Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Original, nu din piață!

Posted by on 17 Jul 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca orice moș care și-a trăit anii ’90 bătând mingea în fața blocului, încă mai știu ce greutate avea cuvântul „original” printre puștani.

Chiar dacă ai noștri făceau tot posibilul ca noi să nu simțim penuria perioadei în cauză și să putem ronțăi liniștiți Chupa-Chups, asortat cu Frutti Fresh, erau câteva domenii unde eforturile părinților nu își găseau ecou. Un astfel de domeniu era și moda. Sau, cum ar fi spus o mămică, „când trebuia să iei ceva de îmbrăcat”.

Practic, chiar dacă erai printre puștii care prindeau Fanta și Kick la desert sau poate chiar un Sante (cum eram și eu, de ce să nu recunosc) era imposibil să găsești haine de calitate la prețuri bune, mai ales în orașele de provincie. În astfel de condiții, piața și magazinele de tip angro (de la Dovaliul vâlcean la Bigul bucureștean) îți ofereau o incredibilă paletă de haine chinezești sau turcești, majoritatea dintre ele contrafăcute. Asta dacă nu aveai noroc cu vreo rudă de prin străinătate care să-ți trimită haine second-hand de prin Germania sau „trențe”, cum li se spunea ulterior. La noi mai ajungeau și prin așa-zisele „consignații”, dar nici acolo n-aveai mari șanse să găsești ceva de calitate.

Dacă treningurile Niko erau evitate chiar și în perioada aia, pantofii sport Pumas Original sau Reibook Pro erau peste tot. În fond, asemănarea cu echivalentele lor din cataloagele Neckerman era izbitoare. Uneori mai găseai și Addidas Torsion, dacă te uitai atent. Discuția despre cât de repede se strică talpa la „pume” era deja celebră. Practic, „teneșii” chinezești îi făcuseră pe mulți să creadă că perechile de Chucky Taylor All Stars pe care le purtau nemții sau englezii erau niște „prostii de încălțări”. Datorită falsurilor, românii apreciază și acum excesiv de mult încălțămintea grea, din piele, cu șireturi proaste și talpă foarte groasă. Ăia erau pantofii buni, nu ce luai din piață!

În astfel de condiții, să ai un tricou, niște adidași sau chiar și o șapcă „de firmă” era mare lucru. Având în vedere că fenomenul se răsfrângea și asupra altor obiecte, expresia cea mai des întâlnită era de „originale”. Cine avea haine originale era rege peste „coinaci”. Nu vreți să știți ce a însemnat șapca mea originală, făcută în republica dominicană sau cât de importanți au fost adidașii lui Cipi, făcuți chiar de firma Adidas (ani întregi din copilărie am crezut că Adidas are trei „d”). Practic, tartorii modei, cei care decideau ce și cum se poartă, erau băieții șmecheri și doamnele fardate care vindeau la tarabe și cei care stăpâneau peste magazinele de la colț. Nu vreți să știți cum arată un om îmbrăcat în echipament complet Didibao!

Ce era deci un produs original? Ideal, era un produs făcut de companiile pe care le imitau furnizorii piețarilor. În realitate, orice produs care nu era făcut în China (habar n-aveam noi câte se făceau în China) sau Taiwan și care rezista mai mult de trei luni era „original”. Să nu credeți că discuțiile s-au oprit undeva în curtea școlii Numărul Doi, unde trei puști de generală tot încercau să descifreze ce naiba scria pe tricoul luat din piață al unuia dintrei ei. Scria „You be the bestest now!”, dacă vă interesează. În fond, chiar și între chinezării existau vedete și era important să știm „de unde și-l luase”, adică de la ce tarabă! Unii pretindeau chiar că știu să citească coduri de bare și să detecteze „etichetele” originale. Din păcate, „dezbaterea” despre ce haine ar fi mai bune, cele de firmă (originale) sau cele din piață (în mare parte falsuri) ne-a însoțit până prin liceu.


(Majoritatea hainelor erau inscripționate în „engreză” sau „Engrish”, o combinație bizară de cuvinte englezești și gramatică asiatică. Sursa imaginii.)

 

Trăiam într-unul dintre orașele cu „mall” (avea și scări rulante, băi copii!), dar nici atunci nu puteam lua haine de la firme mari, deși producătorii europeni pătrunseseră și la noi. Majoritatea nu aveau reprezentanțe, iar cei care le aduceau le vindeau la prețuri imense. În continuare, pentru o pereche de „converși”, cea mai bună soluție era un târg sau magazinele second-hand, care aveau însă o cultură separată (și care a înviat în ultimii ani). Apariția magazinelor cu produse la 38.000 de lei (3.8 lei noi), cu produse inițial confiscate de prin vamă, nu a contribuit prea mult la procesul de educare.

Sincer, mai toată copilăria și adolescența generația mea a fost de părere că și hainele din piață sunt la fel de bune. Diferența stătea doar în etichetă. Sigur, când am putut să ne luăm cu 40 de lei (400 000 de lei vechi) un tricou de bumbac de la H&M sau C&A, lucrurile se schimbasera deja. Eram însă deja studenți. Studenți care nu-și permiteau Lacoste, dar care înțelegeau că o etichetă e totuși o garanție. În cazul generației mele, ne-am lecuit complet de Addidas cu trei „d” destul de târziu, atunci când comerțul ne-a arătat că hainele de firmă nu trebuie să fie scumpe, dar că au totuși mai multe șanse să fie bune. Minima garanție a calității e ceva ce am învățat în timp să cerem de la orice produs.

Aș vârî poate epoca hainelor din piață sub preș, însă experiența de mai sus e experiența unui puști dintr-un oraș de provincie curățel, unul decent aprovizionat. E în același timp povestea unuia care stă de 12 ani în București și care a văzut o bună parte din Europa. Din păcate, falsurile turcești (puțin mai atent făcute decât cele chinezești) încă dăinuie și acum în multe regiuni din țară, chiar și în cele unde „originalele” sunt de multă vreme disponibile. De altfel, cunosc oameni care ajunși în Turcia pe la finalul anilor 2000 s-au întors de-acolo cu geamantanele doldora de Gucci și Versace. Dacă ne aplecăm și asupra obiectelor care țin de stil, vom observa că în România se vând în continuare mai multe Relexuri decât Casio-uri originale.

Pentru cei mai tineri, povestea de mai sus pare puțin exagerată. Pentru mulți dintre ei, hainele „proaste” sunt ce-și cumpără atunci când nu primesc bani de la părinți și trebuie să se mulțumească cu „ieftinelile” de la mall, în detrimentul vreunui târg de autor. Pentru generația mea și cele precedente însă, genul de haine pe care acum le vezi în Dragonul Roșu au constituit multă vreme singura alternativă. O alternativă de tranziție care ne-a lăsat urme mult mai puternice în mentalitate decât am vrea să credem. Și nu, faptul că uneori mergem „în piață” și ne luăm produse de la tarabe pentru câteva purtări (deși putem face același lucru online) nu e o consecință a ei, ci doar o ieșire ieftină și nevinovată. Tot la fel, nu te va condamna nimeni dacă pur și simplu nu-ți permiți, dar ai nevoie. Problema e alta…

Vedeți voi, n-a existat niciodată o analiză comparativă între calitatea unui tricou de firmă și a unuia semnat Dolce & Banana. Foarte probabil că ambele sunt produse de aceeași muncitori prost plătiți din China, Bangladesh sau Turcia, dar nu asta e esențial. Ideea e că cineva a impus un standard de calitate pentru unele, și prin urmare și un preț, pe când altele au fost semnate de băiatul care învârtea banda. Cineva și-a asumat oficial răspunderea pentru un produs, și asta e de fapt principala diferență. O diferență pe care nu vrem deloc să o acceptăm.

La nivel social, lupta dintre fals și original a fost întotdeauna o consecință a lipsei de posibilități sau a lipsei de cunoștințe. Și, ca întotdeauna, românii au preferat să-și ascundă disonanța sub ideea unei dezbateri. Am continuat să ne convingem că „merge și așa, ba e chiar mai bine” și să evităm întrebările timp de mai bine de un deceniu. Până la urmă, brandurile ăstea mari de ce nu erau și la noi? Pentru că erau mari taxele de import sau pentru că producătorii știau că nu au cui să le vândă? De ce ni se păreau prețurile la haine atât de mari? Pentru că ne urau străinii sau din cauza nivelului nostru de trai dezastruos? Să lăsăm întrebările, că și Adibas au șireturi!

De ce am spus că mentalitatea asta ne-a lăsat urme adânci? Pentru că am avut un logo de țară și un brand book făcute pe 800 000 de euro prin tehnica copy-paste. Ne-am supărat puțin, dar ne-a trecut. Am putut să scriem și „Carpathian Garden” pe tricou, că ne-a durut imprimanta, nu? Ne mândrim cu un sfânt necanonizat, al cărui brand e deținut de un puști de 24 de ani și ale cărui omagii sunt majoritar produse în China. E în regulă, dacă o să ne interzică, putem vinde și icoane cu Arsenie Beca! În continuare nu ne deranjează falsurile, chiar dacă ne-am permite originalul. Poate că de-asta nici nu ne înfioară ideea unui plagiat.

Politicienii noștri? Arată și vorbesc ca unii reali, dar, ce să vezi, randamentul lor nu e nici pe departe comparabil. Nu de alta, dar niciunul nu pare să vrea să-și asume răspunderea pentru ceva, să-și transforme faptele într-o lucrare „de firmă”. Ce să facem, dacă i-am luat din piață? Avem autostrăzi cu studii de fezabilitate care par reale, dar fără o picătură de bitum turnată. Avem un stat complet original, cu o istorie plină de eroi și daci măreți, dar nu ne recunoaște nimeni valoarea când ieșim din țară.

De aproape 30 de ani am ridicat un edificiu în cinstea falsului. Am vrea să avem un stat original, cu care să ieșim mândri în fața blocului, dar până atunci, ne mulțumim și cu o bluză pe care care scrie colorat „Velcome tu Rumenia”!

P.S: Articolul ăsta a fost stârnit de descoperirea la etajul 2 din magazinul Unirii a unui altar închinat anilor ’90. Vorbim de magazinul Stockhouse unde puteți găsi atât adidași la 40 de lei, cât și Tamagotchi-uri, marmote de lut, adidași cu beculețe și alte minuni. Cum magazinul are și produse faine, am înhățat niște provizii de papetărie, niște pahare de carton inscripționate cu fostul campionat european, o stație meteo și o prostioară de recorder, dar v-am lăsat vouă câinele ăsta superb. Cu plăcere! (Serios acum, merită să-i faceți o vizită, să le arătați celor mici la ce tânjeați voi în copilărie)

Șeful lui Șefu’

Posted by on 10 Feb 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În ultimele zile, poporul Facebook a jucat un ping-pong furibund cu gafele politicienilor locali…

Am râs, am dat „Share” și ne-am bătut pe spate. Am fost siguri că, în ciuda dezolantului peisaj politic și economic, măcar suntem mai deștepți decât ĂIA. Am fost convinși că cei din afara țării se uită la România și spun „băi, ce popor mișto, păcat că e condus de o gașcă de hoți”. Aparent, cuprinși de efervescența propriului grup, am uitat că oamenii nu fac des diferența dintre membrii unei echipe și liderii ei.

Oare la muncă, atunci când departamentul din care facem parte suferă un eșec, lumea dă vina doar pe șefi? Sigur, ei sunt plătiți să își asume responsabilități, dar nu sunt singurii pe care sigla de pe ecuson îi reprezintă. Când vedem eșecurile din campionate, atribuim rezultatele doar antrenorului echipei? Mai mult, când vorbim despre rateurile istorice ale românilor, ne limităm doar la liderii pe care cronicarii nu i-au uitat?

Trăim într-o țară unde fixația pentru oameni providențiali și cultul personalității au mers mereu mână în mână. De la despotismul medieval la monarhia modernă, de la dictatura militară și până la opresiunea comunistă, românii au căutat mereu „părinți ai națiunii”. Chiar și așa, nicio epocă nu a aparținut vreodată unui singur om. De-asta e greu de înțeles de ce nu vedem mesajul alegerilor noastre. Imaginea liderului nu poate fi separată de imaginea echipei.

Așa cum lumea se uită îngrijorată la „polonezi” și „unguri”, nu la Duda sau Orban, cam tot așa se uită și la România. Râdem de un premier care nu poate spune „bună ziua” fără să citească, dar atunci când o trimitem în afara țării să ne reprezinte, pentru ceilalți nu mai e la fel de amuzant. Râdem de Gabriela „Motostivuitor” Drăghici, din Comisia pentru Egalitate de Șanse pentru că avem de ce. Totuși, dacă așa arată liderul, care sunt „șansele” ca angajații ei să o depășească?

Ha, ha, poporul nostru a ales numai imbecili! Uită-te la ei cât sunt de proști! În regulă, dar ce spune asta despre noi? Sigur, noi suntem „vârfurile” echipei România, doar că performanțele unei echipe sunt performanțele mediei, nu ale vârfurilor. De-asta nu va conta niciodată câți olimpici trimitem afară, cât timp 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Facem parte dintr-o echipă slabă, iar liderii sunt cei pe îi merităm, după mai bine de 20 de ani în care ne-am spus singuri că suntem cei mai buni. Ei sunt liderii care reflectă de fapt starea campionatului.

Nu suntem singurii ai căror conducători nu reflectă aspirațiile populației. Cea mai mare putere a lumii e condusă de un individ desprins dintr-un sitcom. Canada, o țară care a fost cel puțin generoasă cu emigranții români, a început să-și renege liderul, care a făcut gafă după gafă în ultimele luni. Chiar și așa, când vorbește despre xenofobie, presa se referă la Trump și la suporterii lui înflăcărați, nu la toată America. Când vorbește despre toleranță dusă la absurd, opinia publică îl critică pe Justin Trudeau, nu pe canadianul de rând.

Din păcate, România nu e încă suficient de „mare” încât să-și depășească liderii. Nu suntem încă acolo. Nu suntem locul ăla minunat, stricat de conducători corupți. România e o țară care alunecă pe o pantă nedemocratică și ale cărei politici fiscale sunt privite cu suspiciune. Prin urmare, când publică poze cu figura de buticar a lui Dragnea sau cu privirea de politruc a lui Tăriceanu, analiștii de afară scriu și se gândesc la „politicieni români” în general și la „români” în particular. Nimeni nu spune: iată niște oameni aleși de o minoritate, nereprezentativi.

Acum un an România a fost protestatarii. Pentru un moment, părea că cineva avea să-și asume rolul de lider, însă momentul a trecut. Acum, România e Mircea Diaconu, Maria Grapini și Viorica Dăncilă. Ei sunt cei care se văd, oamenii care și-au asumat pozițiile și care au fost aleși să facă asta. Și atunci începi să-ți pui întrebări: cât de bun să fie corpul profesoral național, dacă Ministrul Educației nu poate articula două fraze? Până la urmă, el e „șeful” echipei și, oricâte excepții am cunoaște, șeful e de multe ori imaginea mediei.

Dacă, de la Revoluție încoace, ăștia ne sunt căpitanii, cât de bună poate să fie echipa? Cât de buni putem fi noi, ca români? Până la urmă, dacă România nu se poate califica în campionatul țărilor civilizate, mai e de mirare că vârfurile vor să se transfere? Cât mai pot să înscrie, cel puțin…

P.S: O discuție paralelă ar fi fost și cea despre puterea exemplului, dar i-am dedicat deja un articol mai vechi.

Încă 5 minute…

Posted by on 09 Dec 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În urma recentului circ din Parlament, am auzit mai multe voci care au comentat lipsa de reacție a „tinerilor frumoși și liberi”…

Problema cu toți cei care au călcat vreodată la proteste nu este însă lipsa de curaj, de idei sau de bani, ci lipsa de timp. Știu, știu: mare descoperire! Cu toții știm cum stă treaba cu timpul! Din păcate, lucrurile se mișcă puțin diferit în spațiul est-european. Lipsa de timp din România nu e același lucru cu lipsa din timp din țările civilizate. Ca multe alte lucruri autohtone, chiar și timpul fabricat aici e mai fragil și mai puțin fiabil decât cel de import.

Să vedem deci ce ocupă săptămâna unui cetățean între 25 și 45 de ani? Vom începe cu un caz ideal. Pe lângă job și viață socială sau de familie, omulețul nostru pierde timp cu activități auxiliare (transport, facturi și altele mici necesități), cu propriile pasiuni (jocuri, lectură, muzică, seriale, sporturi) și cu sănătatea sau menținerea în formă. În plus, e aproape imposibil să nu arunci minute bune în coșul de gunoi media, pe canale de știri, rețele sociale și site-uri.

Deși unii văd în programul ăsta o conspirație a corporațiilor, la fel cum vedeau și în ziua de muncă de opt ore, trebuie să recunoașteți că nimic din el nu e nefamiliar. Accelerarea ritmului vieții și bombardamentului informațional transformă timpul într-o resursă pe cale de dispariție. Totuși, să vedem de ce omulețul anului 2017 se mișcă mai lent și moare mai repede în România.

Să începem cu lucrurile mici: transportul. România nu are nici infrastructură interurbană, nici interjudețeană. Un job bun în general înseamnă un oraș mare, în care locuiești sau spre care faci naveta. Un oraș mare înseamnă trafic infernal, fie că ești cu mașina, taxiul sau cu transportul în comun. De biciclete nu poate fi vorba, deși posesorii lor se mai „strecoară” prin trafic. Metroul și trenurile sunt o glumă la nivel național. Automat, pentru ceva banal precum mersul și întorsul de la birou, pierzi zeci de minute sau chiar ore bune într-o stare de complet disconfort. Nu mai vorbim despre acele zile fericite când ai concediu și „călătorești” o jumătate de zi pentru a ajunge în fundul curții.

Taxe, impozite, adeverințe? Concedii, consultații medicale, permise și alte acte? Orice are o vagă legătură cu administrația publică sau cu sistemul birocratic nu funcționează. Pentru lucruri pe care alții le rezolvă din trei click-uri (estonienii, de exemplu), tu trebuie să-ți iei jumătate de zi liber de la birou. Asta dacă nu vei pierde cumva săptămâni întregi cu plimbări și cadouri pe la ghișee, având în vedere că serviciile online nu există.

Sigur, pentru unele lucruri există alternative private. Ele îți permit să pierzi bani, în loc de timp. E ca și când ai alege să fii taxat în lei, nu în euro, dar cu exact aceeași sumă. Totuși, chiar și atunci când apelezi la terțe părți, tot de ai tăi conaționali te vei lovi. Nu ai ce să faci când magazinele online sau firmele de curierat te fac să pierzi ore întregi, „așteptând în zonă”. Nu ai ce să faci când furnizorii de servicii te ignoră pur și simplu, cu sau fără reclamații la ANPC. Nu ai ce să faci pentru că uneori ei sunt singura alternativă.

Dacă se întâmplă să ai copii și să vrei să-i crești decent, nu ai cum să te bazezi pe sistemele de stat. Ai grădinițe private, activități „afterschool”, meditații și clinici private. În plus, vei face, zeci de drumuri pentru a te asigura că cel mic ajunge la timp și în siguranță la cursurile pe care ar fi trebuit să ți le ofere statul. Stării de agitație permanentă i se va adăuga și oboseala acumulată, în urma nopților nedormite. Timpul pentru copii trebuie luat de undeva și cel mai probabil că vei face rost de el pentru ai tăi, nu pentru a apăra drepturile copiilor altora.

Altfel, dacă ai avut inspirația de a-ți face o firmă aici, nu doar că nu te poți bucura de susținerea sistemului. Va trebui să lupți în fiecare zi cu autoritățile, clienții și furnizorii și, ca în mai toate cazurile anterioare, cu oamenii. Să nu uităm că obsesia pentru „capra vecinului” (crabs in a bucket, pentru anglofoni) se manifestă la toate nivelurile societății.

Nici angajații nu o duc mai bine, chiar și cei care au norocul unei firme corecte, care achită salarii decente și la timp. Mulți ajung să lucreze joburi și ore suplimentare nu pentru că sunt îndrăgostiți de meserie sau disperați după recunoaștere. Pur și simplu, toate mizeriile care consumă timp se reflectă într-o nevoie de fonduri suplimentare.

Ai nevoie de informații sau poate de puțin divertisment de calitate? Informarea corectă în România cere timp și efort. Dacă eviți fluxurile Facebook și gălețile cu lături deversate de posturile TV, nu ai prea multe surse corecte și coerente de știri. Dacă vrei să afli ce anume s-a întâmplat într-o situație concretă, trebuie să pierzi minute bune cu verificarea surselor. Mai mult, divertismentul de calitate rămâne în grija surselor externe. Asta nu e o problemă când vorbim despre un abonament Netflix, dar e o problemă când trebuie să mergi 300 de km pentru a vedea un concert în condiții decente.

În final, dacă tot am vorbit despre administrație, să nu scoatem încă din ecuație statul român. Statul român este, așa cum bine le zicea Eftimie, un stat ostil cetățeanului. Prin chiar construcția și legislația lui inițială, statul român nu a fost creat cu cetățenii în minte. În ciuda comisiilor de redactare relativ restrânse, fiecare lege a fost păstorită și amendată de câte un fost comunist sau infractor. Legislativ, statul nu te vrea prin preajmă.

Cealaltă problemă este, evident, clasa politică, pe care tot neglijența noastră a bătut-o în cuie. Fiind conduși de oameni săraci cu duhul sau pur și simplu săraci, noi nu avem luxul de a vota și a sta liniștiți. Într-o țară civilizată, chiar dacă nu iese omul dorit de tine, te poți aștepta ca el să facă măcar minimul necesar. Un primar îți va asfalta totuși strada, chiar dacă va fura din banii de panseluțe, iar un deputat va avea puțină grijă să nu voteze chiar toate tâmpeniile.

În România? Trebuie să pierzi seri întregi în stradă pentru ca gașca toxică de la putere să nu îți otrăvească viața și demnitatea. Trebuie să faci petiții europene pentru ca primarul tău să nu distrugă un parc de importanță națională. De multe ori, ești constrâns să faci asta în weekend, o perioadă pe care, datorită programului, ajungi să o dedici în mod normal somnului. Practic, trebuie să fii mereu cu ochii în patru, că nu știi de unde sare un ales al neamului să-ți dea în cap.

Oricât de inteligent ai fi și oricât te-ar anima spiritul civic, viața cotidiană te va agasa cu tot felul de mici mizerii, de la transportul mai sus amintit la banala lipsă a coșurilor de gunoi. Pentru orice acțiune, oricât de simplă, efortul va fi dublu. Astfel, oricât ai vrea să ai o privire clară de ansamblu, creierul tău va fi într-o eternă stare de asediu. De altfel, stresul ăsta era și inamicul vechilor greci, pentru care adevărații cetățeni (ăia care nu erau femei, fermieri dependenți, copii, sclavi sau soldați) n-ar fi trebuit să aibă altă treabă decât „binele cetății”.

Gândirea aia brută, pornită din dorința de schimbare, nu-și poate face loc dacă mintea ta nu are timp să sorteze… lucrurile importante. Lucruri importante precum evitarea boului care claxonează, deși tu ai prioritate, găsirea fișei medicale rătăcite sau reglarea datoriilor fantomă de la ANAF. Oamenii capabili de o gândire „cât de cât rațională” sunt ceva mai mulți decât am crede, dar majoritatea sunt prea ocupați pentru a mai ridica mâna când se strigă catalogul.

Dacă ești mult peste medie, cu puțin efort social, vei putea fi „puțin peste medie” în România. Pentru mai mult nu ai timp și oricum n-avem ce face cu genii. Dacă ești însă doar puțin peste medie, ai încurcat-o! Mediul te va scufunda în mediocritate, iar timpul tău va fi consumat de lupte minore și de țipetele unei societăți care se scufundă. Cine mai are timp pentru proteste sau plângeri, când trebuie să-l ia zilnic pe cel mic de la grădi?

Cu alte cuvinte, chiar dacă determinarea există și chiar dacă metodele sunt bune, România rămâne țara în care nu ai timp să fii deștept!

P.S: Să nu ne amăgim că a fost vreodată altfel. Comunismul aplica aceeași tactică, doar că acolo sistemul chiar depunea eforturi pentru a-i ține pe oamenii muncii ocupați. Acum incompetența e suficientă.

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Ziua când s-a terminat sfârşitul

Posted by on 06 Nov 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Vineri, ziua în care mesajele optimiste inundă reţelele sociale şi în care cuvântul weekend devine un răspuns acceptabil la întrebarea “Ce mai faci?”. Vineri, una dintre puţinele zile în care generaţia muncă începe să simtă că trăieşte.

Doar că, în noaptea de vineri, 30 octombrie, s-a întâmplat ceva. Ceva suficient de dureros încât să merite mii de pagini de text. Ceva suficient de tragic, încât viitorii noştri copii să ne întrebe curioşi unde am fost în noaptea aia. După 30 octombrie, 200 de studenţi, medici, arhitecţi, antreprenori şi specialişti în publicitate, 200 de tineri care voiau mai mult, nu au mai fost la fel sau, pur şi simplu, nu au mai fost.

A urmat o zi sinistră, cu recensăminte de prieteni, înmormântări anunţate şi spitale supraaglomerate. Majoritatea dintre noi aveam cunoştinţe care au fost sau care ar fi putut fi acolo, evitând tragedia în ultima secundă. În Colectiv au murit şi foarte mulţi oameni pe care am fi vrut să-i cunoaştem. Pentru prima dată, nu vorbim despre pasagerii unui avion din Asia sau de victimele unor grupări de gherilă africane (nu că astfel de victime n-ar conta). Oamenii răpiţi de incediul de vineri erau oameni ca noi şi de lângă noi, oameni care am fi putut fi noi. La fel de hotărâţi să reuşească şi, din păcate, la fel de fragili.

După o undă de şoc care a trezit provincia, diaspora şi comunitatea muzicală a altor continente, Bucureştiul şi România s-au mobilizat exemplar. Nu ştiu dacă Facebook-ul a fost cel responsabil sau dacă la mijloc a fost faptul că, de data asta, tragedia a fost una palpabilă. O tragedie a oamenilor pe care-i saluţi, cărora le spui “ne vedem mâine să-mi povesteşi cum a fost” şi cărora le aprinzi apoi candele pe mormânt. Donaţii de sânge, de provizii medicale şi de vorbe bune curg şi acum, pentru că, pe măsură ce numărul victimelor creşte, la fel cresc şi neputinţa, frica şi furia.

Idioţii au ieşi la apel ca de fiecare dată. Nu era nevoia de ei, dar nici vreo cale de a-i împiedica să vorbească sau să scrie nu există. De la vedete de eşalonul trei până la călugări nebuni, de la ciobani puşcăriaşi până la cântăreţi conspiraţionişti. Toţi au avut o părere, dar, ca de obicei, nicio soluţie. În corul lor s-au înscris repede şi oamenii care se plâng mereu că SE fură, deşi n-ar cumpăra un bilet la un concert sau vreun soft legal. Îi ştiţi, sunt oamenii care ne spun merreu că în ţară nu SE va schimba niciodată nimic, motiv pentru care ei n-au nicio obligaţie… doar drepturi.

Au ieşit şi cinicii sau oamenii care-şi ascund prostia în spatele încăpăţânării. Băieţi care se întrebau de ce plânge lumea pentru “hipsterii şi rockerii din Bucureşti”. Nu plângem pentru ei, plângem pentru tinerii care, deşi ar fi putut câştiga milioane în afară, stăteau aici şi plăteau impozite cât vreo trei orăşele de munte. Au ieşit şi paranoicii, oamenii care “ştiu mai mult”, dar care, în mod ciudat, gândesc foarte puţin. Iar cei din stradă, spitale şi centre i-au tolerat. I-au tolerat pentru că cerşitul de atenţie, piesele siropoase şi teoriile conspiraţiei erau cel mai mic rău care se întâmplase după 30 octombrie.

Apoi au apărut ei. Oamenii care de 4, 8, 12 sau 20 de ani au confiscat democraţia. Cu aceleaşi feţe mirate, cu aceeaşi lipsă de control şi empatie mimată. Au ieşit să ne spună că patronii, că circumstanţele, că actele. Au ieşit să ne spună că nu e vina lor. Exact, la fel cum n-a fost vina lor nici că, având la dispoziţie bugete uriaşe, n-au putut lua nişte lecţii de bun simţ. Cum nu e vina lor că şpaga e mai eficientă în România decât orice casă de schimb valutar. Au venit să ne ceară tăcere, solemnitate şi solidaritate. Solemnitate? Nu cred că am văzut vreodată mai multă. Solidaritate? Da, dar între noi. Tăcere? Niciodată. Cam ăla a fost momentul în care o tragedie departe de a se fi sfârşit a dat naştere unei mişcări care nu ar fi trebuit să se sfârşească vreodată.

Acum e deja a patra zi de protest. La primele trei am asistat din stradă, la a patra voi fi simplu spectator. De ce acum? Ce o să se schimbe? Sunteţi manipulaţi! Am auzit destule fraze emise din comoditatea canapelei, o canapea care nu votează, nu iese în stradă, nu îşi exprimă public opiniile, dar crede că ar fi bună de primar şi vrea, evident, ca lucrurile să SE schimbe. Într-adevăr, nu a existat un lider, dar iată că fără el, au căzut un prim-ministru, un Guvern, un primar şi câţiva candidaţi din ţară.

IMG_20151104_190746

Un slogan pornit de la noi şi ajuns rapid pe BBC, Vox, Europa Libera, Evenimentul Zilei, dar şi prin ţară.

Praf în ochi, spun salvatorii de canapea şi eroii de debara. Sigur, sigur, praf în ochi, dar unde au fost 20 000 de oameni (peste 70 000 în ţară) după accidentul de la Baloteşti? Dar după mineriada din ’99? Dar când soţia lui Adrian Păunescu omora nişte nevinovaţi? Poate că, după ce preşedintele va înţelege mai bine care-i rolul lui şi după ce câteva figuri publice vor simţi fiorul adevăratei democraţii, lucrurile se vor aşeza. Poate. Dar e important de reţinut că nu e prima dată când “corporatiştii, hipsterii, rockerii, fraierii şi societatea civilă îndurerată” ies în stradă. Da, ăia care te-ai fi aşteptat să nu aibă timp să se ridice de pe scaun. Fix ăia vin acum să le tragă altora scaunul de sub fund.

Se va schimba ceva? Poate că nu imediat, dar e clar că unele lucruri deja s-au schimbat. Oamenii din stradă nu vor anticipate şi nici demisia unui preşedinte care încă nu s-a lămurit ce şi cât are de lucru. Oamenii urlă pentru că şi-au îngropat copiii, nepoţii, prietenii şi poate chiar idolii. Urlă pentru că n-au siguranţa zilei de mâine, deşi îşi aduc înzecit contribuţia. Urlă pentru că, în ciuda eforturilor recente ale DNA, România e în continuare cea mai coruptă ţară din UE. Urlă pentru că, indiferent de vârstă sau ocupaţie, mai toţi şi-au pus pe 31 octombrie întrebarea: Oare chiar vreau să trăiesc într-o ţară unde vinovaţii scapă?

În momentele ăstea nu-mi dau seama pe ce mizează politicenii. Pe şarmul lor cuceritor? Pe protecţia coloanelor oficiale? Pe băieţii aduşi cu găleata la vot? Mulţi dintre cei pe care-i numeau zâmbind “masă de manevră” nu au ieşit din casă, dar, dacă ar fi ieşit, nu ar fi făcut-o pentru a apăra Parlamentul. Amărâţi, bătrâni, bolnavi, slab pregătiţi şi da, uneori leneşi, mulţi dintre votanţii de profesie suferă de aceeaşi afecţiune ca mulţi dintre noi: nu vă suportă, dragi “aleşi”, indiferent câte şpăgi electorale le-aţi da. Cei din stradă însă au depăşit de multă vreme momentul dispreţului. Uniţi? Mai e până acolo şi poate liderii nu sunt tocmai ce trebuie. Neputincioşi? Da, neputincioşi, dar mulţi. Solidari? Da. Solidari şi supăraţi!

De altfel, de la Roşia Montană încoace, Poliţia, Jandarmeria şi Salvarea (alături de câteva firme de pază) au început să gestioneze din ce în ce mai bine protestele, autorizate sau nu. Cu alte cuvinte, autorităţile s-au obişnuit cu furia. Sunt convins că au existat şi grupuri coordonate, cum sigur au existat şi agitatori ai partidelor, alături de diverşi ofiţeri ai serviciilor. Vor exista mereu. De altfel, prezenţa unora acolo (a ofiţerilor SRI, de exemplu) e absolut normală, supravegherea mişcărilor de stradă fiind parte din atribuţiile lor. Ce n-am văzut însă a fost un “protest deturnat”, după cum strigau unii. În fond, cum poţi deturna furia şi neputinţa? Spre cine şi spre ce? O poţi, cel mult, dezamorsa, dar asta nu-ţi garantează că o să dispară.

Deci, dacă aţi fost, sunteţi sau veţi fi în stradă zilele astea, eu zic că două lucruri sunt importante. Primul: să aveţi un scop. Cât timp e scopul vostru şi nu al altora, strada o să-l asculte. Al doilea: să nu uitaţi de unde a plecat totul şi de ce dramă a fost nevoie ca noi să ne mişcăm în sfârşit. 30 octombrie e ziua în care s-a terminat sfârşitul.

P.S: Chiar dacă protestele vor avea şi un inevitabil sfârşit, cele câteva demisii şi cele câteva zeci de promisiuni sunt un început. Din fericire, pentru mulţi sunt DOAR un început. Sau, ca să citez un “ultras”: eu n-am condus 400 de kilometri doar ca să-şi dea gornistul ăla demisia. În plus, nu sunt convins că o să avem atât de multe scuze când, peste ani, alţii ne vor întreba: Voi aţi fost atunci în stradă?

Next»