Ca orice părerist online, am obsesii la care revin constant, cu siguranța jurnaliștilor care caută lasere prin boscheți.

Una dintre fixațiile mele, tratată pe scurt și în trecut, este cea a liderilor simpli, din popor. Impulsionați de vechiul slogan iliescian, ”săraci și cinstiți”, românii au votat constant conducători care nu îi complexează. De 25 de ani, am promovat indivizi săraci material și cu duhul, profesori ai absurdului, complet străini de conceptul de “cinste”. De ce spun asta? Pentru că, oricât am fi de deschiși și progresiști, e ușor de observat că anumitor medii le e imposibil să producă oameni verticali, cinstiți sau echilibrați. Știu că sună puțin cam dur și obtuz, dar să o luăm pas cu pas.

În primul rând, să plecăm de la o premisă simplă: viața în România este foarte scumpă. În aparență, chiar și pentru un om cu salariu mediu, chiriile sunt mici, utilitățile sunt accesibile, alimentele relativ ieftine, iar benzina nu are un preț dramatic. Indicatorii ăștia chiar ne-ar ajuta, dacă viața ar însemna televizor, mâncare și 10 litri de benzină la sărbători. Din păcate, un om care aspiră la o viață decentă are nevoie de un oraș cu posibilități de angajare, o minimă viață culturală și, dacă se poate, de un apartament care nu e aproape de granița cu Bulgaria.

Un viitor membru al clasei de mijloc își dorește utilități accesibile, o infrastructură decentă, un transport în comun funcțional și posibilitatea unor vacanțe care să nu necesite credite. Dacă omul ăla are și o familie, necesitățile de bază cresc substanțial. În România viața nu e scumpă pentru că sunt salariile mici. În România îți plătești normalitatea, de-aici și costurile vieții.

După ce ți-ai achitat birurile pe chirie și administrație, taxa pe o mașină decentă sau pe călătoriile cu taxiul, plimbările în parcuri inexistente și ieșirile la cumpărături, poți începe efectiv să trăiești, să lucrezi la proiectele personale, să investești în propriile pasiuni sau să te ocupi de propria educație. Poți începe să gândești și să începi să-ți aperi drepturile.

Cu alte cuvinte, poți începe să faci alte lucruri pe care un instalator din Berlin, să zicem, le consideră normale. Mai simplu: în România costă să ajungi un cetățean funcțional; te costă timp, bani și resurse intelectuale. Ăsta este unul dintre motivele pentru care, printre altele, e plin de “săraci”. Există oameni cărora nu le-ar fi imposibil să se dezvolte, dar care nu pot atinge nivelul de normalitate necesar evoluției, înecați de un stat corupt și de o mentalitate colectivă de Ev Mediu.

Același fenomen e responsabil și pentru faptul că granița dintre sărăcie și libertate este foarte subțire la noi. El și tarele comuniste care ne-au lăsat cu tone de idioți, cinstiți de nevoie, care nu și-au conștientizat niciodată nivelul (neștiind ce sunt ălea evaluări și ce e aia performanță). Poate de-asta avea poporul și o problemă cu tehnocrații: nu erau “de-ai lor”. Păi cum să te conducă un „fandosit” cu două case, trei facultăți și 10 ani de experiență de management? Mamă, mai și vorbește cu accent franțuzesc… huooo! Nici nu a mai contat fundalul modest, dar nu nociv al multor oameni din fosta guvernare. Important devenise faptul că și aveau curajul să-și asume expertiza și că nu mureau de foame înainte să fie puși în funcție. Important era că omul de rând nu se putea imagina în locul lor.

Sărăcia e o boală cronică și nu o spun eu, ci studiile sociologice și antropologice. E ceva ce lasă semne grave asupra dezvoltării individului, inclusiv limitări de IQ și goluri în inteligența socială și emoțională. Știu că mulți au senzația că toți eram săraci oricum, chiar și după Revoluție, adică în anii ’90. Dacă mă uit în urmă, chiar eram. Și eu și alții ne bucuram când ni se cumpăra o minge mai decentă și ne întorceam cu mândrie cu o sticlă de Coca-Cola acasă, când o primeam. Unii am fost puțin mai norocoși, alții au fost mult mai norocoși, dar foarte puțini cunoscuți o duceau cu adevărat “bine”.

Nu ni s-a dat nimic pe gratis, și singurul lucru de la gâtul nostru era cheia de la apartament, nu husa de iPhone. Totuși, a fost o diferență enormă, vizibilă în timp, dintre cei care, cu toată sărăcia din jur, își permiteau să aibă toate cărțile de la școală, aveau o bibliotecă și mai târziu un calculator, aveau haine curate zilnic și nu aveau grija zilei de mâine și între cei care nu știau ce gust au caramelele. Era o diferență între cei care își permiteau să viseze și cei care visau să viseze. Despre ei, despre cei care n-au avut nici posibilitatea și de multe ori nici voința să vrea să învețe, să se joace și să fie “sănătoși” o să vorbim.

O să vorbim despre ei și mai ales despre cei pe care ajungem să-i alegem pentru că au fost săraci lipiți și avem senzația că luptă pentru “omul de rând”. Mai mult chiar, îmi voi permite să spun că un lider sănătos e un lider educat, cu un statut material îndestulător și cu doză sănătoasă de egomanie. De ce egomanie? Pentru că, după ce ți-ai satisfăcut nevoile normale, chiar și într-o țară ca România, o să vrei să-ți satisfaci egoul. O să vrei ceva care se întreține cu activitate publică, cu decizii și idei care să te facă măcar popular, dacă nu îndrăgit. Sigur că există oameni pentru care “binele colectiv” este singura împlinire, dar ei fie au urcat enorm pe scara nevoilor, fie își refuză exercițiul sincerității.

Iată deci câteva motive pentru care “săraci și cinstiți” e o expresie bună pentru lumea satului și pentru puținii care au reușit să-și depășească din plin condiția, dar nu pentru parveniții de la putere și nici pentru ceea ce ne dorim a fi liderii de mâine.

1. Un om care nu-și poate satisface nevoile de bază nu poate avea alte priorități. Dacă ai trăit 30 de ani la limita sărăciei, mizând pe ajutoare, combinații sau noroc, șansele ca prioritatea ta în viață să fie binele altora sunt mici. E valabil inclusiv pentru angajații de la stat puși în poziții de putere. Ce nu înțeleg stângiștii de ocazie este că nu contează a cui a fost vina că ai ajuns într-o situație mai puțin fericită. Piramida funcționează la fel și nu poți avea acces la auto-împlinire, dacă n-ai acces la mâncare.

Nu poți conduce și nu poți avea o nevoie reală de influență, dacă tu ești un om frustrat, care vrea doar să arate că “nu mai e un sărac”. Nevoia de putere este una egoistă, dar se manifestă diferit când deja stai pe vârful piramidei lui Maslow, nu când alergi după sedus femei de plastic, pentru că în trecut nu se uitau la tine. Scopul nu e să te îmbogățești din politică, ci să o folosești pentru a-ți satisface alte nevoi. Nu încerc să dau în cap oamenilor mai puțin norocoși, dar aș avea niște întrebări pentru ei, înainte să mi-i aleg drept lideri.

2. Sărăcia nu e un lucru plăcut, deci șansele să vrei să te întorci acolo sunt mici. Oamenii care au plecat de jos și au ajuns prin puterile lor undeva au făcut eforturi să “uite” de au plecat, adică să se civilizeze. Cei care au parvenit pur și simplu și au trecut de la ciorapi de lână la eșarfe Burberry nu doar că nu au uitat de unde au plecat, ci s-au și răzbunat pe foștii colegi de suferință.

Niciuna din categoriile menționate, indiferent că și-a îngropat trecutul ca reacție la o traumă sau că a vrut să parvină, nu e direct interesată de pătura săracă a societății, adică fix de cea care îi votează. De-asta și mulți dintre cei scăpați din căminele de copii (cu mici și notabile excepții), oameni care ulterior s-au adaptat la societate, nu își mai pot ajuta foștii colegi. Nu e că nu ar vrea, ci că ar prefera să uite.

3. Experiența este vitală. Experiența de viață, experiența formală (educațională) și informală, țările văzute și tipologiile de oameni pe care i-ai cunoscut te formează ca om și implicit ca lider. E o experiență care costă, mai ales atunci când vrei să o obții cum trebuie, nu ca un hipster ignorant sau ca un infractor relaxat.

Oricât de iubit ai fi în satul tău, n-ai ce să cauți la Bruxelles dacă scuipi în sân când vezi doi bărbați ținându-se de mână pe stradă. La fel cum nu vreau să te văd dându-mi lecții despre justiție, când singura ta carte citită este codul lui Hammurabi (deși codul ăla reglementa mai bine calomnia decât o fac legile din România).

Am avut de câteva ori norocul sau ghinionul ca oameni chiar cinstiți să ajungă în Parlament. Oameni simpli, foarte probabil și săraci. Ce au făcut? Absolut nimic, pentru că reușita într-un sistem precum cel din România necesită anumite abilități sociale, susținere constantă și acces la resurse specializate. Lucruri pe care le poți dobândi prin experiență, flexibilitate morală și puțină educație, nu prin sinceritate și sărăcie.

4. Disciplina muncii e ceva ce se dobândește prin… muncă. Nu insinuez aici că săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, ci doar că mulți dintre ei rămân săraci pentru că nu au o educație a muncii. Mulți aleargă printre joburi temporare sau, mai nou, printre ONG-uri și mici afaceri, pentru a-și satisface rapid nevoile de la punctul 1.

Alții muncesc din răsputeri, dar pe poziții puțin căutate și prost plătite, pentru ca, odată ajunși în funcții de putere, să se recompenseze din greu, crezând că merită asta. Din păcate, pentru orice funcție administrativă, munca la privat, în spatele unui birou sau într-o corporație, te întărește mult mai mult. La fel și schimbarea mai multor joburi cu miză mare și la fel și înființarea propriilor afaceri.

Din păcate, alegerea jobului e un lux pe care sărăcia nu ți-l dă. Știi cum recunoști un om pus pe criterii politice într-o funcție? Îl auzi văitându-se că 1000 de euro nu înseamnă nimic în România, cum recent a declarat un deputat ALDE. Asta arată nu doar dorința de a parveni și de a uita de zilele când 1000 de euro erau ce scoteai dacă vindeai rabla adusă din Germania. Arată și o deconectare reală de la piața muncii.

Nu contează până la urmă cât de mulți bani faci față de un casier din Bacău, că el nu e pus să conducă o țară. Contează însă cum îți valorifici munca, când știi că lucrezi 20 de ore săptămânal pentru 1000 de euro și că primești subvenții masive la cheltuieli, pe lângă decontări și ajutor de chirie. Asta dacă nu mai vorbim despre lipsa evaluărilor de performanță la stat și despre mărirea permanentă a pensiei, în cazul în care ești ales. Cu alte cuvinte, primești peste 1000 de euro pe cartea de muncă, pentru 40% din cât ai fi muncit pentru banii ăștia la privat, dar cumva găsești că e normal să te plângi. Dacă ai fi un manager de top cu sute de realizări în CV, aș înțelege, dar când tu ți-ai trecut sub educație “competențe avansate de PC”, ai o problemă (întâmplător, deputatul menționat are o meserie și ceva avere dobândită în timp, dar nu tratăm cazul lui)

4. Resursele lor sunt limitate. Exceptând acele vârfuri care fac performanță obsesivă într-un domeniu, majoritatea celor a căror copilărie și tinerețe a fost un lung șir de lipsuri au mai puține resurse emoționale, sociale și uneori și intelectuale. Din nou, faptul că n-aveai bani să scoți fetele la un suc în anul I sau că n-aveai bani de haine de firmă până recent nu e o lipsă, e normalitatea românească.

Un mediu parazitar te seacă de inventivitate, cunoștințe și voință. Ai nevoie de ele, așa cum ai nevoie de cunoștințe specifice pentru a realiza că nu ai cunoștințe specifice (efectul Dunning-Kruger). De altfel, din lipsa resurselor rezultă și o lipsă acută de modele: un primar care nu a părăsit niciodată România poate oare să înțeleagă de ce e nevoie de colectare selectivă și în comuna lui? Sigur că poți trata lipsurile despre care vorbim ca pe traume tardive ale copilăriei și e evident că poți recupera, dar pe câți oameni ajunși în poziții de putere i-ați auzit să promită că… vor învăța să fie mai buni?

6. Oamenii care au trăit cu grija zilei de mâine nu au viziune pe termen lung. Din motivul ăsta, chiar dacă se întâmplă să câștige la Loto, săracii rămân săraci (noroc cu loteria continuă numită Statul Român). De-asta administrarea financiară personală, să nu mai vorbim despre cea generală, este extrem de dificilă pentru cei care n-au avut venituri sigure sau îndestulătoare. Dacă ai senzația că banii primiți acum sunt singurii pe care-i vei mai face pentru multă vreme, tentația va fi să-i cheltuiești, să-ți acoperi cât mai multe lipsuri.

Dacă banii nu sunt o constantă sau măcar ceva sigur în viața ta, ai slabe șanse să-i transformi într-o investiție (sau măcar într-o economie). Mi-ar plăcea să fie o exagerare personală, dar experiența și viziunea pe termen lung nu se prea pupă cu mediile defavorizate, așa cum o spun studiile, dar și revistele de umor. Poate de-asta și generația noastră, precum și cele dinaintea ei, au probleme în a da milionari reali, nu păpuși sculptate în șmen. Tot de-asta mai toate întreprinderile care au supraviețuit privatizărilor au falimentat, nu s-au transformat în multinaționale. Lipsă de viziune, investiții și inovație. Așteptăm generația iPhone.

7. Busola lor morală nu e aceeași cu a ta. Cum spunea și un personaj din Filantropica, trebuie să-ți permiți să ai demnitate (și principii, aș adăuga eu). Dacă viața ta a fost un șir nesfârșit de lipsuri și abuzuri, nu înseamnă că te vei transforma într-un animal sau într-un abuzator. Mulți oameni simpli au o busolă morală interioară bazat pe valori religioase, pe valori învățate și pe puținele vorbe bune auzite în jur. Totuși, busola aia se dereglează când trebuie să-ți aperi propria piele, iar valorile absolute n-au ce căuta pe harta ei. Nu e în regulă să furi, dar poți să iei de la cel “hain”, nu? Poți să ajuți săracii, dacă iei de la bogați…

Un om care a avut timp să se gândească la lucrurile ăstea sau să citească puțină filosofie, știe că afirmațiile categorice au un rol. Știe că există momente în care nu e în regulă să împarți oamenii în buni și răi, dar și că există momente în care trebuie să spui NU. Dar când 40 de ani de viață ești forțat să iei decizii pe loc, pe baza instinctului, dezbaterea etică nu mai are loc. E la fel de valabil și pentru alegătorii care, ajunși în situații extreme, o să-l voteze pe-ăla care dă, nu pe-ăla care poate. Cinismul dobândit nu e același cu cel studiat, al omului care s-a cățărat singur pe piramidă. Uneori nu îți permiți să spui NU, așa că te vinzi și îi vinzi pe alții celui care dă mai mult.

Să nu mai vorbim despre oamenii care văd hoți în toate părțile, dar pe care de fapt îi deranjează propria incapacitate de a fura la nivelul ăla. Altfel, să nu uităm că oamenii forțați mereu de împrejurări să aleagă sunt cei care “se descurcă”. De-asta majoritatea politicienilor de după ’90 au dosare de colaboratori ai Securității. Cum spuneam: busola morală nu e un dat cu care te naști. Mai mult, oamenii săraci nu au foarte multe de pierdut.

8. Nu sunt diplomați. Diplomația, manierele, discursul, stilul de îmbrăcăminte și controlul gesturilor sunt esențiale și pentru un consilier municipal, să nu mai vorbim despre un europarlamentar sau ministru. Sărăcia creează mai degrabă o apetență pentru a fi văzut, remarcat (dat fiindcă te face să te simți invizibil), nu pentru argumentări structurate. Lucrurile ăstea costă timp și bani pentru că sunt o investiție constantă în propria persoană. Carisma, bazată pe ceva natural sau nu, e unul dintre cele mai scumpe “talente”.

La fel este și simțul penibilului, care necesită exercițiu. Un nene care dansa la nunți pe muzică populară are tupeul să ne dea lecții despre arta modernă (după ce a furat suficient cât să și-o însușească). Un fotomodel incult și papițoi folosește termeni specifici diplomației pentru a spune tot ce-i trece prin cap, iar un extremist paranoic și deziluzionat ajunge la un pas de președinție.

Bazându-se pe puțină telegenie și pe armate de consilieri, oamenii ăștia au reușit să ajungă în față. Distractiv și românesc, dar ce faci când te găsești față în față cu un sociopat de talie mondială (un președinte rus, să zicem), iar singurele tale arme sunt demagogia ieftină și uitatul în tavan? Cum vei apăra tu interesele a milioane de oameni, când de-abia poți deschide gura să spui La Mulți Ani?

9. Sunt ușor de corupt. Comportamentul ăsta decurge dintr-o viață de lipsuri coroborată cu lipsa unei busole morale. Mai mult, dacă vorbim despre o campanie electorală sau despre ceva ce oamenii noștri pot folosi drept justificare pentru propriile scăpări, corupția și ingineriile financiare sunt garantate. Există un motiv pentru care americanii au sistemul de PAC-uri, alături de alte metode de finanțare a partidelor.

Să revenim acum la întrebarea de bază. Dacă un om ar avea toate aceste calități, ar fi el un lider bun? Poate. Statutul material, educația și experiența nu garantează abilitatea de a conduce. Ar fi el un lider onest? Greu de spus, însă dacă abilitățile respective lipsesc, nu văd de ce ar fi pus pe vreo listă. Sau mă rog, văd, pentru că o țară săracă rămâne săracă prin corupție, geografie și imixtiune religioasă. Cu geografia am avut noroc, cu obsesiile religioase nu stăm prea bine, dar măcar reacționăm, însă la capitolul corupție… încă nu înțelegem natura crimei și ce tip de oameni sunt în spatele ei.

Un stat corupt până la absurd, mâncat de nepotism și cu un aparat administrativ falimentar nu poate aduce talent și forță de muncă de calitate. Când un job decent plătit la stat înseamnă bani mulți, pe termen lung, fără consecințe și fără competiție, ar fi bine ca el să fie ocupat de cineva care știe ce face. Dacă nu se poate, să dăm totuși postul unui om care are altă viziune dincolo de “să mănânc mai bine și să am o mașină mai bună”. Până la urmă, un lider nu va fi atras de o poziție numai pentru bani. Uneori, o provocare corectă este suficientă, iar prezența unor “altfel” de oameni în guvernul tehnocrat a demonstrat asta.

În final, simt nevoia să mă repet. Nu spun că “săracii” – și folosesc expresia asta în cel mai pur și nepeiorativ sens – nu pot fi cinstiți. Mai mult, nu spun nici că e “vina lor”. Spun doar că nu pot și că nu trebuie să fie lideri. Probabil aș fi putut evita toată demonstrația, arătând cu degetul spre comunism și spre liderii lui (inclusiv spre cei din comunismul internațional) sau măcar spre județele unde venitul minim garantat și ajutoarele sociale depășesc aportul populației la bugetul de stat. Județe unde mulți visează să fie lideri și unii chiar ajung să fie. Aș fi putut evita toată demonstrația, întrebându-vă: ce fel de lider ar putea fi un om care a avut nefericirea de a fi mereu pus la pământ sau manipulat de alții? Cum ar înțelege o structură ierarhică și cum ar gestiona el o criză?

Sigur, am ieșit mereu în stradă când am fost călcați în picioare, dar următoarea ieșire trebuie să fie înainte de alegeri, imediat ce vedem candidații. Dacă toți sunt săraci și “cinstiți”, avem o problemă!

P.S: Articolul ăsta nu a ieșit atât de mare pentru a-mi satisface mie grafomania și nici pentru a lumina grupul țintă, care oricum nu l-ar citi. E atât de mare pentru că, indiferent de mediu, este extrem de ușor să cazi în plasa omului simplu, cu gânduri bune…