Fără să fiu un individ cu convingeri religioase sau mistice, îmi e greu să nu observ cât de fervente spiritual sunt noile generații. Serios.

Singura problemă cu religiile pe care puștimea le profesează pe rețele sociale, în dialogurile zilnice sau în confruntări, e că sunt mult mai periculoase decât cele vechi…

Până recent, cu puțin efort, credincioșii de orice religie aveau acces la un zeu (blând și iubitor sau răzbunător și intransigent, după preferințe) care să-i asculte, dar nu neapărat unul care să-i ajute. Ajutatul rămânea apanajul lor, indiferent de câtă rugăciune sau penitență investeau. Cam aici stă și secretul acelui „Dumnezeu lucrează în moduri misterioase”: îți iluzia că cineva are grijă de tine, cât timp depui puțin efort.

În ultimii ani însă, zeii au devenit mult mai accesibili, doar că principala lor îndatorire nu mai e să-ți aducă o alinare simbolică sau să-ți spună că „totul se întâmplă cu un motiv”. Nu, scopul zeilor moderni este să-ți explice că, orice ai face în viață, nu e din vina ta! Practic, tu meriți totul, ești special, și scopul Universului e să-ți facă pe plac.

Nu e momentul să insist pe concepte religioase, dat fiindcă există un articol pentru asta și am abordat problema în repetate rânduri (inclusiv în carte). Ar fi însă necesar să trecem puțin prin ideea „nevoii de religie”, pentru a vedea mai clar unde bat cu afirmațiile de mai sus. Asta și pentru că, deși nu am convingeri religioase personale, pot respecta religia altuia, cât timp îl face un om mai bun.

Vedeți voi, știința ne-a arătat în repetate rânduri că avem un set de circuite mentale dependente de simbolistică și de semnificații. Unii le-au numit chiar „gaura sub formă de Dumnezeu” din perdeaua noastră de rațiune (aparentă). Și să fim serioși: odată ce accesezi o simbolistică religioasă, lucrurile devin mai ușoare. Singurătatea e mai simplu de suportat, îndoiala se disipă, povara hazardului e mai ușor de dus (da, viața-i grea, dar ăsta e scopul ei). E cu siguranță mai ușor decât să conștientizezi că ești o maimuță debusolată pe un pietroi spațial.

Și asta acum, în 2021, dar închipuiți-vă cât de eliberatoare era promisiunea unei vieți de dincolo (indiferent cât implauzibilă) pentru un om de la 500 A.D., a cărui viață se împărțea între muncă și abuz. În plus, textele religioase sunt mereu intuitive la un nivel primar, așa cum toate problemele dificile au mereu răspunsuri simple, dar greșite (H.L. Mencken). Spiritualitatea asumată e convenabilă și, dacă păstrezi niște limite ale bunului simț, poate fi benefică. Mai mult, ateismul și agnosticismul (cel interiorizat, nu cel profesat de trolii online) necesită un efort conștient și constant –  deci nu te poți aștepta ca golul să dispară peste noapte. Prin urmare, religia ne va mai însoți pentru o vreme.

Frica mea ține de noile religii, care au decis să umple acel gol. E adevărat că tinerii din generațiile mai tinere nu aderă nici la diversele varietăți de creștinism, nici la iudaism sau islamism, dar îmi e greu să-i numesc „atei”. Pentru că simbolismul lor religios a fost umplut de o combinație de gândire pozitivă, egocentrism, psihologie de buzunar, self-help, activism, awareness și diete extreme transformate în crez. E un misticism modern, hedonist și doar în aparență rațional. E o religie plină de erori fundamentale de gândire. Ce erori? Păi, printre altele…

1. Credința că ai fi unic și ai un scop. Nu doar că asta contrazice absolut orice lege curentă a biologiei, dar te și transformă într-un monstruleț hămesit după atenție și validare. Așa cum am mai spus-o.
2. Ideea că gândirea pozitivă e suficientă. Gândirea pozitivă are un rol, doar că, evolutiv vorbind, gândirea negativă e aia care ne-a ferit de groapa cu lei.
3. Conceptul că fericirea e o stare, nu un obiectiv pentru care trebuie să muncești. Dacă vechii creștini visau să ajungă la un moment dat în Rai, noii habotnici cred că au dreptul la el în fiecare moment. Și asta, paradoxal, îi face foarte nefericiți.
4. Ideea că ție ți s-ar cuveni lucruri, nu foarte diferită de cea a sectanților care cred că cei „virtuoși” o să primeacă o cravată de pionier în Rai. Visurile nu trebuie să se împlinească, că de-aia sunt visuri, iar universul nu lucrează pentru tine, pentru simplul motiv că e construit împotriva vieții inteligente.
5. Senzația că ai dreptul de a fi ofensat și că ceilalți oameni există doar pentru a-ți valida ție imaginea de sine. De-aici și deranjul când cineva nu gândește ca tine și dezamăgirea că cei din jur nu vor să-ți fie plase de suport la fiecare cădere.
6. Obsesia de a fi ferit de disconfort și durere, de parcă viața ar fi un fel de stațiune de vacanță all inclusive. Aviz aici și unor grupuri de mămici de pe Facebook și Whatsapp al căror scop pare să fie transformarea propriilor copii în victime de profesie.
7. Eterna fixație că, dacă lucrurile neplăcute se întâmplă, nu e niciodată vina ta. Acum avem mereu consecințe externe care să preia greutatea liberului arbitru (sărăcia, traumele, dependența, anturajul, societatea).

Un bonus aici ar fi și obsesia lui „acum”, ideea conform căreia dacă lucrurile nu se întâmplă repede sau la scurtă distanță după efortul tău, atunci ele nu „merită” să se întâmple. Asta deși existența noastră ca specie a depins surprinzător de mult de arta răbdării.

Ca un moș, am dat vina pe „noile generații” pentru că la ele se observă cel mai des venerarea Sfântului Eu și pentru că rețelele sociale le-au devenit altare. Mai mult, m-am tot întâlnit cu ei prin interviuri și la joburi și am observat ce muncă uriașă e să-i faci pe unii să-și separe egoul de intelect. Dar asta nu înseamnă că celelalte generații sunt scutite de astfel de derapaje. De fapt, nu știu dacă cunosc în momentul ăsta mai mult de 3-4 oameni care să fie vindecați complet de gândirea mistică de mai sus (și nu mă număr printre ele).

Pe măsură ce societatea se depărtează (absolut îndreptățit) de ritualul religios și de reprezentanții nu tocmai plăcuți ai diferitelor culte, noua spiritualitate capătă tot mai mult teren, deși principiile ei sunt sensibil mai ridicole decât cele vechi. Stai așa, veți zice… cum naiba e mai ridicol egocentrismul decât o poveste cu un tip care învie și câte și mai câte pilde, parabole și miracole?

Păi este. Vedeți voi, deși multe religii insistă pe supunere, pedepse și porunci, tot ele vorbesc și despre respect și umilință (smerenie), despre întors obrazul și abținut de la aruncat cu pietrele care s-ar putea întoarce spre tine. Cu alte cuvinte, tot ele te învață și să te adaptezi la lume, nu doar să-i ceri lumii să se adapteze la tine.

De ce credeți că a avut atât de mult succes la tineri Jordan Peterson, în ciuda unor derapaje greu de ignorat? Pentru că, în marea de deliuriri despre cum toți „merităm” să fim apreciați, nenea asta a venit și a spus niște adevăruri atât de banale, încât bunicii noștri s-ar fi uitat cruciș la el. Sau, cum nota un redactor Vice, omul îți spune elocvent să te „speli la…”. Căci da, din păcate, ăsta a devenit un sfat foarte valoros, pentru că mulți se tem să ți-l spună.

De ce credeți că societatea americană a fost atât de zguduită și zgomotoasă în ultima vreme? Doar din cauza lui Trump? Mă îndoiesc. Aș zice mai degrabă că s-au prins că visul american și excepționalismul care vine la pachet cu el sunt doar pilde. Munca ajută, dar nu e un predictor pentru succes și nici nu suntem toți destinați măreției. E o poveste întreținută de politicieni bogați și de cărțile „despre succes” unde indivizi extrem de norocoși transformă hazardul în reușită personală. Nu, nu s-a nimerit să am bani, să mă nasc într-o țară bogată și să mă vadă cine trebuie – nu, domne, am muncit mult și m-am trezit zilnic la 7.25 dimineața. Ăla e secretul!

De fapt, religia Eului nu doar că-ți propune niște teme absurde, dar, băgându-ți în cap că ai „dreptul” la anumite lucruri („entitlement”, pentru anglofoni) pune și o imensă presiune pe tine. Într-o lume în care lucrurile se întâmplă pur și simplu, să-i spui unui om constant că e special e ca și când l-ai condamna la eșec. Dacă nu-și poate atinge obiectivele fictive, e clar că el sau ea a greșit, nu-i așa?

Tot la fel, îmi spunea cineva mirat că nu înțelege de ce Alcoolici Anonimi și alte organizații anti-dependență își ilustrează uneori citatele cu pasaje biblice (atent selectate, e drept). Pentru că citatele ălea vorbesc despre lupta cu tine și despre lupta constantă cu viciul (care nu se încheie odată ce ai lăsat paharul jos). În contrast, abordările moderne vorbesc despre traume, divorțul părinților și despre tristețea despărțirii care te-au făcut pe tine, un om complet stăpânit și controlat, să cazi în patima drogului. Practic, n-ai nicio vină aici și tot cei din jur sunt să te ridice! În plus, chiar dacă nu poți controla ce ți se întâmplă, tu alegi cum te raportezi la cele întâmplate. Dacă alegi mereu postura de victimă, vei fi cu siguranță una.

Deci nu, oricât de ridicolă ar părea înțelepciunea religioasă, nu e mai ridicolă decât noua înțelepciune populară. După faptă și răsplată e o așteptare cam mare, dar după răsplată și răsplată e pură fantezie. Un Dumnezeu care te-a creat după chipul și asemănarea lui contrazice legile evoluției, dar un Dumnezeu care te-a creat doar pe TINE contrazice bunul simț.

Într-adevăr, dragostea care rabdă și iartă nu e un sentiment imbatabil, dar e de zeci de ori mai plauzibilă (psihologic) decât ideea că toți avem un super „potențial” și că „motivația” e tot ce ne lipsește să-l atingem. În plus, ce vi se pare mai absurd? Să greșești și să le ceri altora și divinității să te ierte sau să greșești și să vrei ca alții să se schimbe?

Acum, n-aș vrea să se creadă că militez în vreun fel pentru religie sau credințe religioase, oricât de „naturale” ar fi ele. Cu atât mai mult cu cât eu nu am una și cu atât mai mult cu cât trăim într-o țară unde preoții sfințesc restaurante în plinî pandemie. Ce vreau însă să se înțeleagă e că, în fervența de a dărâma idoli, mituri și ritualuri, e uneori riscant să scoți zeii din schemă. Nu de alta, dar s-ar putea să vrei să te pui pe tine în loc.

P.S: Da, știu că am mai scris recent câteva cuvinte pe tema asta. Dar să ne amintim că-s bătrân și uit repede. Sursa imaginii.