Cât de fantastic e în plastic!

Ca om care și-a petrecut o bună parte a vieții profesionale prin corporații, aș zice că am luat contact cu mai toată fauna care se perindă prin clădirile de sticlă și oțel. Nu de alta, dar fac la rându-mi parte din ea. Totuși, în ultimii ani, o specie invazivă tinde să acapareze treptat tot ecosistemul și ține de noi să-i încetinim ascensiunea. Vorbesc despre oamenii de plastic.

Vedeți voi, corporațiile atrag, mai ales într-o țară unde „la corporație” și „la stat” sunt printre singurele locuri unde ai șanse să fii plătit decent și să ți se respecte drepturile de angajat, măcar pe foaie. Desigur, entuziasmul inițial al gulerelor albe a cam dispărut, mai ales în ultimii doi ani, când modelele toxice promovate de Silicon Valley ne-au aruncat într-o nouă recesiune. Chiar și așa, sunt șanse mari ca din șapte oameni din grupul tău, cinci să fie corporatiști, unul antreprenor și altul șomer, chiar dacă te minte că e coach.

În orice caz, corporațiile atrag și, dacă știi cum să navighezi hățișul de proiecte, deadline-uri și procese vetuste, poți avea o viață liniștită într-una. Cheia e aceeași ca în orice domeniu: să nu te iei prea în serios. Aia e tot. Vii, îți faci treaba pentru care ești plătit, dar cum ai ieșit în afara mediului corporatist, nu mai nicio treabă cu Tigaie Inc. Trebuie să existe o separare clară între “valorile” corporației (chiar, le-ați citit vreodată?) și ale tale, chiar dacă timpii de muncă și odihnă nu sunt mereu separați. Dacă mergi la client, ești manager de proiect, însă online, cu soția, cu prietenii sau chiar la prânz, ești Dănuț și atât.

Treaba asta e valabilă pentru juniori și seniori, pentru programatori și project manageri, pentru creativi și reprezentanți legali… dar nu și pentru oamenii de plastic. Oamenii de plastic sunt ăia care au tras atât de tare pe nas “disciplina muncii” (aia americană, creată artificial pentru a te pune în genunchi), încât și-au creat un univers paralel în care tot ce fac la muncă e perfect valabil și pe stradă și în dormitor. Ăștia-s oamenii atât de disperați pentru validare, încât își citesc atent propriile citate inspiraționale și apoi te roagă să dai Like.

„Stai, domne, că workaholici au existat mereu!veți spune și veți avea dreptate. Oamenii care se afundă în muncă nu o fac mereu din convingere. Pot fi doar singuri, introvertiți, în căutare de altceva sau pot lucra la un plan mai mare (de economisire, de plecare din țară, de călătorie). Oamenii din plastic însă sunt doar narcisici. Ei văd munca (deseori repetitivă și lipsită de sens) ca pe o virtute în sine, o cale de a atinge un vârf în care cu siguranță nu-și merită locul.

Vă povesteam recent despre distrugerea comunităților tradiționale și a liderilor clasici și înlocuirea lor cu o spoială de disciplină falsă, religiozitate de buzunar și cultură pop deghizată în înțelepciune. Ei bine, în deșertul ăsta, influencerii au înflorit ca buruienile, iar dintre ei, cei mai toxici rămân tot oamenii de plastic, obsedați permanent de a-și demonstra succesul și, mai ales, de a se convinge pe sine că l-au atins.

Oamenii ăștia s-au înconjurat cu Like-uri și postări pe rețele sociale care le confirmă dogma și cu validarea unor oameni care sunt în esență la fel ca ei. S-au înarmat cu podcasturi inutile, bloguri obscure și cărți de business scrise de milionari și au dobândit urmăritori care sunt fie prea tineri, fie prea necopți pentru a înțelege cum arată de fapt valoarea.

Da, vorbim despre ăia care lasă citate trunchiate pe LinkedIN, sunt mari amatori de self-help și nu cred în burnout. Dubioșii care inventează povești despre copiii lor de 3 ani și încearcă să le aplice la un mediu de business pe care nu-l înțeleg. Dubioșii care consideră că, dacă-și concediază colegii, le întăresc caracterul…


(Ca individul ăsta, de exemplu. Sursa.)

 

Dacă acum 10 ani, problema era minoră, mai ales că ne așteptam ca economia să crească, astăzi, discursurile de plastic sunt mai periculoase ca oricând. După o perioadă extrem de stresantă intelectual și emoțional și aproape un an de demisii și concedieri, când vezi câte un băiat cu C în titlu (CEO, CTO, CMO, CCO) că se laudă cu concedieri sau vreun guru de business care îți spune că e vina ta, îți vine să turbezi.

Și n-am amintit despre LinkedIN degeaba. O platformă încă utilă pentru căutătorii de joburi, LinkedIN pare să-și fi transformat partea editorială într-o platformă pentru toți degenerații. Aceiași care urlau în pandemie că dacă nu venim la birou nu vom progresa și care acum ne explică doct că oamenii concediați sunt parte dintr-o mare “optimizare” (nu victimele unui sistem nefuncțional care se hrănește cu minciuni) au devenit majoritari pe rețea. Zici că ți-ai făcut un feed special doar cu articolele lui Hoștiuc.

În plus, faptul că LinkedIN și-a înlocuit moderatorii de conținut cu un A.I. nu ajută cu nimic. A.I.-ul generează articole “colaborative” cretine, inspirate din porcăriile debitate de oameni de plastic, iar cei care le-au generat indirect comentează entuziast la ele. Iată-i aici explicând cum poți ieși din burnout dacă-ți iei un hobby. Simplu, nu?

De altfel, înainte de actuala criză, am avut două mari probleme care au impulsionat cerșitul de atenție și imitatul succesului (căci succesul lor a fost întotdeauna o imitație ieftină). Unul a fost boom-ul crypto și al NFT-urilor, un fâs tehnologic pe care nu-l înțelegeau nici ei, nici fraierii care cumpărau. Practic, băieți care de-abia știau să silabisească, erau invitați în emisiuni economice ca să ne povestească ce țepe de mii de euro dădeau ei.
A doua mare problemă au fost fondurile de investiții care, cât timp am fost pe creștere, au jucat la păcănele cu economiile altora, investind aiurea și lăudându-se cu succese modeste. Mai mult, imaginea moșilor în costume care își calculau fiecare mișcare a fost înlocuită de cea a unor pufuleți workaholici și agitați care-și promovau de zor propriile eșecuri. Noua generație, ce surpriză!

(Ia citiți aici, ce campioni)

De altfel, dacă urmăriți câteva conturi de gen o să vedeți că se repetă aceleași teme, grupate în trei tipare. Primul ar fi vorbitul cu nesimțire despre propria persoană (“M-am lăsat de liceu și acum sunt milionar. Tu ce ai făcut cu viața ta?”). Al doilea este vorbitul voalat despre propria persoană (“Dacă aș fi fost în locul acestui personaj, așa aș fi făcut”) sau văitatul cu propriul succes (“Sunt atât de obosit, încât uit să dorm în vila mea de șase etaje.”). Al treilea, și cel mai enervant, este scuipatul de banalități, validate de masa de aplaudaci din jur: “Cine se scoală de dimineață ajunge CEO!”, “De fapt, în economia de azi, dacă nu scazi, crești!”, “Știi cum zicea Mark Twain? Cine nu riscă, ăla nu-și asumă riscuri!”.

M-am întâlnit chiar recent cu un fost amic pe care nu-l mai văzusem de vreo 10 ani, antreprenor și autor de falimente în serie. Tipul trimitea scrisori deschise pe la începuturile Facebook-ului și ținea cursuri despre succes, deși trăia din banii altora, iar acum, țineți-vă bine, voia să facă ceva cu A.I. și realitate augmentată. Cu amândouă, nene, deși avea doar doi oameni în echipă, pe el și pe văru-su. Vă jur, că în cele șapte minute în care am vorbit cu el, nu am auzit o singură idee coerentă. Băi, o propoziție nu era completă: doar sfaturi de viață fracturate și fantezii de putere. Aș fi vrut să-i spun că a rămas tot de nota șapte, ca pe vremuri, dar nu știu când îl recompensează societatea actuală cu un job de ministru.

Partea bună e că generația Z și cele care-i urmează văd prin mizeriile ăstea mai clar decât am făcut-o noi. Sigur, au și ei bubele lor, dar măcar nu se mai uită cu ochi mari la unul căruia îi scrie ChatGPT discursurile. De altfel, TikTok-ul e plin de oameni care fac mișto de corporate bros , de șefe nasoale și de colegi turnători. Măcar atât să faci. Dacă nu poți opri oamenii de plastic, măcar nu le mai da satisfacția faimei!

Și de fapt, poate că asta e și problema. Genul ăsta de comportamente n-ar dăuna nimănui, dacă n-ar fi oameni care să se simtă inadecvanți, privind cu regret la moștenitorii care se declară antreprenori și la ratații care mimează succesul online. Oamenii de plastic ar fi un grup benign, dacă n-ar fi toxic, dacă nu s-ar lăuda zilnic că sunt mai buni decât alții.

Bine, adevărul e că joburile se schimbă și la fel și vânturile economiei. Oamenii normali își permit să schimbe sau să piardă joburi, pentru că joburile ălea nu sunt parte din ei. Ei vor avea mereu pasiunile, familia, oamenii faini din jur și paginile citite. Oamenii de plastic nu pot rămâne fără obiectul laudei pentru că rămân practic fără personalitate. Tot ce le rămâne apoi de făcut este să-și recitească propria înțelepciune: Dar poate n-ai încercat destul de tare, Dorele?

P.S: Titlul face referință la o piesă antică de la trupa Camioane în Mulțime, o trupă care, spre uriașa mea surprindere, încă mai există. Imaginea din titlu a fost luată de pe Unsplash.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

6 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
Cristian Banu

Apropo de LinkedIn, nu știu dacă ai observat cine e noul guru în România. Dan Negru 🙂 Altu fel, nu cred că mai poți angaja pe LinkedIn. Fie ai 99,99% candidaturi spam de la pakistandieni, fie locali irelevanți și fără legătură cu cerințele postului. Am avut o fază amuzantă, poziție de vânzări, cerință obligatorie carnet auto și disponibilitate la deplasă, candidează o tanti fără carnet care vrea exclusiv remote 🙂

[…] Cât de fantastic e în plastic! […]

[…] e cunoscut faptul că lumea de business se hrănește cu iluzii și că e susținută de oameni de plastic. Mai mult, cred că suntem cu toții conștienți că sistemul e construit să te pună la […]

Steplex Romainia

Clipul menționat ridică o întrebare importantă despre cultura corporatistă contemporană și impactul său asupra individului. Cum putem păstra echilibrul între viața profesională și cea personală într-un mediu dominat de presiunea de a fi mereu conectat și productiv? Este valabil să ne identificăm atât de profund cu locul de muncă încât să ne definim complet succesul și valoarea personală? Cum putem promova autenticitatea și separarea clară între identitatea profesională și cea personală pentru a evita capcanele narcisismului și ale validării externe excesive?

Inspilar Romania

De ce crezi că oamenii de plastic sunt atât de prevalenți în mediul corporatist actual? Cum putem să separăm valorile personale de cele ale corporației într-o lume dominată de workaholici și influenceri de business? Ce consecințe sociale și profesionale are această obsesie pentru validare și succes aparent în detrimentul autenticității și a sănătății mentale?

6
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x