Apostolii Sfântului Eu

Fără să fiu un individ cu convingeri religioase sau mistice, îmi e greu să nu observ cât de fervente spiritual sunt noile generații. Serios.

Singura problemă cu religiile pe care puștimea le profesează pe rețele sociale, în dialogurile zilnice sau în confruntări, e că sunt mult mai periculoase decât cele vechi…

Până recent, cu puțin efort, credincioșii de orice religie aveau acces la un zeu (blând și iubitor sau răzbunător și intransigent, după preferințe) care să-i asculte, dar nu neapărat unul care să-i ajute. Ajutatul rămânea apanajul lor, indiferent de câtă rugăciune sau penitență investeau. Cam aici stă și secretul acelui „Dumnezeu lucrează în moduri misterioase”: îți iluzia că cineva are grijă de tine, cât timp depui puțin efort.

În ultimii ani însă, zeii au devenit mult mai accesibili, doar că principala lor îndatorire nu mai e să-ți aducă o alinare simbolică sau să-ți spună că „totul se întâmplă cu un motiv”. Nu, scopul zeilor moderni este să-ți explice că, orice ai face în viață, nu e din vina ta! Practic, tu meriți totul, ești special, și scopul Universului e să-ți facă pe plac.

Nu e momentul să insist pe concepte religioase, dat fiindcă există un articol pentru asta și am abordat problema în repetate rânduri (inclusiv în carte). Ar fi însă necesar să trecem puțin prin ideea „nevoii de religie”, pentru a vedea mai clar unde bat cu afirmațiile de mai sus. Asta și pentru că, deși nu am convingeri religioase personale, pot respecta religia altuia, cât timp îl face un om mai bun.

Vedeți voi, știința ne-a arătat în repetate rânduri că avem un set de circuite mentale dependente de simbolistică și de semnificații. Unii le-au numit chiar „gaura sub formă de Dumnezeu” din perdeaua noastră de rațiune (aparentă). Și să fim serioși: odată ce accesezi o simbolistică religioasă, lucrurile devin mai ușoare. Singurătatea e mai simplu de suportat, îndoiala se disipă, povara hazardului e mai ușor de dus (da, viața-i grea, dar ăsta e scopul ei). E cu siguranță mai ușor decât să conștientizezi că ești o maimuță debusolată pe un pietroi spațial.

Și asta acum, în 2021, dar închipuiți-vă cât de eliberatoare era promisiunea unei vieți de dincolo (indiferent cât implauzibilă) pentru un om de la 500 A.D., a cărui viață se împărțea între muncă și abuz. În plus, textele religioase sunt mereu intuitive la un nivel primar, așa cum toate problemele dificile au mereu răspunsuri simple, dar greșite (H.L. Mencken). Spiritualitatea asumată e convenabilă și, dacă păstrezi niște limite ale bunului simț, poate fi benefică. Mai mult, ateismul și agnosticismul (cel interiorizat, nu cel profesat de trolii online) necesită un efort conștient și constant –  deci nu te poți aștepta ca golul să dispară peste noapte. Prin urmare, religia ne va mai însoți pentru o vreme.

Frica mea ține de noile religii, care au decis să umple acel gol. E adevărat că tinerii din generațiile mai tinere nu aderă nici la diversele varietăți de creștinism, nici la iudaism sau islamism, dar îmi e greu să-i numesc „atei”. Pentru că simbolismul lor religios a fost umplut de o combinație de gândire pozitivă, egocentrism, psihologie de buzunar, self-help, activism, awareness și diete extreme transformate în crez. E un misticism modern, hedonist și doar în aparență rațional. E o religie plină de erori fundamentale de gândire. Ce erori? Păi, printre altele…

  1. Credința că ai fi unic și ai un scop. Nu doar că asta contrazice absolut orice lege curentă a biologiei, dar te și transformă într-un monstruleț hămesit după atenție și validare. Așa cum am mai spus-o.
  2. Ideea că gândirea pozitivă e suficientă. Gândirea pozitivă are un rol, doar că, evolutiv vorbind, gândirea negativă e aia care ne-a ferit de groapa cu lei.
  3. Conceptul că fericirea e o stare, nu un obiectiv pentru care trebuie să muncești. Dacă vechii creștini visau să ajungă la un moment dat în Rai, noii habotnici cred că au dreptul la el în fiecare moment. Și asta, paradoxal, îi face foarte nefericiți.
  4. Ideea că ție ți s-ar cuveni lucruri, nu foarte diferită de cea a sectanților care cred că cei „virtuoși” o să primeacă o cravată de pionier în Rai. Visurile nu trebuie să se împlinească, că de-aia sunt visuri, iar universul nu lucrează pentru tine, pentru simplul motiv că e construit împotriva vieții inteligente.
  5. Senzația că ai dreptul de a fi ofensat și că ceilalți oameni există doar pentru a-ți valida ție imaginea de sine. De-aici și deranjul când cineva nu gândește ca tine și dezamăgirea că cei din jur nu vor să-ți fie plase de suport la fiecare cădere.
  6. Obsesia de a fi ferit de disconfort și durere, de parcă viața ar fi un fel de stațiune de vacanță all inclusive. Aviz aici și unor grupuri de mămici de pe Facebook și Whatsapp al căror scop pare să fie transformarea propriilor copii în victime de profesie.
  7. Eterna fixație că, dacă lucrurile neplăcute se întâmplă, nu e niciodată vina ta. Acum avem mereu consecințe externe care să preia greutatea liberului arbitru (sărăcia, traumele, dependența, anturajul, societatea).

Un bonus aici ar fi și obsesia lui „acum”, ideea conform căreia dacă lucrurile nu se întâmplă repede sau la scurtă distanță după efortul tău, atunci ele nu „merită” să se întâmple. Asta deși existența noastră ca specie a depins surprinzător de mult de arta răbdării.

Ca un moș, am dat vina pe „noile generații” pentru că la ele se observă cel mai des venerarea Sfântului Eu și pentru că rețelele sociale le-au devenit altare. Mai mult, m-am tot întâlnit cu ei prin interviuri și la joburi și am observat ce muncă uriașă e să-i faci pe unii să-și separe egoul de intelect. Dar asta nu înseamnă că celelalte generații sunt scutite de astfel de derapaje. De fapt, nu știu dacă cunosc în momentul ăsta mai mult de 3-4 oameni care să fie vindecați complet de gândirea mistică de mai sus (și nu mă număr printre ele).

Pe măsură ce societatea se depărtează (absolut îndreptățit) de ritualul religios și de reprezentanții nu tocmai plăcuți ai diferitelor culte, noua spiritualitate capătă tot mai mult teren, deși principiile ei sunt sensibil mai ridicole decât cele vechi. Stai așa, veți zice… cum naiba e mai ridicol egocentrismul decât o poveste cu un tip care învie și câte și mai câte pilde, parabole și miracole?

Păi este. Vedeți voi, deși multe religii insistă pe supunere, pedepse și porunci, tot ele vorbesc și despre respect și umilință (smerenie), despre întors obrazul și abținut de la aruncat cu pietrele care s-ar putea întoarce spre tine. Cu alte cuvinte, tot ele te învață și să te adaptezi la lume, nu doar să-i ceri lumii să se adapteze la tine.

De ce credeți că a avut atât de mult succes la tineri Jordan Peterson, în ciuda unor derapaje greu de ignorat? Pentru că, în marea de deliuriri despre cum toți „merităm” să fim apreciați, nenea asta a venit și a spus niște adevăruri atât de banale, încât bunicii noștri s-ar fi uitat cruciș la el. Sau, cum nota un redactor Vice, omul îți spune elocvent să te „speli la…”. Căci da, din păcate, ăsta a devenit un sfat foarte valoros, pentru că mulți se tem să ți-l spună.

De ce credeți că societatea americană a fost atât de zguduită și zgomotoasă în ultima vreme? Doar din cauza lui Trump? Mă îndoiesc. Aș zice mai degrabă că s-au prins că visul american și excepționalismul care vine la pachet cu el sunt doar pilde. Munca ajută, dar nu e un predictor pentru succes și nici nu suntem toți destinați măreției. E o poveste întreținută de politicieni bogați și de cărțile „despre succes” unde indivizi extrem de norocoși transformă hazardul în reușită personală. Nu, nu s-a nimerit să am bani, să mă nasc într-o țară bogată și să mă vadă cine trebuie – nu, domne, am muncit mult și m-am trezit zilnic la 7.25 dimineața. Ăla e secretul!

De fapt, religia Eului nu doar că-ți propune niște teme absurde, dar, băgându-ți în cap că ai „dreptul” la anumite lucruri („entitlement”, pentru anglofoni) pune și o imensă presiune pe tine. Într-o lume în care lucrurile se întâmplă pur și simplu, să-i spui unui om constant că e special e ca și când l-ai condamna la eșec. Dacă nu-și poate atinge obiectivele fictive, e clar că el sau ea a greșit, nu-i așa?

Tot la fel, îmi spunea cineva mirat că nu înțelege de ce Alcoolici Anonimi și alte organizații anti-dependență își ilustrează uneori citatele cu pasaje biblice (atent selectate, e drept). Pentru că citatele ălea vorbesc despre lupta cu tine și despre lupta constantă cu viciul (care nu se încheie odată ce ai lăsat paharul jos). În contrast, abordările moderne vorbesc despre traume, divorțul părinților și despre tristețea despărțirii care te-au făcut pe tine, un om complet stăpânit și controlat, să cazi în patima drogului. Practic, n-ai nicio vină aici și tot cei din jur sunt să te ridice! În plus, chiar dacă nu poți controla ce ți se întâmplă, tu alegi cum te raportezi la cele întâmplate. Dacă alegi mereu postura de victimă, vei fi cu siguranță una.

Deci nu, oricât de ridicolă ar părea înțelepciunea religioasă, nu e mai ridicolă decât noua înțelepciune populară. După faptă și răsplată e o așteptare cam mare, dar după răsplată și răsplată e pură fantezie. Un Dumnezeu care te-a creat după chipul și asemănarea lui contrazice legile evoluției, dar un Dumnezeu care te-a creat doar pe TINE contrazice bunul simț.

Într-adevăr, dragostea care rabdă și iartă nu e un sentiment imbatabil, dar e de zeci de ori mai plauzibilă (psihologic) decât ideea că toți avem un super „potențial” și că „motivația” e tot ce ne lipsește să-l atingem. În plus, ce vi se pare mai absurd? Să greșești și să le ceri altora și divinității să te ierte sau să greșești și să vrei ca alții să se schimbe?

Acum, n-aș vrea să se creadă că militez în vreun fel pentru religie sau credințe religioase, oricât de „naturale” ar fi ele. Cu atât mai mult cu cât eu nu am una și cu atât mai mult cu cât trăim într-o țară unde preoții sfințesc restaurante în plinî pandemie. Ce vreau însă să se înțeleagă e că, în fervența de a dărâma idoli, mituri și ritualuri, e uneori riscant să scoți zeii din schemă. Nu de alta, dar s-ar putea să vrei să te pui pe tine în loc.

P.S: Da, știu că am mai scris recent câteva cuvinte pe tema asta. Dar să ne amintim că-s bătrân și uit repede. Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

10 Comments

  • Niciun comentariu inca, domnu?

  • Vreo 30 pe Twitter. Nu glumesc :))

  • Cum, “The Secret” nu este adevarat? Jordan Peterson nu este noul Dumnezeu? Am inceput sa ma lovesc si eu tot mai des de oameni prin jur care sunt cu “nu ai mindsetul potrivit”, sau “totul e in capul tau, trebuie sa ai un mindset si se va intampla”, am inceput sa urasc acest termen in ultimii 2-3 ani. Mai mult ma frustreaza cand aud si in contexte medicale, “ah, ai avut o criza nasoala? Nu te mai gandi la asta, pune-ti un mindset potrivit, gandeste-te doar ca vei combate boale si o sa vezi ca o sa fie mai ok”, totul pleaca de la cap vezi tu.

    Iar social media (subiectul meu preferat de hatereala) si faza cu selfie, like, EU EU EU, doar a ajutat sa creasca exponential acest fenomen. Acum 2 saptamani discutam cu cineva pe un topic despre carti si Jordan Peterson, eu scoteam in evidenta ca omul scrie carti despre cum sa ai ordine in viata si viata lui este un dezastru continuu de 2-3 ani (si acum am inteles ca vrea sa scrie o alta carte de genul), iar raspunsul primit era “ce conteaza ce face el, conteaza ce spune, are idei bune”. Am inceput toti sa ne punem ochelari de cal, sa ne alegem 2-3 idoli care ne spun ca suntem speciali, ca secretul vietii e la noi si ca nu ai nevoie de nimic si gata, suntem pe val. Nu conteaza ca trec 1-2 ani si nu ai progresat deloc, nu esti intr-un loc mai bun, tu continui sa crezi ca baietii aia idoli sunt buni, dar nu esti tu capabil, sigur ai gresit tu ceva, problema e la tine, nu e la ei, ce spune ei suna bine.

    Mda, the selfie generation.

  • Da, da! Recent venise o tantica la televizor care explica de fapt ca depresia e foarte rar un “diagnostic clinic” si ca de multe ori oamenii o pot depasi cu usurinta, dar nu vor cu-adevarat. Solutia ei era o combinatie de yoga si gandire pozitiva sau ceva… n-am ascultat toata oroarea.

    Pai na, ai tot sistemul ala cu “sa nu faci ce face popa, sa faci ce zice popa”. Dar, boss, daca el nu poate pune in practica ce zice, poate ca ce zice e inaplicabil, nu?

  • Mda, pai ce-ai spus cu tantica de la TV mi-a adus aminte de alta tampenie auzita chiar vineri. Dragos Patraru de la Starea Natiei are un podcast (acum vineri dimineata) cu Bogdan Stoica si discuta tot felul de lucruri. In general ii mai ascult, desi nu sunt de acord cu niciunul 100%, dar fiecare are niste idei valide si-mi place ca totusi se mai contrazic, adica nu isi dau limbi reciproc aiurea.

    Ei bine, vineri vorbea Bogdan Stoica de faptul ca asta cu psiholog si ajutor mental pentru oamenii care au suferit in copilarie experiente cumplite este o tampenie, ca daca ajutam astfel de persoane ii facem slabi, ca viata e grea vezi domnule si trebuie sa te faci barbat, sa suferi si sa devii dur din astfel de experiente nasoale. Degeaba ii explica Patraru ca e vorbeste aberatii, ca nu toti oamenii sunt la fel, ca unii au niste experiente extrem de cumplite in copilarie din care nu te refaci nici dupa zeci de ani de psihologie/psihoterapie, el o tinea sus pe a lui ca sunt doar oameni slabi care nu trebuie ajutati. Si Bogdan Stoica asta nu e un cretin, are si multe idei bune si pertinente, si de aia de multe ori sunt uimit cand descopar tot mai mult astfel de persoane, bai nu sunt duse cu pluta, dar in anumite domenii au niste idei atat de radicale si efectiv nu au empatie, nu pot intelege lucrurile decat prin prisma lor, prin prisma experientelor personale, sunt atat de rupte de realitate…

  • Da, uite acum ma gandeam sa adaug un pasaj despre un alt lucru pe care nu-l mai invatam acum: faptul ca nu poti controla ce ti se intampla, dar poti controla cum te raportezi la asta. Si acel control e o treaba care se poate antrena, daca gasesti oamenii si ajutorul potrivit.

    Evident ca solutia nu e sa “fii tare” sau “sa nu plangi”, dar nici victimizarea nu e preferabila. Oamenii care au trecut prin genul asta de traume trebuie ajutati sa-si recapete controlul asupra propriei vieti: fie psihologic, fie uneori si prin actiuni concrete (vezi femeile abuzate ai caror abuzatori sunt inca liberi – pana cand agentul traumei nu e pedepsit, lucrurile nu se misca).

    De-asta cum ai doua extreme: astia ca Stoica care iti spun sa fii tare si sa-ti sugi burta ca viata e grea si altii care-ti spun ca trauma ta te face special si trebuie sa te victimizezi o viata. Adevarul e cumva la mijloc si asta pentru ca nu exista un adevar aici, ci doar adevarul TAU cu privire la experientele TALE. Si uneori ai nevoie de ajutor pentru a-l descoperi…

  • Buna! Imi place articolul tau, dar pe teme de trauma si abuz, legaturile cu dependenta de alcool sau droguri nu esti la subiect. Traumele genereaza anumite tipare mentale care creierul nostru, prost de felul lui in anumite situatii, le aplica mereu. Nu e chiar asa de simplu sa te disociezi de trauma si sa iti exersezii liberul albitru. Imi dau seama ca nu e meseria ta sa stii treburile astea, dar afirmatiile tale in ceea ce priveste dependenta suna similar cu ghidurile de self-help (“Nu te lasi pentru ca nu vrei”). Oameni care au probleme cu alcoolul sau drogurile au inlocuit de foarte multa vreme in mintea lor alcoolul cu alte mecanisme care i-ar putea ajuta sa faca fata problemelor, asa ca renuntatul la alcool implica o foarte mare munca. Ca sa folosesc o metafora mai plastica nu pot sa ii iei unui schiop carja si sa te astepti sa mearga fara ea. Daca vrei sa te documentezi macar asa de suprafata iti recomand sa cauti pe youtube Gabor Mate, are cateva videoclipuri interesante in care vorbeste despre asemenea lucruri.
    Iarasi incepand din adolescenta, pana la varsta de 18-20 de ani sinele nostru se defineste, descopera cine e, e perioada in care traim cu impresia ca suntem centrul universului, pentru ca asta are nevoie mintea pentru a defini cine suntem, apoi pe masura ce inaintam spre maturite, incepe sa dispara. Nu stiu ce varsta ai, dar daca ai un pic de minte deschisa, incearca sa iti amintesti cum gandeai tu la 15-16 ani, si o sa observi ca multe din ce le-ai descris se aplica. Problema este cand oameni trecuti de varsta asta critica continua in aceelasi comportament. Ar fi o discutie interesanta si acolo, de ce unii din semenii nostri au raspunsurile astea, de unde vine nevoia, etc.
    In fine, ca sa nu mai lungesc comentariu inutil, cred ca in clipa de fata noi ca societate avem probleme grave si nu intelegem de unde vin, si in loc sa ne uitam ce am gresit noi ca parinti cand ne-am educat copii e mult mai simplu sa dam vina pe copii, pentru ca nu cumva ceva in viata sa fie vina noastra. Imi pare rau, dar gradi / scoala pana la 4, apoi tableta, telefon, calculator pana la culcare nu se cheama educatie. Daca tu ca parinte nu interactionezi cu copilul, nu ii asculti, nu te interesezi de el, el va cauta conexiune si validare in alta parte.

  • Salut! Fix acolo sunt mai la curent decat o lasa articolul sa se vada, la partea de trauma.

    Problema cu traumele e ca generatiile moderne (dar si a mea, din pacate) includ la traume aproape orice, de la un divort al parintilor la 14 ani, la stres post traumatic dupa o trauma reala si de impact. Daca vrei sa plecam fix de la definitia traumei dupa Gabor Mate, o sa vezi ca e puternic implicat si psihicul tau (“ce se intampla in interiorul tau ca raspuns la un eveniment”), dar si vointa ta de a te disocia si de a interioriza experienta. Daca nu esti implicat in rezolvarea propriei treaume si o folosesti drept “carja”, atunci e si problema ta – exceptand traumele cu agent extern (violuri, abuzuri etc.), unde agentul poate fi inca in libertate.

    Trauma in sine poate fi inceputul unei noi etape sau chiar finalul unei calatorii – cum a fost in cazul meu, cand dupa 7 ani de autoimuna am trecut printr-un transplant total de ficat (https://www.emag.ro/jucarii-stricate-vlad-stoiculescu-978-606-8615-10-3/pd/D69S6JBBM/). Ce am facut dupa a fost sa lucrez pe cat s-a putut la mine, fara sa ma roage cineva (da, am cerut si ajutor si m-am documentat serios pe tema asta). Culmea, nu operatia a fost trauma, dar aici e cumva alta discutie. Oricum, un om poate vorbi luni de zile sau ani cu mine fara sa afle detaliul asta (daca n-a citit cumva cartea) pentru ca l-am lasat in timpul lui, admitand ca unele lucruri s-au schimbat la mine. Atat. N-o sa ma vezi smiorcaindu-ma ca lumea nu intelege prin ce am trecut eu.

    Si aia e, din nou, problema: ai oameni acum care au trecut printr-o experienta relativ minora, dar au ridicat-o la nivel de trasatura de caracter, cupland-o cu un behaviorism de weekend. “Eu sunt atat de neimplicat in relatii, pentru ca taica-meu a fost rece cu mine!”. Hai sa fim seriosi 🙂

    Sa zicem insa ca am citit destul de mult pe tema asta – articolul simplifica foarte mult concluziile mele, dar stiu oameni care se vaita de vreo 20 de ani de traume pentru a caror rezolvare n-au facut nimic. Nu ai o scuza daca nu ai incercat cumva sa le depasesti (din nou, cu exceptiile de rigoare).

  • Si cu dependentii am avut din pacate experienta, dar am avut si placerea de a-i vedea reveniti. E intr-adevar greu sa iasa din cercul ala daca nu sunt ajutati, dar ceilalti sunt datori sa-i ajute pana la un punct – fara implicarea propriei vointe lupta e absolut inutila (ma rog, vointa si motivatia sunt predictori pe termen scurt, deci e mai degraba vorba tot despre implicare).

    Altfel, aici vorbesc de oameni in zona 25-30 sau chiar in zona mea de varsta (30+) care nu au depasit stadiul ala primordial (as zice Freudian, dar Freud e din alta lume, si nu in sensul bun al cuvantului).

    Daca nu schimbam putin lupa din “eu” in “noi”, prea multi nici n-o sa-l depaseasca. Sa ne amintim ca noi acum nu avem probleme mari – pana la pandemia asta, un om nascut intr-o familie de “mijloc”, sa zicem, nu avea provocari cu adevarat decisive.

    P.S: La 15 ani eram un bou, dar un bou politicos si nu tocmai agresiv in idei (doar arogant si izolat in lumea mea, ca orice adolescent) 🙂

  • Frumos articol! felicitari

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *