Zilele trecute, un prieten mi-a recomandat un articol despre falsitatea poveștilor cu care oamenii de business au trăit până acum. Știți voi, narațiunile ălea tâmpe, despre cum dacă ai mentalitate de învingător, compania ta va ajunge la bursă, nu la coșul de gunoi.

Desigur, e cunoscut faptul că lumea de business se hrănește cu iluzii și că e susținută de oameni de plastic. Mai mult, cred că suntem cu toții conștienți că sistemul e construit să te pună la pământ. Totuși, criza “poveștilor cu final fericit” nu e o problemă restrânsă la ședințe sforăitoare sau conferințe plictisitoare. E o problemă generală care a devenit din ce în ce mai vizibilă în ultimii trei ani în care am auzit doar povești despre pandemie, războaie, crize economice și încălziri globale.

Faptul că narațiunile ne definesc și ordonează viețile nu e o noutate, ci un fenomen pe care psihologii și antropologii îl studiază de decenii bune. De fapt, clasicii greci deja explorau puterea miturilor homerice de a întări ideea de “elenism”, cu mult înainte de a ajunge chiar ei mituri.

Când spunem “narațiuni” sau “povești” nu vorbim doar despre narațiunile fanteziste din artă sau despre cele funcționale, din viața zilnică, ci și despre abilitatea de a povesti ceva, în general. Încă din paleoliticul târziu, când nu le aveam nici cu limbajul vorbit și nici cu cel scris, ne lăsam moștenire poveștile, mâzgălindu-le pe pereții peșterilor din Lascaux.

Oamenii spun, scriu și schimbă în mod constant narațiuni, fie că discută un eveniment, își dau mesaje scrise, sporovăie cu taximetristul sau schițează o caricatură. Desigur, aceste micronarațiuni, scrise sau orale, ne ajută să ne ordonăm viața zilnică, însă există și macronarațiuni care ajung să ne definească identitatea și deseori chiar viitorul.

Cu toții ne-am născut într-o familie cu o narațiune proprie, cu propriile glume și personaje. Suntem o filă dintr-o poveste care a început să se scrie cu mult înaintea noastră și se va termina mult după. Există un motiv pentru care psihologia modernă are o fixație cu ideea de comportamente și traume “transgeneraționale”: nu poți trăi 20 de ani cu o poveste, ca apoi să nu o spui și altora, chiar dacă o faci involuntar.

Mulți au sau au avut o religie – practic, un mit fondator menit să insufle niște valori sau întărească ideea că există ceva mai presus de noi. Poți interpreta metaforic sau nu poveștile marilor religii sau le poți respinge cu totul, dar, dacă ai crescut într-o familie creștină, de exemplu, sunt șanse mari ca niște concepte precum umilitatea, întorsul obrazului și responsabilitatea pentru propriul bine (speranța mântuirii personale) să fi venit de acolo. E un motiv pentru care civilizația Vestică este atât de strâns legată de creștinism.

Trăim într-o țară pe care o iubim mai mult sau mai puțin, dar a cărei istorie (cu propriile mituri și eroi) și a cărei limbă (sculptată de mii de povești) ne-au urmărit o bună parte din viață. Și dacă ați decis să plecați din țară sau ați făcut-o deja, atunci aveți un întreg set nou de povești pe care să le învățați și interiorizați, de la istorie la reguli de circulație – la rândul lor niște povești devenite lege prin repetiție. Nu are sens să intru acum în discuția poveștilor naționale, dar știți foarte bine ce se poate întâmpla când sunt luate prea în serios, dar și când lipsesc sau sunt neclare. Ajunge doar să ne uităm la Macedonia de Nord și la alte națiuni cu identități fictive, dar capabile să se lupte pentru ele. Despre “dacii” noștri ce să mai spunem… poveștile au putere.

Problema pe care o avem de câteva decenii însă este că narațiunile pe care ni le spunem nu prea mai au sens. Nu sunt aplicable la viața zilnică și de multe ori ajung să ne arunce în față idealuri care nu pot decât să ne dezamăgească, afundându-ne în anxietate, depresii sau burnout. Poveștile ar trebui să ne ajute să trecem prin viață, nu să ne spună că nu suntem suficient de pregătiți pentru ea.

Mai mult, poveștile bune sunt în general simple și au chei morale pe care trebuie să le descifrezi singur. Sunt povești despre bine și rău, creștere și inițiere, despre salvare personală, despre viață și moarte (un subiect despre care vorbim atât de rar și cu atâta frică, încât am început să îl înlocuim cu expresii imbecile de tip “unaliving”). Am înecat totul într-un relativism moral care ne ajută să ne mințim că e totul relativ. Nu e.

Când toate poveștile tale sunt știri catastrofice, NLP, spiritualitate de mâna a doua, protocronism, woke-ism și alte “isme” bazate pe ideologii fabricate, devine greu să-ți cauți calea. Mai mult, majoritatea poveștilor moderne sunt despre tine, nu despre “noi”, adică despre comunitatea care ar trebui să le valideze. Cursurile de dezvoltare personală nu-ți spun să preiei frâiele propriei povești, ci să scrii una nouă, în ciuda faptului că ar fi o ficțiune grosieră.

Mai mult, poveștile depind de capacitatea noastră de abstractizare, iar ea s-a diminuat constant odată cu accesul la informație și la mediul online. De-asta majoritatea poveștilor moderne (că sunt în jocuri, filme sau cărți) au tendința de a fi foarte întortocheate, dar cumva explicite și lipsite de subtilitate. În loc de totemuri atent pictate și piramide minuțios decorate, societatea modernă ne livrează bâte și pietroaie vopsite fosforescent.

Suntem hrăniți cu narațiuni de calitate îndoielnică, cu un delir artificial pe care societatea nu ni-l servește pentru a ne ghida, ci pentru a nu ne revolta. E normal ca angajații marilor companii să nu mai creadă mizeriile care li se servesc drept motto în timp ce sunt dați afară cu miile. Le lipsește sensul, ideea că sunt sau au fost acolo ca parte unei povești, nu pentru a îmbogăți niște incompetenți. Vă mai amintiți de epoca marilor start-up-uri care acum falimentează pe capete? Sigur v-o mai amintiți, că s-a încheiat fix după pandemie. Acum, vă mai amintiți mesajele sau poveștile lor de brand? Așa credeam și eu…

Dacă vreți o dovadă concretă pentru faptul că poveștile noastre nu funcționează, e la un click distanță, ca să folosesc un clișeu. Chat GPT și A.I.-urile de tip LLM sunt dovada funcțională că poveștile noastre au eșuat.

Inteligența artificială creează cu ușurință narațiuni pentru că cele existente sunt fragile și extrem de ușor de copiat. Un A.I. nu ar putea scrie de la sine putere o narațiune unică (cu o tematică realmente nouă), dar le poate copia și remixa pe ale noastre cu un succes uriaș. Mai mult, atunci când cerințele sunt neclare, A.I.-ul poate halucina liniștit, pentru că sensul nu e o noțiune din sfera inteligenței artificiale.

Chat GPT-4 poate scrie poziționări de brand, descrieri de companie, e-mail-uri corporate, scenarii de film și conținut pentru social media mai bine decât mulți dintre impostorii care lucrează în domeniu. De ce? Pentru că sensul n-a fost niciodată miza principală a unor texte de gen, ci doar menținerea iluziei că ele înseamnă ceva, că sunt o “poveste” în forma cea mai brută a cuvântului. A.I.-ul funcționează pentru că narațiunile noastre nu o mai fac.

Care ar fi soluția? E simplu: întoarcerea la poveștile originare și întoarcerea la sens. Conform lui Campbell avem un singur mit, conform lui Booker, avem vreo șapte – în esență însă, nu prea contează. Poveștile bune vindecă, îți vorbesc despre iubire și pierdere și despre bine și rău. Poveștile bune te ajută să cauți și să crești, chiar dacă nu au mereu un final fericit. Poveștile care merită trăite au o structură, un început și un sfârșit între care, în mod ideal, s-a mișcat ceva în tine.

Dacă narațiunile pe care le auzi zilnic nu-ți transmit nimic din toate astea, poate că e cazul să cauți în altă parte, nu în “brand book”, nu online și nu la vreun guru de mucava. Poate e cazul să cauți în cartea pe care o scrii chiar acum.

P.S: Nu e ciudat cum înainte eroul murea pentru a da sens vieții, iar acum trăiește la nesfârșit fără sens? Sursa Imaginii.