Krossfire's Blog

Dacă plănuiați să vă începeți anul cu o întrebare bizară, ați nimerit în locul potrivit…

Zilele trecute, o cunoștință plecată în State întreba cu sarcasm de ce sunt românii fruntași la morbiditate și codași la „calitatea morții”, în ciuda faptului că mai toți cred în miracole. Nu e un gând pozitiv pentru începutul de an, dar aș vrea să-mi încerc mâna la un răspuns. În condițiile în care tot mai mulți pun întrebări, dar refuză răspunsurile, pasiunea noastră pentru pseudoștiință merită disecată.

Până la urmă, cine poartă vina pentru tratamentele cu apă caldă și pentru panourile antivaccin? Sigur, Olivia Steer e o prezență malignă în spațiul românesc, dar o singură voce nu poate otrăvi milioane. Da, există tot felul de șarlatani și grupuri de „terapie alternativă”, dar numai câțiva le cad în plasă. De fapt, de la a nu avea încredere în părerea unui medic la a fi convins că vaccinurile cauzează autism sunt câțiva pași. Vom trece rapid prin ei pentru a constata din nou că, în cazul nostru, afecțiunile medicale sunt simple manifestări ale unor boli sociale.

Înainte de a „diseca” problema, țin să vă avertizez că o parte din afirmațiile din articol vă pot ofensa sensibilitatea. Nu le voi fundamena pe experiența clinică, pentru că nu sunt medic. Totuși, experiențele personale m-au făcut ceva mai familiar cu spitalele și medicamentele decât aș fi vrut. Am citit destul de multă literatură medicală, pot interpreta un buletin de analize și obișnuiesc să stresez farmaciștii cerându-le substanțe active, nu „bomboane de gât”. În încercarea de a găsi o soluție, am ascultat în câteva rânduri și pledoariile terapeuților alternativi. Știu că nu am niciun drept să emit sentințe, dar îmi voi baza afirmațiile pe studii și pe bunul simț, nu pe credințe.

Prin urmare, luați-vă o cafea (articolul are 20 de puncte) și să vedem de ce mulți români sunt condamnați încă dinainte de a se îmbolnăvi.

1. Educația Științifică

Înainte de orice altceva, în spațiul autohton lipsește educația științifică și respectul pentru știință. Să nu vă închipuiți acum că aș avea pretenția ca Țața Floarea să-mi explice undele gravitaționale. Nu, singura mea pretenție este ca până și un absolvent de patru clase să înțeleagă metoda științifică și să-și poată pune întrebări. Observație, ipoteză, testare, teorie și repetiție – atât. Știu că pașii nu sunt tocmai exacți, dar ei duc la același lucru: curiozitate, îndoială și rațiune. Trei lucruri care ne-au făcut să coborâm din copac, ca specie.

Omul de rând încă nu pare să înțeleagă că știința nu se opune religiei și că în mod cert nu este una. Știința nu-ți cere încredere oarbă, ci perseverență. De-asta e o parte esențială a educației școlare și familiale. Chiar și o doză în plus de respect pentru știință i-ar face pe mulți să se întrebe de ce homeopatia a fost pusă la zid de peste 1800 de studii independente (cifra aia nu e o glumă) și de ce Echinaceea încă se vinde ca remediu pentru răceală. Oamenii informați, oamenii cu întrebări, sunt mai greu de atrași în deliruri conspirative și, implicit, mai greu de controlat.

În România știința e forțată să se legitimeze, iar cercetarea nu există. În timpul ăsta, prin locuri mai deschise către nou, ultimul an a fost plin de descoperiri autentice care merită discutate. Din păcate pentru amatorii de forțe astrale, „energia” a rămas tot ceea ce era și acum un secol: capacitatea necesară efectuării lucrului mecanic. Încă nu s-a văzut la tomograf altceva.

2. Educația Medicală și Farmaceutică

Aici lucrurile sunt mai complexe decât am bănui. Sigur, o minimă educație medicală este necesară, dar ce înseamnă în cazul nostru „minim”? Să știi să acorzi primul ajutor sau să știi că răcelile sunt infecții virale și nu se tratează cu antibiotice? Din păcate, în România, răspunsul este: ambele și ceva mai mult.

În condițiile în care mulți își iau informațiile medicale „de pe net” și lumea basculează Paracetamol la orice strănut, educația medicală ar trebui introdusă în școli. Oamenii ar trebui să aibă informații de bază despre vaccinuri și despre suplimentele alimentare, dar și despre citostatice și utilizarea lor, de exemplu. Apropo, știați că multe dintre ele sunt produse naturale? (lemnul de tisă a dat două dintre cele mai eficiente citostatice, docitaxel si paclitaxel) Fiți siguri că nici cei pe care-i urmăriți  în general online nu știau.

Copiii ar trebui să înțeleagă că anumite boli, deși sunt cronice, nu te izolează și nici nu te transformă într-un monstru. Educația medicală este necesară pentru că educația generală este în pericol. Tot ea ar trebui să includă și puțină educație alimentară de bază. Nu trebuie să ne spună nimeni ce să mâncăm, ci doar ce să nu băgăm în gură. Și poate să ne mai amintească uneori că veganismul și alte obsesii moderne sunt o alegere (una proastă, zice știința), nu unicul drum spre iluminare.

3. Mass Media

Problema nu e că Andi Moisescu nu-și bate nevasta (glumesc, un vegan nu are destulă forță să facă asta), ci că media pleacă urechea la oameni precum Olivia Steer, Ligia Pop, Ani Crețu, Crina Vereș, „doctor” Todea-Gross și alții. Se întâmplă lucrul ăsta și în Vest, cu personaje precum Gwyneth Paltrow, doar că ultima recomandă tratamente scumpe cu aburi pentru vagin și vorbește cu neveste plictisite de bogătani. Olivia Steer e împotriva mamografiilor, a oncologilor, vaccinurilor, menstruației și operațiilor de apendicită. Asta deși recunoaște că și-a vaccinat copiii (pe care-i hrănește vegan). În astfel de condiții, Olivia ar trebui să fie într-un azil de nebuni sau la pușcărie, însă ea este invitată în prime-time pentru a-și apăra delirul.

Media face audiențe cu vindecători alternativi, cu „bioenergoterapeuți”, cu ghicitori, astrologi și alți șarlatani. Pseudoștiința e distractivă, cât timp ai o etichetă clară care-ți spune că asta e, așa cum homeopatia este etichetată în SUA, de exemplu. Dacă ești printre singurele televiziuni care emite în satul lui Țața Floarea și tu promovezi Noua Medicină Germană, atunci faci un mare deserviciu umanității. Tot media este cea care ar trebui să promoveze miile de morți cauzate de terapiile alternative și de refuzul unui tratament adecvat. Aici treaba ar fi și a CNA-ului, mai ales că o parte dintre posturile ăstea pasionate de „ezoteric” încalcă legislația în vigoare.

4. Legislația Neclară

Știți de ce aveți nevoie pentru a legaliza un „supliment alimentar”? De câteva foi lăsate la Ministerul Agriculturii și de o declarație pe propria răspundere. Da, combinația aia imunitară pe care ți-a recomandat-o un prieten este avizată exclusiv pe încredere. Un astfel de supliment poate conține orice, oricât și în orice cantități. Majoritatea producătorilor mizează clar pe ideea că extractele din plante n-au niciun efect, motiv pentru care nu pot fi trași la răspundere.

Nu susțin acum că toate medicamentele naturiste sunt periculoase sau ineficiente, ci doar că cele care chiar funcționează sunt testate, omologate și sunt, în general, destul de scumpe. De fapt, un procent mare de medicamente aflate în momentul ăsta pe piață (un exemplu aleatoriu de la tv: Enterol) sunt complet naturale, dar au ajuns în forma actuală după un proces riguros. Și nu se vând cu 4 lei într-o dugheană obscură din centru.

După cum am văzut și în câteva documentare americane, autoritățile consideră ramura asta prea profitabilă pentru a o închide. Să omologhezi ceva ca medicament înseamnă ani de investiție și testare. De-asta marile concerne farmaceutice se plâng de politicile de subvenție din domeniul medicamentelor și de patentele restrictive și de-asta multe dintre ele ajung să practice politici bizare de prețuri.

5. Sistemul Medical

Îmi e puțin mai greu să vorbesc despre sistemul medical românesc, pentru că tot la el am apelat când am avut nevoie (și am avut). Îmi e greu și să vorbesc despre recentele scandaluri mediatice, când tot medicii români, unii deja cunoscuți, alții încă în formare, mi-au salvat viața. Totuși, sistemul medical are în continuare o mare problemă de imagine și de încredere. Nu e nici pe departe „cel mai slab”, dar nici nu face față unei populații îmbătrânite și speriate.

E greu să-i spui unui om „hai la spital!”, când un an de zile au vuit ziarele în cazul Hexi Pharma. E greu să faci un țăran analfabet să înțeleagă că numai un doctor îl poate ajuta, când „somități” precum Burnei sau Lucan se plimbă în libertate. La fel de greu este să convingi pe cineva că doctorii sunt adevărați profesioniști, când medici cu diplome reale se înghesuie să primească binecuvântarea homeopatiei sau să conteste fenomene evidente. Nu e de mirare că atâția doctori decenți se simt pur și simplu sufocați de condițiile de lucru și că „beneficiem” de o adevărată hemografie de cadre medicale.

De recredibilizarea sistemului medical depind mai multe lucruri, de la scăderea cazurilor de oameni care se tratează „de pe net”, până la înmulțirea celor care au încredere în sfatul profesioniștilor. Tot de-aici ar putea pleca și educarea publicului cu privire la controalele periodice și la analizele de sânge. Românii vin la doctor când îi doare, adică atunci când e în general prea târziu.

6. Religia

Surprinzător, nu Biserica e problema aici, nu cea ortodoxă cel puțin. BOR recomandă vaccinarea și a acceptat oficial transplanturile de mai multă vreme. Ba chiar, în câteva rânduri, a încurajat și folosirea unor alte tehnici medicale, în ciuda faptului că mulți preoți locali nu știu lucrul ăsta. Am menționat BOR pentru că alte culte precum Martorii lui Iehova au în continuare probleme cu transfuziile de sânge. Asta deși doctorii care le recomandă au citit cărți mai groase decât Biblia.

Problema reală este sentimentul religios în sine, când el este dus la extrem. Rugăciunea, îndurarea suferinței, credința în viața de apoi și alte fixații religioase i-ar putea ajuta psihologic pe unii, însă ele nu pot și nu vor suplini vreodată un control. Dacă simți că ceva nu e în ordine, trebuie să ai în primul rând încredere în medicină și să vizitezi un medic. Dacă te bazezi exclusiv pe Dumnezeu, s-ar putea să fie nevoie să-l vizitezi și pe el foarte curând.

7. Frica

Când vine vorba despre frică, multor concetățeni le este mai teamă de stigmatul unei boli și de ce ar putea afla despre propriul corp, decât de consecințele maladiei. O astfel de frică este tot concluzia unei educații precare, din păcate. Printre efectele ei se numără și frica de investigații medicale, precum și lipsa de încredere în cadrele medicale (uneori fără legătură cu sistemul de sănătate menționat mai sus).

România este țara cu cei mai mulți bolnavi de TBC din Europa, în mare și pentru că mulți abandonează tratamentul după ce trec primele simptome. E valabil și pentru alte boli contagioase, dar considerate de unii „rușionase”. Astfel, frica de a fi stigmatizat și incapacitatea de a înțelege boala pot transforma un bolnav vindecabil într-un focar de infecție. Teama de vaccinare duce la efecte similare.

Tot nu sunteți convinși de frica de „necunoscut” a celor din jur? Ascultați ce întrebări pune un om de rând unei rude sau unui cunoscut bolnav. Majoritatea curiozităților sunt simple paravane pentru aceeași idee „păcătoasă”: Ce ai făcut să ajungi așa? Ai mâncat ceva greșit? Ai spălat de Sărbători? Sigur ai făcut tu ceva! Nu se poate pur și simplu să te… îmbolnăvești! Foarte puțini oameni sunt capabili să înțeleagă că uneori lucrurile se întâmplă și atât. Continue Reading»

35 Comments »

Ca orice părerist online, am obsesii la care revin constant, cu siguranța jurnaliștilor care caută lasere prin boscheți.

Una dintre fixațiile mele, tratată pe scurt și în trecut, este cea a liderilor simpli, din popor. Impulsionați de vechiul slogan iliescian, ”săraci și cinstiți”, românii au votat constant conducători care nu îi complexează. De 25 de ani, am promovat indivizi săraci material și cu duhul, profesori ai absurdului, complet străini de conceptul de “cinste”. De ce spun asta? Pentru că, oricât am fi de deschiși și progresiști, e ușor de observat că anumitor medii le e imposibil să producă oameni verticali, cinstiți sau echilibrați. Știu că sună puțin cam dur și obtuz, dar să o luăm pas cu pas.

În primul rând, să plecăm de la o premisă simplă: viața în România este foarte scumpă. În aparență, chiar și pentru un om cu salariu mediu, chiriile sunt mici, utilitățile sunt accesibile, alimentele relativ ieftine, iar benzina nu are un preț dramatic. Indicatorii ăștia chiar ne-ar ajuta, dacă viața ar însemna televizor, mâncare și 10 litri de benzină la sărbători. Din păcate, un om care aspiră la o viață decentă are nevoie de un oraș cu posibilități de angajare, o minimă viață culturală și, dacă se poate, de un apartament care nu e aproape de granița cu Bulgaria.

Un viitor membru al clasei de mijloc își dorește utilități accesibile, o infrastructură decentă, un transport în comun funcțional și posibilitatea unor vacanțe care să nu necesite credite. Dacă omul ăla are și o familie, necesitățile de bază cresc substanțial. În România viața nu e scumpă pentru că sunt salariile mici. În România îți plătești normalitatea, de-aici și costurile vieții.

După ce ți-ai achitat birurile pe chirie și administrație, taxa pe o mașină decentă sau pe călătoriile cu taxiul, plimbările în parcuri inexistente și ieșirile la cumpărături, poți începe efectiv să trăiești, să lucrezi la proiectele personale, să investești în propriile pasiuni sau să te ocupi de propria educație. Poți începe să gândești și să începi să-ți aperi drepturile.

Cu alte cuvinte, poți începe să faci alte lucruri pe care un instalator din Berlin, să zicem, le consideră normale. Mai simplu: în România costă să ajungi un cetățean funcțional; te costă timp, bani și resurse intelectuale. Ăsta este unul dintre motivele pentru care, printre altele, e plin de “săraci”. Există oameni cărora nu le-ar fi imposibil să se dezvolte, dar care nu pot atinge nivelul de normalitate necesar evoluției, înecați de un stat corupt și de o mentalitate colectivă de Ev Mediu.

Același fenomen e responsabil și pentru faptul că granița dintre sărăcie și libertate este foarte subțire la noi. El și tarele comuniste care ne-au lăsat cu tone de idioți, cinstiți de nevoie, care nu și-au conștientizat niciodată nivelul (neștiind ce sunt ălea evaluări și ce e aia performanță). Poate de-asta avea poporul și o problemă cu tehnocrații: nu erau “de-ai lor”. Păi cum să te conducă un „fandosit” cu două case, trei facultăți și 10 ani de experiență de management? Mamă, mai și vorbește cu accent franțuzesc… huooo! Nici nu a mai contat fundalul modest, dar nu nociv al multor oameni din fosta guvernare. Important devenise faptul că și aveau curajul să-și asume expertiza și că nu mureau de foame înainte să fie puși în funcție. Important era că omul de rând nu se putea imagina în locul lor.

Sărăcia e o boală cronică și nu o spun eu, ci studiile sociologice și antropologice. E ceva ce lasă semne grave asupra dezvoltării individului, inclusiv limitări de IQ și goluri în inteligența socială și emoțională. Știu că mulți au senzația că toți eram săraci oricum, chiar și după Revoluție, adică în anii ’90. Dacă mă uit în urmă, chiar eram. Și eu și alții ne bucuram când ni se cumpăra o minge mai decentă și ne întorceam cu mândrie cu o sticlă de Coca-Cola acasă, când o primeam. Unii am fost puțin mai norocoși, alții au fost mult mai norocoși, dar foarte puțini cunoscuți o duceau cu adevărat “bine”.

Nu ni s-a dat nimic pe gratis, și singurul lucru de la gâtul nostru era cheia de la apartament, nu husa de iPhone. Totuși, a fost o diferență enormă, vizibilă în timp, dintre cei care, cu toată sărăcia din jur, își permiteau să aibă toate cărțile de la școală, aveau o bibliotecă și mai târziu un calculator, aveau haine curate zilnic și nu aveau grija zilei de mâine și între cei care nu știau ce gust au caramelele. Era o diferență între cei care își permiteau să viseze și cei care visau să viseze. Despre ei, despre cei care n-au avut nici posibilitatea și de multe ori nici voința să vrea să învețe, să se joace și să fie “sănătoși” o să vorbim.

O să vorbim despre ei și mai ales despre cei pe care ajungem să-i alegem pentru că au fost săraci lipiți și avem senzația că luptă pentru “omul de rând”. Mai mult chiar, îmi voi permite să spun că un lider sănătos e un lider educat, cu un statut material îndestulător și cu doză sănătoasă de egomanie. De ce egomanie? Pentru că, după ce ți-ai satisfăcut nevoile normale, chiar și într-o țară ca România, o să vrei să-ți satisfaci egoul. O să vrei ceva care se întreține cu activitate publică, cu decizii și idei care să te facă măcar popular, dacă nu îndrăgit. Sigur că există oameni pentru care “binele colectiv” este singura împlinire, dar ei fie au urcat enorm pe scara nevoilor, fie își refuză exercițiul sincerității.

Iată deci câteva motive pentru care “săraci și cinstiți” e o expresie bună pentru lumea satului și pentru puținii care au reușit să-și depășească din plin condiția, dar nu pentru parveniții de la putere și nici pentru ceea ce ne dorim a fi liderii de mâine.

1. Un om care nu-și poate satisface nevoile de bază nu poate avea alte priorități. Dacă ai trăit 30 de ani la limita sărăciei, mizând pe ajutoare, combinații sau noroc, șansele ca prioritatea ta în viață să fie binele altora sunt mici. E valabil inclusiv pentru angajații de la stat puși în poziții de putere. Ce nu înțeleg stângiștii de ocazie este că nu contează a cui a fost vina că ai ajuns într-o situație mai puțin fericită. Piramida funcționează la fel și nu poți avea acces la auto-împlinire, dacă n-ai acces la mâncare.

Nu poți conduce și nu poți avea o nevoie reală de influență, dacă tu ești un om frustrat, care vrea doar să arate că “nu mai e un sărac”. Nevoia de putere este una egoistă, dar se manifestă diferit când deja stai pe vârful piramidei lui Maslow, nu când alergi după sedus femei de plastic, pentru că în trecut nu se uitau la tine. Scopul nu e să te îmbogățești din politică, ci să o folosești pentru a-ți satisface alte nevoi. Nu încerc să dau în cap oamenilor mai puțin norocoși, dar aș avea niște întrebări pentru ei, înainte să mi-i aleg drept lideri.

2. Sărăcia nu e un lucru plăcut, deci șansele să vrei să te întorci acolo sunt mici. Oamenii care au plecat de jos și au ajuns prin puterile lor undeva au făcut eforturi să “uite” de au plecat, adică să se civilizeze. Cei care au parvenit pur și simplu și au trecut de la ciorapi de lână la eșarfe Burberry nu doar că nu au uitat de unde au plecat, ci s-au și răzbunat pe foștii colegi de suferință.

Niciuna din categoriile menționate, indiferent că și-a îngropat trecutul ca reacție la o traumă sau că a vrut să parvină, nu e direct interesată de pătura săracă a societății, adică fix de cea care îi votează. De-asta și mulți dintre cei scăpați din căminele de copii (cu mici și notabile excepții), oameni care ulterior s-au adaptat la societate, nu își mai pot ajuta foștii colegi. Nu e că nu ar vrea, ci că ar prefera să uite.

3. Experiența este vitală. Experiența de viață, experiența formală (educațională) și informală, țările văzute și tipologiile de oameni pe care i-ai cunoscut te formează ca om și implicit ca lider. E o experiență care costă, mai ales atunci când vrei să o obții cum trebuie, nu ca un hipster ignorant sau ca un infractor relaxat.

Oricât de iubit ai fi în satul tău, n-ai ce să cauți la Bruxelles dacă scuipi în sân când vezi doi bărbați ținându-se de mână pe stradă. La fel cum nu vreau să te văd dându-mi lecții despre justiție, când singura ta carte citită este codul lui Hammurabi (deși codul ăla reglementa mai bine calomnia decât o fac legile din România).

Am avut de câteva ori norocul sau ghinionul ca oameni chiar cinstiți să ajungă în Parlament. Oameni simpli, foarte probabil și săraci. Ce au făcut? Absolut nimic, pentru că reușita într-un sistem precum cel din România necesită anumite abilități sociale, susținere constantă și acces la resurse specializate. Lucruri pe care le poți dobândi prin experiență, flexibilitate morală și puțină educație, nu prin sinceritate și sărăcie.

4. Disciplina muncii e ceva ce se dobândește prin… muncă. Nu insinuez aici că săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, ci doar că mulți dintre ei rămân săraci pentru că nu au o educație a muncii. Mulți aleargă printre joburi temporare sau, mai nou, printre ONG-uri și mici afaceri, pentru a-și satisface rapid nevoile de la punctul 1.

Alții muncesc din răsputeri, dar pe poziții puțin căutate și prost plătite, pentru ca, odată ajunși în funcții de putere, să se recompenseze din greu, crezând că merită asta. Din păcate, pentru orice funcție administrativă, munca la privat, în spatele unui birou sau într-o corporație, te întărește mult mai mult. La fel și schimbarea mai multor joburi cu miză mare și la fel și înființarea propriilor afaceri.

Din păcate, alegerea jobului e un lux pe care sărăcia nu ți-l dă. Știi cum recunoști un om pus pe criterii politice într-o funcție? Îl auzi văitându-se că 1000 de euro nu înseamnă nimic în România, cum recent a declarat un deputat ALDE. Asta arată nu doar dorința de a parveni și de a uita de zilele când 1000 de euro erau ce scoteai dacă vindeai rabla adusă din Germania. Arată și o deconectare reală de la piața muncii.

Nu contează până la urmă cât de mulți bani faci față de un casier din Bacău, că el nu e pus să conducă o țară. Contează însă cum îți valorifici munca, când știi că lucrezi 20 de ore săptămânal pentru 1000 de euro și că primești subvenții masive la cheltuieli, pe lângă decontări și ajutor de chirie. Asta dacă nu mai vorbim despre lipsa evaluărilor de performanță la stat și despre mărirea permanentă a pensiei, în cazul în care ești ales. Cu alte cuvinte, primești peste 1000 de euro pe cartea de muncă, pentru 40% din cât ai fi muncit pentru banii ăștia la privat, dar cumva găsești că e normal să te plângi. Dacă ai fi un manager de top cu sute de realizări în CV, aș înțelege, dar când tu ți-ai trecut sub educație “competențe avansate de PC”, ai o problemă (întâmplător, deputatul menționat are o meserie și ceva avere dobândită în timp, dar nu tratăm cazul lui)

4. Resursele lor sunt limitate. Exceptând acele vârfuri care fac performanță obsesivă într-un domeniu, majoritatea celor a căror copilărie și tinerețe a fost un lung șir de lipsuri au mai puține resurse emoționale, sociale și uneori și intelectuale. Din nou, faptul că n-aveai bani să scoți fetele la un suc în anul I sau că n-aveai bani de haine de firmă până recent nu e o lipsă, e normalitatea românească.

Un mediu parazitar te seacă de inventivitate, cunoștințe și voință. Ai nevoie de ele, așa cum ai nevoie de cunoștințe specifice pentru a realiza că nu ai cunoștințe specifice (efectul Dunning-Kruger). De altfel, din lipsa resurselor rezultă și o lipsă acută de modele: un primar care nu a părăsit niciodată România poate oare să înțeleagă de ce e nevoie de colectare selectivă și în comuna lui? Sigur că poți trata lipsurile despre care vorbim ca pe traume tardive ale copilăriei și e evident că poți recupera, dar pe câți oameni ajunși în poziții de putere i-ați auzit să promită că… vor învăța să fie mai buni?

6. Oamenii care au trăit cu grija zilei de mâine nu au viziune pe termen lung. Din motivul ăsta, chiar dacă se întâmplă să câștige la Loto, săracii rămân săraci (noroc cu loteria continuă numită Statul Român). De-asta administrarea financiară personală, să nu mai vorbim despre cea generală, este extrem de dificilă pentru cei care n-au avut venituri sigure sau îndestulătoare. Dacă ai senzația că banii primiți acum sunt singurii pe care-i vei mai face pentru multă vreme, tentația va fi să-i cheltuiești, să-ți acoperi cât mai multe lipsuri.

Dacă banii nu sunt o constantă sau măcar ceva sigur în viața ta, ai slabe șanse să-i transformi într-o investiție (sau măcar într-o economie). Mi-ar plăcea să fie o exagerare personală, dar experiența și viziunea pe termen lung nu se prea pupă cu mediile defavorizate, așa cum o spun studiile, dar și revistele de umor. Poate de-asta și generația noastră, precum și cele dinaintea ei, au probleme în a da milionari reali, nu păpuși sculptate în șmen. Așteptăm generația iPhone.

7. Busola lor morală nu e aceeași cu a ta. Cum spunea și un personaj din Filantropica, trebuie să-ți permiți să ai demnitate (și principii, aș adăuga eu). Dacă viața ta a fost un șir nesfârșit de lipsuri și abuzuri, nu înseamnă că te vei transforma într-un animal sau într-un abuzator. Mulți oameni simpli au o busolă morală interioară bazat pe valori religioase, pe valori învățate și pe puținele vorbe bune auzite în jur. Totuși, busola aia se dereglează când trebuie să-ți aperi propria piele, iar valorile absolute n-au ce căuta pe harta ei. Nu e în regulă să furi, dar poți să iei de la cel “hain”, nu? Poți să ajuți săracii, dacă iei de la bogați…

Un om care a avut timp să se gândească la lucrurile ăstea sau să citească puțină filosofie, știe că afirmațiile categorice au un rol. Știe că există momente în care nu e în regulă să împarți oamenii în buni și răi, dar și că există momente în care trebuie să spui NU. Dar când 40 de ani de viață ești forțat să iei decizii pe loc, pe baza instinctului, dezbaterea etică nu mai are loc. E la fel de valabil și pentru alegătorii care, ajunși în situații extreme, o să-l voteze pe-ăla care dă, nu pe-ăla care poate. Cinismul dobândit nu e același cu cel studiat, al omului care s-a cățărat singur pe piramidă. Uneori nu îți permiți să spui NU, așa că te vinzi și îi vinzi pe alții celui care dă mai mult.

Să nu mai vorbim despre oamenii care văd hoți în toate părțile, dar pe care de fapt îi deranjează propria incapacitate de a fura la nivelul ăla. Altfel, să nu uităm că oamenii forțați mereu de împrejurări să aleagă sunt cei care “se descurcă”. De-asta majoritatea politicienilor de după ’90 au dosare de colaboratori ai Securității. Cum spuneam: busola morală nu e un dat cu care te naști.

8. Nu sunt diplomați. Diplomația, manierele, discursul, stilul de îmbrăcăminte și controlul gesturilor sunt esențiale și pentru un consilier municipal, să nu mai vorbim despre un europarlamentar sau ministru. Lucrurile ăstea costă timp și bani pentru că sunt o investiție constantă în propria persoană. Carisma, bazată pe ceva natural sau nu, e unul dintre cele mai scumpe “talente”.

La fel este și simțul penibilului, care necesită exercițiu. Un nene care dansa la nunți pe muzică populară are tupeul să ne dea lecții despre arta modernă (după ce a furat suficient cât să și-o însușească). Un fotomodel incult și papițoi folosește termeni specifici diplomației pentru a spune tot ce-i trece prin cap, iar un extremist paranoic și deziluzionat ajunge la un pas de președinție.

Bazându-se pe puțină telegenie și pe armate de consilieri, oamenii ăștia au reușit să ajungă în față. Distractiv și românesc, dar ce faci când te găsești față în față cu un sociopat de talie mondială (un președinte rus, să zicem), iar singurele tale arme sunt demagogia ieftină și uitatul în tavan? Cum vei apăra tu interesele a milioane de oameni, când de-abia poți deschide gura să spui La Mulți Ani?

9. Sunt ușor de corupt. Comportamentul ăsta decurge dintr-o viață de lipsuri coroborată cu lipsa unei busole morale. Mai mult, dacă vorbim despre o campanie electorală sau despre ceva ce oamenii noștri pot folosi drept justificare pentru propriile scăpări, corupția și ingineriile financiare sunt garantate. Există un motiv pentru care americanii au sistemul de PAC-uri, alături de alte metode de finanțare a partidelor.

Să revenim acum la întrebarea de bază. Dacă un om ar avea toate aceste calități, ar fi el un lider bun? Poate. Statutul material, educația și experiența nu garantează abilitatea de a conduce. Ar fi el un lider onest? Greu de spus, însă dacă abilitățile respective lipsesc, nu văd de ce ar fi pus pe vreo listă. Sau mă rog, văd, pentru că o țară săracă rămâne săracă prin corupție, geografie și imixtiune religioasă. Cu geografia am avut noroc, cu obsesiile religioase nu stăm prea bine, dar măcar reacționăm, însă la capitolul corupție… încă nu înțelegem natura crimei și ce tip de oameni sunt în spatele ei.

Un stat corupt până la absurd, mâncat de nepotism și cu un aparat administrativ falimentar nu poate aduce talent și forță de muncă de calitate. Când un job decent plătit la stat înseamnă bani mulți, pe termen lung, fără consecințe și fără competiție, ar fi bine ca el să fie ocupat de cineva care știe ce face. Dacă nu se poate, să dăm totuși postul unui om care are altă viziune dincolo de “să mănânc mai bine și să am o mașină mai bună”. Până la urmă, un lider nu va fi atras de o poziție numai pentru bani. Uneori, o provocare corectă este suficientă, iar prezența unor “altfel” de oameni în guvernul tehnocrat a demonstrat asta.

În final, simt nevoia să mă repet. Nu spun că “săracii” – și folosesc expresia asta în cel mai pur și nepeiorativ sens – nu pot fi cinstiți. Mai mult, nu spun nici că e “vina lor”. Spun doar că nu pot și că nu trebuie să fie lideri. Probabil aș fi putut evita toată demonstrația, arătând cu degetul spre comunism și spre liderii lui (inclusiv spre cei din comunismul internațional) sau măcar spre județele unde venitul minim garantat și ajutoarele sociale depășesc aportul populației la bugetul de stat. Județe unde mulți visează să fie lideri și unii chiar ajung să fie. Aș fi putut evita toată demonstrația, întrebându-vă: ce fel de lider ar putea fi un om care a avut nefericirea de a fi mereu pus la pământ sau manipulat de alții? Cum ar înțelege o structură ierarhică și cum ar gestiona el o criză?

Sigur, am ieșit mereu în stradă când am fost călcați în picioare, dar următoarea ieșire trebuie să fie înainte de alegeri, imediat ce vedem candidații. Dacă toți sunt săraci și “cinstiți”, avem o problemă!

P.S: Articolul ăsta nu a ieșit atât de mare pentru a-mi satisface mie grafomania și nici pentru a lumina grupul țintă, care oricum nu l-ar citi. E atât de mare pentru că, indiferent de mediu, este extrem de ușor să cazi în plasa omului simplu, cu gânduri bune…

33 Comments »

În ciuda faptului că îmi place uneori să scriu articole sforăitoare despre file prăfuite din istoria României, am totuși apucături bizare când vine vorba despre sărbători și tradiții…

Pentru a vă scuti de o introducere prea lungă, o să spun din capul locului că nu am nicio problemă când vine vorba despre tradiţii „neromâneşti”. Halloween, Valentine’s, Ziua Recunoştinţei, Sfântul Patriciu (Patrick)? Să ciocnim cu irlandezii din viaţa noastră! Deşi sunt interesat pe cât posibil de originile multor apucături colective, n-am apucat să fiu deranjat de faptul că la finalul lui octombrie lumea se îmbată şi costumează sau că pe 14 februarie pot să-i suplimentez consoartei alocaţia de flori. Şi nu sunt nici pe departe singurul.

Dar stai, păgânule, sărbătorile ăstea nu sunt deloc româneşti! De acord, dar cui îi pasă, în condiţiile în care neamuri mai naţionaliste decât noi n-au nicio problemă în a le importa? Nu de alta, dar multe tradiţii româneşti, bine documentate sau semi-fictive, sunt aproape imposibil de promovat. Asta deşi sunt vârâte excesiv pe gâtul publicului de televiziunile şi site-urile de ştiri, trezite la viaţă cu diverse prilejuri naţionale şi naţionaliste. De ce ar fi însă respectivele tradiţii greu de promovat?

Pentru că sunt deprimante, începând cu lăudatele noastre colinde de Crăciun. Pentru că morala lor este una dubioasă (Sfântul Andrei, de exemplu, e legat mai degrabă de semnificaţia păgână a sărbătorii, plină de lupi, blesteme şi farmece). Pentru că sunt “foarte locale” şi aproape complet inventate, cum probabil este şi minunatul Dragobete (aparent povestea cu baba Dochia e o speculaţie de dată recentă, sărbătoarea fiind mai degrabă legată de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul). Nu în ultimul rând, pentru că promotorii lor publici sunt internabili.

Asta nu înseamnă că respectivele sărbători n-ar avea şi părţi frumoase, absolut bune de transformat în atracţii turistice şi în exporturi culturale. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm la obiceiurile care „merg”. Mărţişorul, de exemplu, este o treabă foarte veche, cât se poate de românească (cel mult balcanică) care încă se ţine bine şi încă face plăcere masculilor prinşi în celebrul triunghi al falimentului (14 februarie – 1 martie – 8 martie).

Cum şi de ce se lipesc de noi sărbători precum Halloween-ul, dar varianta locală riscă să fie uitată?  Există câteva motive simple, însă ele ţin mai mult de imagine, marketing şi coerenţă, nu neapărat de „tradiţie”:

1. O sărbătoare trebuie să fie o Sărbătoare

Chiar dacă definiţia cuvântului „sărbătoare” implică o notă de solemnitate, verbul „a sărbători” este sinonim cu „a serba” şi „a celebra”. Cu alte cuvinte, e vorba de a te bucura sau măcar a comemora pozitiv (ştiu că tocmai am forţat limba) un eveniment. De 1 Decembrie nu ies cu prietenii la plimbare pentru a plânge împreună morţii din Primul Război Mondial care n-au apucat să vadă adunarea de la Alba Iulia. De 1 Decembrie, ca orice patriot superficial, îmi amintesc că sunt român şi, chiar dacă nu deschid televizorul şi nu alerg cu steagul prin piaţă, mă bucur că există totuşi o Românie pentru care oameni mai curajoşi decât mine au luptat şi murit. Mă bucur pentru asta şi pentru faptul că am primit o zi liberă, ceea ce ne aduce la al doilea punct…

2. O sărbătoare memorabilă are nevoie o zi memorabilă

Ce-i aia o zi „memorabilă”? Habar n-am, dar marketingul ne poate spune cu siguranţă. Data calendaristică e mai puţin importantă (vezi Ziua României, amintită anterior, a cărei dată a fost schimbată în repetate rânduri), însă promovarea ei este. Ziua de 14 februarie nu are nicio semnificaţie intrinsecă, dar dacă o transformi vizual în inimioară şi o promovezi din ianuarie, lumea o să-şi amintească de Sfântul Valentin. Asta chiar dacă ziua morţii martirului a fost probabil aproximată. Dacă sărbătoarea este asociată şi cu o zi liberă, lumea o să aprecieze, indiferent când „pică”. Nu ştiu dacă munca avea cu adevărat nevoie de o zi, dar 1 Mai a fost “începutul sezonului” de când mă ştiu (şi cu siguranţă înainte să fie declarată de comunişti Ziua Muncii & Muncitorilor).

3. Sărbătorile au nevoie de un mesaj, nu de literatură

Scopul tradiţiei în general este să transmită un mesaj, o lecţie de viaţă sau măcar o morală utilă. Povestea în sine e importantă exclusiv din punctul ăsta de vedere. În ciuda istoriei, Ziua Recunoştinţei nu este nici despre recoltă, nici despre coloniştii americani, ci despre familie şi despre, ei bine, recunoştinţă. Majoritatea sărbătorilor româneşti nu ştiu prea bine despre ce vor să fie. Aminteam anterior de Sfântul Andrei, o sărbătoare cu atâtea tradiţii, încât e greu să te decizi între protecţia de lupi, apărarea de strigoi, consumul de usturoi şi găsirea ursitului (eu aş miza pe ultimele două, datorită mesajului pozitiv). Nu de alta, dar povestea adevăratului Sfânt Andrei are nişte hibe istorice, românii nefiind în niciun caz creştinaţi personal de el şi în perioada respectivă, indiferent dacă apostolul a trecut pe meleagurile româneşti (scite, mai degrabă) sau nu.

4. O sărbătoare are nevoie de un simbol

Inimioare, mărţişoare, ouă roşii, trifoi cu patru foi, dolveci, curcani iertaţi de preşedintele SUA. E greu să uiţi o tradiţie, dacă o poţi asocia rapid cu un simbol simplu, fie el şi unul foarte mercantil. De-asta Dragobetele nu se poate impune, deşi multiplele tradiţii adunate în jurul sărbătorii ăsteia ar putea fi interesante (vezi zăpada zânelor).

(Mărţişorul românesc de Halloween –
O editare rudimentară pe care îmi e ruşine să o semnez)

5. O sărbătoare populară are nevoie şi de o recompensă

O zi liberă, dulciuri, mucenici, bere verde, curcan umplut, mărţişoare, steaguri, cadouri, gustări tradiţionale. Sesizaţi tiparul? Chiar dacă recompensa este uneori pur ritualică, faptul că oferi sau primeşti ceva într-o anumită zi o face instant memorabilă. Sincer, dacă transformi Sfântul Ion într-o zi a veseliei (nu doar a ebrietăţii onomastice) şi o marchezi cu niscaiva comedii la televizor şi cu un colăcel special, ai mai multe şanse ca lumea să caute substratul religios.

6. Sărbătorile de export au ritualuri simple şi de impact

Una e să uzi fetele cu apă parfumată în a doua zi de Paşti (o tradiţie simpatică, aş zice) şi alta e să ţii în mână două lumânări aprinse, în timp ce priveşti într-un pahar cu apă în care a fost aruncată o verighetă sfinţită pentru cununie (exact, tot de Sfântul Andrei). Indiferent de cum se sărbătoarea în varianta ei originală, de Valentine’s Day ştie oricine ce se întâmplă: plimbări, scrisori sau mesaje de dragoste, inimioare, flori şi munţi de ciocolată. Spune-i asta unei puştoaice de 16 ani şi aşteaptă-te să nu vrea nimic de la prietenul ei plin de coşuri. Mercantil? Cu siguranţă. Greşit? N-aş spune.

7. Sărbătorile de succes nu se iau în serios

Deşi este extrem de veche, Ziua Păcălelilor nu prea mai are niciun sens acum, însă e plăcut să spui din când în când „relaxează-te!”. Există în lume tradiţii absolut stupide, dar pe care te-ai bucura să le sărbătoreşti pentru că îţi oferă o pauză de la ritmul cotidian sau măcar o evadare într-un trecut fictiv unde lucrurile erau „mai simple”. Pentru asta însă, trebuie să ajungi la maturitatea individuală şi colectivă care să-ţi permită să nu iei lucrurile personal.

Cele şapte puncte de mai sus ar putea cu uşurinţă transforma sărbătorile româneşti, fie ele tradiţionale, patriotice sau religioase în ocazii de relaxare şi bucurie, nu în surse de spam pe Facebook. Tot ele ar putea explica de ce zecile de „Awareness Days” nu prind de nicio culoare (pentru că nimeni nu vrea să-şi rezerve o zi pentru a se gândi la boli grave, indiferent cât de apropiat ar fi de fenomen).

Nu în ultimul rând, ele explică de ce tradiţia poate fi „modelată” pentru a servi drept motor educaţional. Un Mărţişor bine promovat poate dezvolta gustul pentru „frumos” şi bun simţ, la fel cum noaptea Sfântului Andrei ar putea fi o zi a speranţei pentru o iarnă blândă şi un an mai bun. Poate că pare dubios ce spun, dar ştiaţi că în a doua duminică din mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui şi că, până foarte recent, România era singura ţară fără o astfel de zi oficială? Nu de alta, dar am avea nevoie de o zi a tatălui şi a bărbatului care să nu se bazeze pe stereotipuri, ci doar pe recunoştinţă şi bun simţ.

Exista şanse pentru sărbătorile româneşti autentice? Da, la fel cum există loc şi pentru cele de import (şi nu, nu trebuie să primim zile libere chiar pentru toate). Colindătorii vor fi mereu bineveniţi şi la fel vor fi şi tradiţiile utile, dar trebuie să învăţăm să sărbătorim mai mult şi să jelim mai puţin, indiferent unde şi cum o facem.

P.S: Problema cu a trăi într-o bulă etnocentrică a tradiţiilor este că ajungem să le dăm apă la moară promotorilor conceptului de „cultural appropriation”, o altă idee prost înţeleasă şi devorată de boala corectitudinii politice.

20 Comments »

Dacă ar fi să parafrazez un citat despre prietenie al lui Robert Bloch, aș spune că „să dai sfaturi e ca și când ai face pipi pe tine”. Ție ți se pare cald… celorlalți nu.

Din nefericire pentru mine și pentru toți amatorii de sfaturi nesolicitate, România este genul de țară în care poți primi un sfat mai repede decât o pereche de scuze. Mai mult, sfaturile date de toată lumea, de la taximetriști la rudele pe care le vezi din an în Paști, au de multe ori aceeași valoare ca o lucrare de doctorat a unui senator. Și ce mare lucru? o să-mi spuneți, amintindu-vă că am mai scris în trecut despre dispariția expertizei. Bine, știu că nu-și mai amintește nimeni, voiam doar să mă îmbăiez cu adorația fanilor. Revenind însă la subiect, problema cu avalanșa de sfaturi online și offline stă tocmai în supradoza de satisfacție pe care acestea din urmă o aduc donatorului, în contrast cu iritarea pe care o produc „beneficiarilor”.

Vedeți voi, spre deosebire de simpla opinie sau de banala constatare, sfatul are o țintă. El necesită un anumit nivel de intimitate cu persoana căreia îi este adresat și ar trebui să implice și acordul sau disponibilitatea celui vizat de a-l primi. Când asta nu se întâmplă, sfatul este pur și simplu o opinie violentă, mascată vag de bunăvoință. De-asta nu mă deranjează atât de mult derapajele site-urilor dedicate conspirațiilor (lăsați dacii reptilieni să respire!), cât mă irită suficiența celor care aberează pe teme de sănătate sau a celor ce îndrugă aberații pe tema comportamentelor sociale recomandate.

Siguranța de sine combinată cu transgresiunea („stai să-ți spun eu…”) sunt motivele pentru care mulți oameni au probleme cu taximetriștii, funcționarele de la ghișeu și cu alte categorii pe care meseria le face mai comunicative decât ar trebui și cărora educația nu le pune prea multe piedici. Din punctul meu de vedere, nici măcar cele două aspecte amintite nu sunt problematice (la fel cum nici taximetriștii bucureșteni nu sunt deloc o problemă, cu puțin discernământ, informare și o doză de noroc).

Mai iritant mi se pare faptul că cei care dau constant sfaturi o fac pentru a se pune pe sine în rolul de profesori (un rol atât de neglijat în România, dar asumat cu bucurie de tot felul de „experți”, de la politicieni la bloggeri). Cu alte cuvinte, amici sau necunoscuți, majoritatea celor care nu se pot opri din emis maxime o fac datorită propriilor complexe și nevoii de a se simți ascultați. De altfel, ăsta e și motivul pentru care majoritatea se rezumă la maxime din înțelepciunea populară (același butoi de aberații care ne-a livrat și proverbele românești). Când mesteci prostiile altora, ai parcă mai puține șanse să te înșeli. Cu atât mai mult cu cât majoritatea sfaturilor nesolicitate vin din domenii foarte vaste, precum:

Politica națională sau internațională, curentă, trecută sau complet fantasmagorică. De la „cum ar trebui să gândim în problema refugiaților” la incredibila constatare că „toți sunt hoți”, sfaturile din zona politicii nu sunt sfaturi special gândite pentru o persoană, ci sunt, aparent, sfaturi „pentru toți românii”. Din păcate, n-am întâlnit prea mulți oameni care să înțeleagă într-adevăr jocul politic și care să vrea să-și împărtășească înțelepciunea fără un preț. Putem presupune deci că amicul vostru alcoolic v-a mințit, atunci când v-a spus că știe sigur cine iese la alegeri și că nu, n-ați putea face carieră în politică dacă ați vrea, chiar dacă citiți săptămânal blogul „tipului ăluia”.

Sănătatea este iar o temă predilectă a oamenilor care au senzația că anii de medicină și rezidențiat pot fi recuperați prin citirea unor paginii „Totul despre Homeopatie”. Așa cum am mai afirmat, românii nu au aproape deloc educație medicală și farmaceutică. Nu sunt singurii, dar în puține țări am văzut o medicină „alternativă” atât de dezvoltată, bazată aproape complet pe dovezi anecdotice. Prin urmare, orice sfat neavizat din domeniul ăsta e aproape garantat o tâmpenie sinistră. Mai mult, dacă ținta sfatului e un om cu o boală cronică sau mai serioasă, sfatul devine aproape instantaneu o jignire. Da, spune-i omului care merge să-și facă un RMN cum ar putea vindeca totul cu o cură de detoxifiere bazată pe ceaiuri din plante „atent selecționate”.

Amorul e o zonă în care chiar oricine îți poate da sfaturi. Nu de alta, dar rezultatele românești în domeniul galanteriei sunt binecunoscute, mai ales că vorbim despre țara unde violul e o chestiune supusă dezbaterii, nu un abuz. Vrei să agăți? Întreabă un vopsitor de balustrade! Te îndoiești de fidelitatea consoartei? Cere sfatul unui paznic de depozit! În plus, dacă ești puțin mohorât, cei din jur îți vor da întotdeauna soluția, dacă ești bărbat, și uneori se vor oferi să o și implementeze, dacă ești femeie.

Meseria ta e un pretext bun pentru a primi sfaturi de la amici cu ani de experiență în frecat menta. Sudor? Stai că-ți spun eu cum să ții aparatul. Neurochirurg? Hai că n-ai o meserie atât de grea: tot ce trebuie să faci este să gândești pozitiv. Vezi? Nu e atât de greu să faci ce faci tu!

Dietele sunt iar un subiect despre care toți dau sfaturi, mai ales cei care n-au fost nevoiți vreodată să le țină. Asta într-o țară în care moștenirea alimentară se rezumă la chestii grase amestecate în mod savuros cu lucruri uleioase și unde există nutriționiști care îți recomandă diete pe baza grupei de sânge. De fapt, sunt profund nedrept cu o țară unde obsesia pentru sănătate artificială este încă profund limitată. Orice sfaturi neoficiale (date de prieteni și colegi guralivi, dar și de jurnaliști de carton) despre regimuri, diete, detoxifieri și mers la sală merită îndesate în locul în care se încheie digestia.

Educația (alături de artă și cultură la modul general) este, aparent, un subiect foarte accesibil. Dacă ești profesor sau dacă ai cumva activități în zona artistică (scrii, cânți, mâzgălești, pictezi sau te joci de-a designerul), există milioane de oameni care să-ți spună de ce n-ai succes.

Spiritualitatea e un subiect simplu, motiv pentru care toate războaiele ălea religioase și sutele de ani de filosofie religioasă pot fi comprimate în câteva rânduri și în concluzia că să meargă la ei acasă și să-și ia și zeii păgâni, huooo!

Discriminarea, drepturile omului, patriotismul și istoria, Putin, pirateria, rasismul. Orice temă de discuție poate deveni cu ușurință o grenadă pentru lansatorul de sfaturi bine intenționate (dar nesolicitate). Nu de alta, dar oamenii vor în general să fie ascultați, nu stresați cu opiniile altora despre viață și despre „ce ar trebui făcut”.

Din păcate însă, după decenii în care ni s-a spus să ne ținem gura și să ascultăm, am ajuns să stăm destul de prost la ultimul capitol. Ăsta e și motivul pentru care dăm sfaturi fără să ridicăm mâna, ca apoi ne mirăm că ni se scade nota la purtare.

P.S: Dacă v-ați plictisit sau dacă vi se pare că autorul articolului a fost pedant și deloc conștient de propria poziție, hai mai bine să vă dau eu niște sfaturi despre ce ar trebui să citiți…

13 Comments »

Aveam de gând să înşir câteva rânduri pretenţioase şi să le fac să sune bine, dar am simţit brusc nevoia să defulez incoerent, pe o temă neinteresantă. Să fac “blogging”, adică…

Ce ar putea să mă râcâie într-un asemenea hal, încât să o iau (din nou) pe arătura bunului simţ? Ei bine, dragi cititori, dragă cititorule, dragă mamă, în nouă ani de când sunt în Bucureşti şi în 28 de când sunt în viaţă, n-am putut înţelege niciodată aversiunea unei covârşitoare majorităţi a românilor faţă de regulile cozii. Fie că este vorba despre cozile din trafic, de cele de la ghişeele instituţiilor sau de nenorocita aia de coadă de la Mega Image, românii pur şi simplu urăsc ierarhia, oricât de apetisant ar arăta ea (când e presărată cu bunul simţ şi răbdarea altora).

Pentru noi (şi aici mă includ fără rezerve), coada nu este un nefericit rezultat al hazardului, ci o insultă directă. Un mod al destinului de a ne spune că nu putem avea berea aia acum şi că trebuie să aşteptăm minim două minute până să se uite farmacista la noi. Şi când cineva te sfidează pe faţă, te bagi, frate… ce, eşti fraier(ă)? Uită-te la baba aia ce tupeu are, să stea 10 minute la ghişeu cu reţeta! Fii bărbat, fii bărbat! Doar ştii că verbul “a sta” din locuţiunea “a sta la coadă” e aşa, la mişto, să-i pice pe-aia mici la BAC. Ai învăţat în generală ce perversă e gramatica.

În general mă feresc de expresii scoase din căldarea “doar românii fac asta“, dar până şi emigranţii care se îngrămădesc la graniţe ştiu în general să stea la coadă. Unii sunt chiar obligaţi să o facă. Polonezii au născocit şi jocuri pe tema asta. Nu ştiu cum se stătea la coadă pe vremea îndelung-împuşcatului (ştiu cât se stătea şi de ce, dar n-am participat activ la nicio coadă înainte de Revoluţie), dar încep să bănuiesc că de-acolo se trag sechelele celor mai în vârsta. O sfidare de tip “atunci n-aveam ce cumpăra, acum n-am cu ce, dar măcar să fiu primul căruia nu-i dă casierul rest”.

Asta, sau românii au avansate cunoştinţe de fizică speculativă şi vor să demonstreze că timpul nu există. Nu de alta, dar coada e în mod normal o ierarhie bazată pe timp şi spaţiu. Sunt primul pentru că am ajuns primul, nu pentru că am ocupat brusc spaţiul din faţa ghişeului. În cazul nostru, coada pare să fie o ierarhie bazată pe nesimţire, indiferent dacă e vorba despre cartelele de metrou sau despre o banală îmbulzeală la magazinul din colţ. E important să-i faci tu pe toţi, chiar dacă n-aveai de cumpărat decât o bere la pet, patru pungi de seminţe şi absorbante cu cinci steluţe.

Da, cu toţii am avut ziua aia în care ne-am pus la cel mai scurt rând, ignorând plebeii din spate sau lateral. Ziua în care am tăiat pe linia de tramvai şi apoi ne-am văitat disperaţi că nu ne lasă nimeni să ne băgăm pe prima bandă. Ziua în care am intrat primii la notar, deşi n-aveam nici bon de ordine, nici pile. Într-o ţară unde programările sunt orientative şi unde “această promoţie e valabilă numai la colega”, nu e foarte greu să sari peste cal. E mai important însă să ne simţim puţin prost după. Pentru că, pe moment, chiar suntem “puţin proşti”, dar compensăm prin mândria de a fi câştigat 30 de secunde.

În continuare, voi folosi străvechea parabolă a supermarketului pentru a ilustra comportamentele de care şi cu care îmi este uneori ruşine. Iată deci, cum se stă la coadă…

1.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, dar un singur culoar, atunci vei merge la o casă liberă numai în momentul în care îţi vine rândul. E stupid să crezi că dacă te-ai uitat profund la casa din stânga, ai dreptul să năvăleşti spre ea, în faţa celor trei oameni din faţă. O scuză ar fi situaţia în care cei din faţă refuză să se mişte, chiar şi după atenţionare. Exemple notabile: mama şi sora lu’ ăla care mi-a tăiat, Mega Image şi supermarketurile mici, farmaciile, majoritatea secretariatelor.

2.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, binecuvântate de culoare separate, atunci te poţi aşeza unde simţi că lucrurile se “mişcă”. Poţi chiar să-ţi schimbi poziţia, dacă lângă tine se eliberează brusc o casă şi nu încurci pe nimeni. Ce nu poţi să faci este să stai ca o maimuţă între două culoare, pândind o ocazie şi refuzând să te deplasezi, când un fraier are proasta inspiraţie de a-şi alege un culoar. Exemple notabile: electrocardiograma lu‘ ăla care, hipermarketurile (Carrefour, Auchan, Cora), străzile cu mai multe benzi.

3.Dacă intenţionezi să te comporţi ca o adolescentă gravidă şi să schimbi culoarele, benzile sau locurile, anunţă-ţi intenţia sau semnalizează. Altfel, nu te mira când cineva te va atenţiona discret cu un cot în gură sau un claxon în ficat.

4.Întreabă dacă sunt probleme şi verifică dacă eşti la coada potrivită. Treaba asta e vitală la poştă, la ghişeele funcţionarilor publici, la coadă la bilete, la medic şi cam oriunde, mai ales dacă stai la coadă din pură plăcere şi vrei să devii o Simona Halep a bonurilor de ordine. Nu de alta, dar la ghişeele unde casieri diferiţi înseamnă scopuri şi tipuri diferite de consumatori, debusolaţii au acelaşi efect ca un Matiz fără cauciucuri de iarnă.

5.Identifică eventualul capăt al cozii şi nu presupune din start că “poţi să intri după domnul”. Aşa a făcut tatăl idiotului care…

6.Dacă ai o urgenţă, spune, mai ales dacă eşti într-o farmacie sau la medic (deşi treaba asta e valabilă oriunde). Faptul că te grăbeşti sau ai puţine lucruri de discutat/cumpărat nu are absolut nicio relevanţă şi nu se consideră urgenţă. Ai ajuns mai târziu. Să înţeleg că la job dacă întârzii îţi aduce şeful cafeaua, să nu cumva să iei startul supărici?

7.Nu există priorităţi sau bune maniere la cozi, ci doar bun simţ. De altfel, multe dintre bunele maniere pe care seniorii şi doamnele mai pretenţioase la invocă, nu există nici în codul aferent, nici în conştiinţa populară. E în regulă să cedezi locul unui om care e prea bătrân sau prea slăbit pentru a aştepta, cum nu poţi lăsa nici o gravidă cu burta până la gură să stea în picioare, dar “ladies first” e irelevant când ai bon de ordine. Foarte valabil: la medic, la ghişeu şi în cabinetele notariale.

8.Că veni vorba, nu există “probleme mici” şi probleme mari, cum nici o sticlă de Cola nu e mai puţin importantă decât un kilogram de carne de curcan, patru role de bucătărie, broccoli şi o bucată de caşcaval (sper să nu uit până mâine).

9.Pregăteşte-ţi banii, actele sau întrebările cu vreo 10 minute înainte să urle cineva “Următorul!”.

10.Aşteaptă-ţi cuminte rândul şi aminteşte-ţi: nu câştigi nimic dacă te comporţi ca o maimuţă. Dacă însă te abţii, mimând umanitatea, te vei putea simţi ca un zeu pe blog după. Crede-mă pe cuvânt: e ca şi când ai câştiga olimpiada de scobit în nas!

Ar mai fi şi oamenii care stau la rând, dar nu la coadă, pentru simplul motiv că nu au observat-o. Ei sunt pur şi simplu “acolo” şi se irită teribil în momentul în care îi întrebi dacă stau la coadă. Cred că un ultim sfat la orice coadă ar mai fi: dacă ai pile, încearcă să taci cu demnitate sau să inventezi o scuză bună pentru care casieriţa a ieşit de la ghişeu, ţi-a făcut cu ochiul, te-a pupat pe frunte şi a întrebat: cine a fost băiat cuminte?

P.S: Cu ani în urmă, scriam că o coadă poate fi un adevărat simulator de viaţă. Dacă privesc însă din perspectiva timpului consumat, cred că e puţin cam invers.

24 Comments »