta țările din jur câștigă mai des “licitațiile” deschise de marile corporații. Dincolo de dedesubturile fiecărei tranzacții de gen, ele sunt pur și simplu mai ofertante la nivel de condiții și infrastructură. Tot de-asta se produc mai multe Dacii la Casablanca și Tanger decât în România, în ultima vreme – Tangerul e aproape de strâmtoarea Gibraltar și, cu ajutorul unei autostrăzi scurte și a unui port masiv, poate livra sute de Dacii la Marsilia într-o zi. Noi, cu ajutorul unei autostrăzi inexistente, nu putem livra două Dacii la Oradea în două zile.

Prin urmare, e cam greu să joci dur cu marile companii, când știi că peste 40% din populația lucrătoare a țării depinde de ele, iar bugetul pe care-l furi tot de-acolo vine. De fapt, îmi închipui că multe negocieri la nivel înalt cu investitorii sunt mai degrabă niște chicoteli și ghionturi de la ai noștri care le zic pe sub mustață: “Hai, bă, aici, că facem să fie bine! Aranjăm cu taxele, ești nebun?”. De-asta suntem și priviți de sus de unele companii globale, care preferă să aibă aici centre de suport tehnic și filiale secundare, nu laboratoare de cercetare sau centre de dezvoltare.

Da, corporațiile nu sunt grozave, dar avem nevoie de ele și nu prea avem ce să le oferim în afară de reduceri de taxe. Poate de-asta îi și sperie pe managerii locali perspectiva unei impozitări mai dure sau a uneia care să țină cont de profiturile făcute în România.

Și totuși, cum rămâne cu impozitarea progresivă?

În teorie, conceptul rămâne pe tavă pentru că s-a dovedit eficient în țări mai dezvoltate (Belgia, Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada…). În practică însă, impozitul progesiv este o ecuație foarte complexă, care necesită o gândire la fel de complexă pentru a o aplica. Suedia, pe care tocmai am dat-o exemplu, are cam cele mai mari impozite din lume (după o anumită sumă), însă populația pare destul de mulțumită de ce primește în schimb. E destul de clar că în spatele implementării au stat oameni mai inteligenți decât am avut noi la putere în ultimii 80 de ani (din 1944, practic).

Impozitul progresiv presupune că tu ești capabil să colectezi eficient taxe, ceea ce noi nu suntem. În plus, o impozitare complexă trebuie contrabalansată de o birocrație minimală, parte la care iarăși eșuăm. Mai important însă, un impozit care crește odată cu veniturile personale sau ale companiei trebuie să se reflecte în servicii. Nu poți să-mi ceri de trei ori mai mulți bani, sub pretextul că banii ăia s-ar duce în zona de antreprenoriat sau de asistență socială, cât timp tu furi din căminele de bătrâni!

În plus, vechiul adagiu cu “trebuie să cheltui bani, ca să faci bani” funcționează și aici. Banii chiar trebuie să circule, dar asta e imposibil când tu ai miliarde de lei blocați în averi ilegale, imposibil de confiscat, și cât timp nu ești capabil să colectezi ceva atât de esențial precum TVA-ul. Practic, găleata bugetului de Stat curge prin zeci de găuri, iar soluția “aleșilor” este să stoarcă orice strop de apă de la populație, doar pentru a nu o lăsa să sece. Asta când nu se împrumută cu dobânzi exorbitante pe care le plătim tot noi, fraierii impozitați cu cote unice.

În final, o altă piedică în fața fiscalității occidentale o constituie lipsa unei piețe interne. România are o economie în principal de consum, iar reglarea ei depinde deseori de raportul nostru cu moneda europeană – un raport pe care BNR îl manipulează artificial, doar pentru a nu pica prost în fața populației sau a FMI. Fiscalitatea este intenționat complexă, pentru a putea fi manipulată în funcție de situația momentului.

Concluzii

Din păcate, avem atâtea puncte de bifat la nivel guvernamental și social, încât îmi e greu să cred că suntem în fața unei decizii ferme cu privire la impozitare. Vorbim despre un Guvern care tocmai a implementat haotic semnătura electronică (la patru ani de la termenul limită) și în care aproape niciun membru nu se exprimă corect gramatical. Un Guvern care are nevoie de declarații unice, pentru ca nu-şi poate centraliza coerent şi la timp taxele. În fine, vorbim despre un Guvern (dintr-un lung șir de guverne) care nici acum nu știe prea clar care ar trebui să fie cota aia unică despre care vorbim din 2005 și pe care au impus-o tocmai pentru că sistemul diferențiat anterior era prea complex.

Într-adevăr, e greu să negi beneficiile unei impozitări progresive executate corect, dar uitându-ne la modul în care arată România astăzi, simt că vorbim despre un concept de la vârful piramidei.  Noi culegem încă mere cu mâna din pădure și le băgăm în gură, dar vrem să avem o dezbatere cultă despre cel mai bun tip de plăcintă. Ce să zic, poftă bună!

P.S: Aș fi curios, după voi, care ar fi niște praguri corecte pentru impozitarea progresivă în România? De la ce salarii și ce venituri organizaționale ați schimba placa? Sursa Imaginii.