În ciuda faptului că îmi place uneori să scriu articole sforăitoare despre file prăfuite din istoria României, am totuși apucături bizare când vine vorba despre sărbători și tradiții…

Pentru a vă scuti de o introducere prea lungă, o să spun din capul locului că nu am nicio problemă când vine vorba despre tradiţii „neromâneşti”. Halloween, Valentine’s, Ziua Recunoştinţei, Sfântul Patriciu (Patrick)? Să ciocnim cu irlandezii din viaţa noastră! Deşi sunt interesat pe cât posibil de originile multor apucături colective, n-am apucat să fiu deranjat de faptul că la finalul lui octombrie lumea se îmbată şi costumează sau că pe 14 februarie pot să-i suplimentez consoartei alocaţia de flori. Şi nu sunt nici pe departe singurul.

Dar stai, păgânule, sărbătorile ăstea nu sunt deloc româneşti! De acord, dar cui îi pasă, în condiţiile în care neamuri mai naţionaliste decât noi n-au nicio problemă în a le importa? Nu de alta, dar multe tradiţii româneşti, bine documentate sau semi-fictive, sunt aproape imposibil de promovat. Asta deşi sunt vârâte excesiv pe gâtul publicului de televiziunile şi site-urile de ştiri, trezite la viaţă cu diverse prilejuri naţionale şi naţionaliste. De ce ar fi însă respectivele tradiţii greu de promovat?

Pentru că sunt deprimante, începând cu lăudatele noastre colinde de Crăciun. Pentru că morala lor este una dubioasă (Sfântul Andrei, de exemplu, e legat mai degrabă de semnificaţia păgână a sărbătorii, plină de lupi, blesteme şi farmece). Pentru că sunt “foarte locale” şi aproape complet inventate, cum probabil este şi minunatul Dragobete (aparent povestea cu baba Dochia e o speculaţie de dată recentă, sărbătoarea fiind mai degrabă legată de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul). Nu în ultimul rând, pentru că promotorii lor publici sunt internabili.

Asta nu înseamnă că respectivele sărbători n-ar avea şi părţi frumoase, absolut bune de transformat în atracţii turistice şi în exporturi culturale. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm la obiceiurile care „merg”. Mărţişorul, de exemplu, este o treabă foarte veche, cât se poate de românească (cel mult balcanică) care încă se ţine bine şi încă face plăcere masculilor prinşi în celebrul triunghi al falimentului (14 februarie – 1 martie – 8 martie).

Cum şi de ce se lipesc de noi sărbători precum Halloween-ul, dar varianta locală riscă să fie uitată?  Există câteva motive simple, însă ele ţin mai mult de imagine, marketing şi coerenţă, nu neapărat de „tradiţie”:

1. O sărbătoare trebuie să fie o Sărbătoare

Chiar dacă definiţia cuvântului „sărbătoare” implică o notă de solemnitate, verbul „a sărbători” este sinonim cu „a serba” şi „a celebra”. Cu alte cuvinte, e vorba de a te bucura sau măcar a comemora pozitiv (ştiu că tocmai am forţat limba) un eveniment. De 1 Decembrie nu ies cu prietenii la plimbare pentru a plânge împreună morţii din Primul Război Mondial care n-au apucat să vadă adunarea de la Alba Iulia. De 1 Decembrie, ca orice patriot superficial, îmi amintesc că sunt român şi, chiar dacă nu deschid televizorul şi nu alerg cu steagul prin piaţă, mă bucur că există totuşi o Românie pentru care oameni mai curajoşi decât mine au luptat şi murit. Mă bucur pentru asta şi pentru faptul că am primit o zi liberă, ceea ce ne aduce la al doilea punct…

2. O sărbătoare memorabilă are nevoie o zi memorabilă

Ce-i aia o zi „memorabilă”? Habar n-am, dar marketingul ne poate spune cu siguranţă. Data calendaristică e mai puţin importantă (vezi Ziua României, amintită anterior, a cărei dată a fost schimbată în repetate rânduri), însă promovarea ei este. Ziua de 14 februarie nu are nicio semnificaţie intrinsecă, dar dacă o transformi vizual în inimioară şi o promovezi din ianuarie, lumea o să-şi amintească de Sfântul Valentin. Asta chiar dacă ziua morţii martirului a fost probabil aproximată. Dacă sărbătoarea este asociată şi cu o zi liberă, lumea o să aprecieze, indiferent când „pică”. Nu ştiu dacă munca avea cu adevărat nevoie de o zi, dar 1 Mai a fost “începutul sezonului” de când mă ştiu (şi cu siguranţă înainte să fie declarată de comunişti Ziua Muncii & Muncitorilor).

3. Sărbătorile au nevoie de un mesaj, nu de literatură

Scopul tradiţiei în general este să transmită un mesaj, o lecţie de viaţă sau măcar o morală utilă. Povestea în sine e importantă exclusiv din punctul ăsta de vedere. În ciuda istoriei, Ziua Recunoştinţei nu este nici despre recoltă, nici despre coloniştii americani, ci despre familie şi despre, ei bine, recunoştinţă. Majoritatea sărbătorilor româneşti nu ştiu prea bine despre ce vor să fie. Aminteam anterior de Sfântul Andrei, o sărbătoare cu atâtea tradiţii, încât e greu să te decizi între protecţia de lupi, apărarea de strigoi, consumul de usturoi şi găsirea ursitului (eu aş miza pe ultimele două, datorită mesajului pozitiv). Nu de alta, dar povestea adevăratului Sfânt Andrei are nişte hibe istorice, românii nefiind în niciun caz creştinaţi personal de el şi în perioada respectivă, indiferent dacă apostolul a trecut pe meleagurile româneşti (scite, mai degrabă) sau nu.

4. O sărbătoare are nevoie de un simbol

Inimioare, mărţişoare, ouă roşii, trifoi cu patru foi, dolveci, curcani iertaţi de preşedintele SUA. E greu să uiţi o tradiţie, dacă o poţi asocia rapid cu un simbol simplu, fie el şi unul foarte mercantil. De-asta Dragobetele nu se poate impune, deşi multiplele tradiţii adunate în jurul sărbătorii ăsteia ar putea fi interesante (vezi zăpada zânelor).

(Mărţişorul românesc de Halloween –
O editare rudimentară pe care îmi e ruşine să o semnez)

5. O sărbătoare populară are nevoie şi de o recompensă

O zi liberă, dulciuri, mucenici, bere verde, curcan umplut, mărţişoare, steaguri, cadouri, gustări tradiţionale. Sesizaţi tiparul? Chiar dacă recompensa este uneori pur ritualică, faptul că oferi sau primeşti ceva într-o anumită zi o face instant memorabilă. Sincer, dacă transformi Sfântul Ion într-o zi a veseliei (nu doar a ebrietăţii onomastice) şi o marchezi cu niscaiva comedii la televizor şi cu un colăcel special, ai mai multe şanse ca lumea să caute substratul religios.

6. Sărbătorile de export au ritualuri simple şi de impact

Una e să uzi fetele cu apă parfumată în a doua zi de Paşti (o tradiţie simpatică, aş zice) şi alta e să ţii în mână două lumânări aprinse, în timp ce priveşti într-un pahar cu apă în care a fost aruncată o verighetă sfinţită pentru cununie (exact, tot de Sfântul Andrei). Indiferent de cum se sărbătoarea în varianta ei originală, de Valentine’s Day ştie oricine ce se întâmplă: plimbări, scrisori sau mesaje de dragoste, inimioare, flori şi munţi de ciocolată. Spune-i asta unei puştoaice de 16 ani şi aşteaptă-te să nu vrea nimic de la prietenul ei plin de coşuri. Mercantil? Cu siguranţă. Greşit? N-aş spune.

7. Sărbătorile de succes nu se iau în serios

Deşi este extrem de veche, Ziua Păcălelilor nu prea mai are niciun sens acum, însă e plăcut să spui din când în când „relaxează-te!”. Există în lume tradiţii absolut stupide, dar pe care te-ai bucura să le sărbătoreşti pentru că îţi oferă o pauză de la ritmul cotidian sau măcar o evadare într-un trecut fictiv unde lucrurile erau „mai simple”. Pentru asta însă, trebuie să ajungi la maturitatea individuală şi colectivă care să-ţi permită să nu iei lucrurile personal.

Cele şapte puncte de mai sus ar putea cu uşurinţă transforma sărbătorile româneşti, fie ele tradiţionale, patriotice sau religioase în ocazii de relaxare şi bucurie, nu în surse de spam pe Facebook. Tot ele ar putea explica de ce zecile de „Awareness Days” nu prind de nicio culoare (pentru că nimeni nu vrea să-şi rezerve o zi pentru a se gândi la boli grave, indiferent cât de apropiat ar fi de fenomen).

Nu în ultimul rând, ele explică de ce tradiţia poate fi „modelată” pentru a servi drept motor educaţional. Un Mărţişor bine promovat poate dezvolta gustul pentru „frumos” şi bun simţ, la fel cum noaptea Sfântului Andrei ar putea fi o zi a speranţei pentru o iarnă blândă şi un an mai bun. Poate că pare dubios ce spun, dar ştiaţi că în a doua duminică din mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui şi că, până foarte recent, România era singura ţară fără o astfel de zi oficială? Nu de alta, dar am avea nevoie de o zi a tatălui şi a bărbatului care să nu se bazeze pe stereotipuri, ci doar pe recunoştinţă şi bun simţ.

Exista şanse pentru sărbătorile româneşti autentice? Da, la fel cum există loc şi pentru cele de import (şi nu, nu trebuie să primim zile libere chiar pentru toate). Colindătorii vor fi mereu bineveniţi şi la fel vor fi şi tradiţiile utile, dar trebuie să învăţăm să sărbătorim mai mult şi să jelim mai puţin, indiferent unde şi cum o facem.

P.S: Problema cu a trăi într-o bulă etnocentrică a tradiţiilor este că ajungem să le dăm apă la moară promotorilor conceptului de „cultural appropriation”, o altă idee prost înţeleasă şi devorată de boala corectitudinii politice.