Dacă România ultimilor ani a prins puţin, dar suficient, curaj pentru a scoate din dulap probleme vechi de două decenii, românii nu s-au molipsit încă de obiceiul de a spune lucrurilor pe nume. Nu de alta, dar trăim într-o ţară în care “e ruşine” încă mai există ca argument public…

Până să aflați însă la ce se referă titlul, vă voi servi însă o scurtă pastilă de istorie personală. Cu mulţi ani în urmă, pe când sucurile TEC şi îngheţata la vafă aveau efectul unei ieşiri la mall, un puşti de vreo şapte-opt ani începuse să citească pe ascuns ziarele uitate de părinţi în sufragerie. Atât puştiul în cauză (care semăna bizar de mult cu autorul), cât şi colegii lui de bloc citeau cu interes aceeaşi pagină dublă, înghesuită şi colorată: mica publicitate.

Printre vânzări de apartamente, animale de companie şi macrameuri, existau şi nişte texte pe care nici măcar un puştan abil nu le putea descifra. Plasate la rubrica de matrimoniale, anunţurile cu pricina vorbeau mereu despre domni generoşi, doamne plăcute şi experienţe de neuitat. Ce puteau deci oferi nişte doamne tinere, cu putere de muncă, unor domni generoşi? Era clar pentru noi! Doamnele erau bucătărese, care uneori ţineau companie celor care, e limpede ca lacrima, nu-şi puteau face singuri o ciorbă sau un piure de cartofi. De-aici şi ideea de doamne de companie. Simplu!

Mai bizar e că, în loc să ne înlăture noul crez, câţiva adulţi chiar l-au încurajat, până când am descoperit şi singuri adevărul despre bucătăresele de pe ultima pagină. Cam tot atunci am înţeles şi de ce şoferii de tir care “făceau Turcia” spuneau mereu că opresc la “non-stop”. Acum, la peste 20 de ani distanţă, constant cu surprindere că atitudinea şi informaţiile opiniei publice despre cea mai veche meserie nu s-au schimbat prea mult. Deşi există peste tot, într-o formă sau alta, prostituţia e o problemă despre care nu avem cu adevărat un dialog public, a cărei legalizare ne ferim să o promovăm şi pe care am prefera să o ştim îngropată undeva, în “bucătăria” mentalului colectiv.

De ce devine evident lucrul ăsta? Păi, cu niciun an în urmă, site-ului anuntul.ro i-a fost deschis dosar penal pentru “proxenetism”, evenimentul generând ceva vâlvă la momentul respectiv. Trecând peste decizia de a sancţiona un singur site, când Internetul e plin de pagini specializate în anunţuri confidenţiale şi escorte, mai distractiv este chiar titlul articolului citat anterior. Din el aflăm că site-ul în cauză a fost folosit de “prostituate pentru a racola clienţi”. De-aici ai putea înţelege că toţi clienţii ăia, săracii, fuseseră atraşi forţat în mrejele unor domnişoare, aflate sub controlul unei găşti de Lex Luthori virtuali. E cam ca atunci când eşti “racolat” de site-urile porno şi de alte site-uri despre care nu ştii niciodată cum au ajuns în Google History. Trecând peste ciudata intervenţie a statului în politica editorială a unui ziar, îmi închipui cât obositor este procesul ăsta şi pentru judecătorii şi procurorii implicaţi. De ce?

Pentru că definiţiile unor termeni sunt încă extrem de vagi. Conform lor, un proxenet este un om care “îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei sau trage foloase de pe urma ei”, nu neapărat un om care recruteaza şi constrânge (cele două sunt considerate circumstanţe agravante, dar nu definitorii). Prin urmare, dacă îi faci cunoştinţă amicului tău cu o domnişoară ceva mai libertină, te-ai putea trezi inculpat peste noapte, chit că tu o cunoşteai pe respectiva de pe Facebook. Dacă însă îţi deschizi un serviciu de video chat, eşti acoperit legal!

De altfel, un amic ceva mai pasionat de iniţiative legislative şi mai informat despre cazul anuntul.ro, îmi spunea că întregul proces a implicat monitorizări individuale (cineva chiar a citit în interes de serviciu sute de mii de anunţuri considerate suspecte), apeluri la moralitate şi încercări de a defini noţiuni elementare care să descrie contactele „legale” dintre bărbaţi şi femei. Acum, ar fi uşor să facem miştouri de procedurile pe care le implică un astfel de caz dar, din păcate, cea mai mare piedică, atât pentru poliţişti, cât şi pentru judecători, o constituie faptul că…

În România, vă vine să credeţi sau nu, prostituţia a fost dezincriminată în 2014. Până să oftaţi în cor, dorindu-vă să fi fost din nou adolescenţi, ar trebui să vă dau şi veştile proaste. Dezincriminarea, în cazul nostru, înseamnă că practicantele acestei meserii nu vor mai fi închise, dar cam atât. Nu au niciun cadru legal să-şi practice meseria, primesc cam aceleaşi amenzi şi pot fi ridicate dacă sunt prinse că o practică. Formele organizate sunt în continuare strict interzise, dar la fel de neclar definite (mai multe despre cadrul legal, a scris Dollo, într-un articol despre costurile “războiului împotriva prostituţiei“).

Probabil de asta s-a şi discutat atât de mult despre cazul publicaţiei online amintite. Ce anume constitutie prostituţie „în formă organizată?” Peştii care chinuie şi ameninţă nişte fete dezorientate sau o platformă prin care oricine îşi poate căuta clienţi, inclusiv fetele care vor să scape de peştii amintiţi anterior? The Economist, într-un studiu al cărui titlu ar putea fi aproximat prin „Cum revoluționează noua tehnologie cea mai veche meserie” susţine că mutarea online elimină intermediarii obișnuiți – bordeluri și agenții, proxeneți și „madame”, lăsându-le pe practicante să-și ofere și promoveze așa cum vor produsele.

Între timp, liderii noștri politici tremură de frica alegătorilor pudibonzi şi continuă să lupte împotriva realității și a bunului simţ. Suntem, deci, într-o situaţie pur românească, în care parcă am vrea să facem ceva, dar nici n-am vrea să pierdem capital politic. Totuşi, se uită Europa urât la noi… deci hai să dăm o mână de vopsea şi să spunem că am cumpărat un gard nou. O dovadă în sensul ăsta a fost şi încercarea anemică a lui Silviu Prigoană de a legaliza fenomenul în 2010, încercare îngropată de aberaţiile colegilor de breaslă.

Da, suntem încă la nivelul “bine vs. rău” şi de data asta nu putem arunca toată reticenţa publicului în braţele educaţiei religioase. Nu de alta, dar a existat o perioadă destul de lungă din istoria României (încheiată abrupt de regimul comunist) în care relaxarea legislativă a permis desfășurarea acestei activități. Astfel, nu îi putem bănui pe înaintașii noștri de a fi fost mai puțin credincioși, ci doar mai puțin reticenți la… realitate.

Sincer, s-au scris deja zeci de articole cu motive pentru care “bucătăria tradiţională” ar trebui legalizată complet, dar comentariile au fost fie cancerigene, fie mult prea defensive, deşi veneau de la aşa-zişi apărători ai drepturilor personale (să ne amintim de scandalul „periculosului mititel românesc” și de alte scandaluri care au scos de la naftalina tot felul de luptători ninja ai spațiului online).

Prin urmare, nu cred că strică să mai repet şi aici implicaţiile unei probleme precum prostituţia. Le voi explica însă într-un mod în care le-ar fi înţeles şi un puştan încă neafectat de nebunia online: prin aluzii culinare. Asta nu înseamnă că un puşti de 9-10 ani trebuie să ia parte la discuţia asta, dar e bine să fiţi pregătiţi dacă într-o zi cel mic vă va cere bani de şaorma.

1.Toată lumea mănâncă.

Unii şi-au găsit bucătăreasa sau bucătarul, alţii încă mai caută. Unii au trecut pe raw vegan şi sunt bizar de mândri de asta. Dar mai există şi oameni care-s dependenţi de fast-food sau care pur şi simplu vor să afle ce înseamnă “cu de toate”. Dacă vrem ca lumea să consume moderat şi sănătos, interzicerea mâncării nu e o strategie bună. În plus, să nu-i uităm nici pe cei obsedaţi de gusturi exotice pe care am prefera să-i ştim în restaurant, decât pe stradă, încercând să convingă tinere domnişoare să le gătească.

2.La fel ca la Masterchef,  peştii sunt o problemă.

Dacă legea ar fi mai coerentă, adevăraţii peşti nu ar avea în ce iaz să se scalde. În mod normal, singurul intermediar între un meniu şi cei care vor să-l deguste ar trebui să fie posesorul sau posesoarea lui. În spaţiul ăla n-ar trebui să existe nici statul şi nici vreun “tătic” local. Culmea, posibilitatea de a-ţi pune propriile anunţuri şi de a-ţi alege clienţii ar putea fi unul dintre primii paşi ai eliminării peştelui din meniuri.

3.Când nimeni nu găteşte, toată lumea moare de foame

Bucătăria modernă ia diferite forme, de la kebap-ul vândut la colţ de stradă, la saloanele de grătar erotic, până la chiria plătită prin meniuri complete. Cert este că, fără un cadru legal clar, nimeni nu are teoretic voie să încaseze vreun ban: nici Statul, care şi-ar putea umple serios rezervele, şi nici bucătăresele şi bucătarii talentaţi. În plus, o groază de oameni rămân nemâncaţi.

 4.Preparatele bune au reţete corecte

Bucătăria profesionistă are propriile reguli, de la mănuşile obligatorii până la spaţiul mare de gătit, corect amenajat. În plus, practicanţii meseriei dau un set de teste până să-şi poată vinde preparatele. Nu de alta, dar pericole sunt multe, iar un pui prost gătit poate doborî o întreagă armată. Totul devine mult mai sigur, dacă există un set de reguli. Dacă însă haosul se ascunde abil în spatele “dezincriminării parţiale”, şansele să primeşti un produs bine făcut scad cu fiecare zâmbet fals al chelnerului.

5.Nu ANPC-ul e de vină

Trecând peste inevitabilele abuzuri, e greu să arunci toată vina în spatele oamenilor legii, insuficient plătiţi şi forţaţi să întărească o lege pe care nu o înţeleg. Sigur, domnişoara vinde şaorma şi o poţi amenda, dar nu-i poţi închide ghereta. Deci, cum procedezi? Îi amendezi pe cei care au turnat asfaltul pe strada unde “vinovata” profesează?

6.Să vinzi salată e una, să-ţi faci un restaurant KFC ilegal e total altceva

Surprinzător, dar actuala legislaţie nu face mare lucru spre a preveni traficul de mâncare la scară largă şi nici abuzurile grave (genul de abuzuri împotriva cărora se duc lupte europene). Din contră, descurajând competiţia corectă, se permite apariţia a tot felul de francize dubioase, cu patroni veniţi din colţurile mai puţin sigure ale hărţii.

7.Prea mulţi bucătari strică ciorba

În dialogul despre bucătăria modernă există atâtea voci, încât cu greu poţi descifra reţetele originale. Feminismul (o ramură locală a lui, cel puţin), reprezentanţii mai multor culte şi luptătorii pentru moralitatea publică ne tot spun de ani de zile că toată carnea procesată e cancerigenă, dar nu ne oferă altă alternativă în afara grişului cu lapte.

As putea continua prin a înşira şi alte avantaje al legalizării, însă cred că dacă argumentele financiare şi raţionale nu v-au convins, e puţin probabil că cele culinare vor avea alt impact. De ce să aduc tema în discuţie tocmai acum? Pentru că România este exact în punctul în care trebuie să hotărască ce poziţie are în câteva chestiuni esenţiale. Decât să discutăm despre probleme care încă nu există, mai bine să le studiem pe cele care vor continua să existe, fie că interacţionăm sau nu cu ele.

Deci, dacă populaţia chiar nu are nevoie de serviciile acestor domni şi doamne, să se stabilească un cadru coerent care să le interzică practica. Dacă însă există însă suficienţi susţinători sau cel puţin suficienţi oameni neafectaţi de existenţa ei, de ce să nu punem lucrurile clar și legal pe foaie? Nu de alta, dar, dacă o să continuăm să o învârtim doar ca pe o monedă de capital politic şi dacă, din când în când, o să acuzăm ziare online de proxenetism, cea mai veche poveste nu va avea niciodată un deznodământ fericit.

P.S: Dacă articolul vi se pare greu de “digerat”, puteţi oricând să vă dezvoltaţi gastrita citind comentariile de pe marile site-uri care au îndrăznit să abordeze până acum problema.