De vreo 10-12 ani, de când filmele cu supereroi aduc trimestrial lumea în sala de cinema, am tot observat o tipologie de personaj Hollywoodian care îmi e din ce în ce mai antipatică.

Monstrul cu față umană și carismă de zeu. Ticălosul șarmant, dar instabil și împovărat de un trecut traumatizant. Individul care timp de două ore și ceva de film taie și spânzură, ca la final să aflăm că atunci când era mic fusese luat la pumni de Gigi de la a III-a B, care era la rândul lui bătut de mă-sa. Și parcă ne vine să vărsăm o lacrimă și pentru el, nu-i așa?

Tipul cel rău e mai mereu închis sau chiar omorât de erou (care-și justifică violența printr-o noțiune proprie a binelui) și e greu să nu ne pară puțin rău. Că poate, na, dacă lucrurile ar fi stat altfel, Voldemort ar fi devenit un bătrân simpatic, invitat permanent la Antena 3 să vorbească despre atacuri energetice și curățirea chakrei. Dar ce să-i faci, a fost vina mediului!

Problema e că, nici psihologic și nici sociologic, lucrurile nu stau de fapt așa. Contextul ăla familial, educațional sau personal, oricât de important ar fi, nu poate fi făcut responsabil pentru TOATE acțiunile tale. Cu alte cuvinte, profunzimea aia cu care se laudă cinematografia și literatura modernă s-ar putea să fie foarte departe de mintea marilor ticăloși. Să o luăm însă de la început.

În ultimii ani, mai toate științele sociale au făcut eforturi să înțeleagă direcția pe care contextul social o imprimă individului. Asta și pentru că până prin anii ’60, orice criminal în serie era din start etichetat drept “nebun” și executat (în SUA) sau închis într-un azil (în Europa). De altfel, serialul Mindhunter arată cât de puține știau americanii despre psihologia judiciară, chiar și la finalul anilor ’70.

Primul care a făcut pași în sensul ăsta a fost Gustave Gilbert, un psiholog care i-a consiliat pe marii executați de la Nuremberg (inclusiv pe Goering) și care a încercat să arate că, dincolo de narcisism și de mediu, toți oamenii ăștia avuseseră un nivel mai mic sau mai mare de liber arbitru. După ce cărțile și cursurile lui au ajuns în atenția publică, celebra scuză cu „eu doar am urmat ordine” a început să pară din ce în ce mai nescuzabilă.

Cea care a întors însă mentalitatea vremii cu fundul în sus a fost filosoafa Hannah Arendt, autoarea cărții Eichmann în Ierusalism: Un raport despre banalitatea răului (1963), cunoscută mai simplu drept „tipa cu banalitatea răului”. Ea a făcut prima paralelă mai serioasă între contextul social al Germaniei naziste și acțiunile individuale ale liderilor ei.

De la Arendt am progresat destul de mult. Am înțeles că sărăcia e într-adevăr o boală socială, una cu cicatrice reale, care îi împiedică pe mulți să ridice capul din noroi. Am înțeles și că depresia e o boală cât se poate de reală și că psihopatia nu naște neapărat monștri, doar indivizi cărora le e inconfortabil să empatizeze.

La fel, am început să înțelegem mai bine autismul și să facem eforturi pentru a-i integra pe cei a căror empatie nu e stricată, ci doar diferită. Mai mult chiar, sub imperiul unei hulite, dar uneori necesare corectitudini politice, am înțeles și că agresivitatea unor catalogări sociale îți poate impacta fundamental calitatea vieții.

Dar știți ce n-am înțeles nici până acum? De ce din câteva mii de caporali nemți decorați și apoi dezavuați de statul german, numai unul a fost Hitler. De ce din toți cei respinși la școala de artă doar unul s-a răzbunat pe milioane de oameni, deși era deja bogat. De ce dintre toți puștii asiatici înstăriți, trimiși de părinți să studieze la Paris, doar Pol Pot s-a întors cu flacăra nebuniei în ochi?

Și asta e de fapt marea problemă cu a transforma toți ticăloșii în victime. Atribuim o povară mult prea mare contextului și scoatem din schemă propria voință (o condiție esențială a oricărei dictaturi, de altfel). Partea amuzantă cu oamenii e că au liber arbitru individual (faci ce vrei), dar nu au liber arbitru universal (ce faci la nivel individual nu contează la nivel global). Pentru a pune semnul egalității între cele două ai nevoie de un efort destul de mare, iar cei dispuși să-l facă sunt rareori de partea binelui. De-asta poate și băieții răi din filme au tot felul de porecle “înfricoșătoare”, la fel cum aveau și micii infractori de cartier pe vremuri. Ambele categorii își doresc să fie remarcate, conștiente fiind că nu mai pot fi remarcate pentru ceva pozitiv.

Vă spuneam într-unul din articolele mele mai siropoase („Binele nu se discută”) că răul se întâmplă, dar binele cere efort. Tocmai asta e problema: că mai toți avem în noi posibilitatea răului, așa cum avem și o înclinație biologică spre altruism. Educația, presiunea socială și normele morale, religioase sau legale ne împiedică din a-l practica prea des pe primul. La fel, propriile obiective și valori, dar și un spirit de conservare generalizat, ne fac să-l utilizăm destul de des pe al doilea.

Un test în sensul ăsta este ceea ce am numit „Metroul de la Romană”. Pentru cei familiarizați cu înghesuita stație (una pe care Ceaușescu o ura și căreia OCS îi dedica ode), știți că minunatele porți achiziționate de falimentara primărie a Bucureștiului se blochează des. Foarte des. Prin urmare, paznicul deschide uneori ușa secundară pentru a-i lăsa pe posesorii de abonament să treacă. Și ușa nu se mai închide. Ai zice că toți cei buluciți la porțile normale s-ar înghesui la o călătorie gratuită, nu?

Din contră, cu excepția unor puști, rar am văzut pe cineva să se repeadă spre porțile uitate deschise. Sigur, oamenii pot fi circumspecți din multe motive (paznicul nu e unul dintre ele) sau le poate fi pur și simplu rușine de restul grupului. Totuși, chiar și pentru o „infracțiune” minoră într-un oraș dezorganizat, tot ai nevoie de „ceva în plus” ca sa faci saltul.

Pe lângă scoaterea voinței din scenă, a doua mare problemă a abordării contextuale este că se neagă răul pur, răul făcut de oameni profund bolnavi, indiferent de cum au ajuns acolo. Un articol de acum doi ani din The Atlantic numit “When Your Child is a Psychopath” tratează destul de bine problemele de genul ăsta, ridicând întrebări serioase despre costurile tratamentelor unor oameni care nu vor putea niciodată să fie integrați în societate.

Contextul social e important, dar nu pentru ei, ci pentru noi. Ne arată ce putem schimba ca societate pentru ca oameni ca Anders Breivik să nu se mai întâmple (și aici au fost destui care au dat vina pe neglijența mamei lui, uitând că sărăcia în Norvegia e puțin diferită de crunta sărăcie pe care o îndură mulți din copiii României). N-are sens să amintesc de toți ucigașii în serie din SUA, pentru că cei din America de Sud, precum Luis Garavito, îi depășesc cu mult. Și da, mai toți au trecuturi tumultoase, dar de la „a fost bătut și agresat în copilărie” la „a făcut peste 300 de victime, majoritatea copii” e o distanță uriașă.

Poate de-asta a născut filmul Joker atâtea controverse sau poate că lumea pur și simplu nu l-a înțeles (vezi CTP). Filmul lui Todd Phillips arată ce efect are o societate disfuncțională asupra unui om deja bolnav. Și da, Phillips te face de multe ori să-ți fie milă de Arthur. Ce nu face însă filmul este să creeze empatie – totuși, Gotham-ul era plin de „Jokeri”, dar doar unul a dat tonul la masacru.

Foarte multă lume are sau poate avea un „fundal tulburător”. De la lupte personale, la boli venite pe neașteptate, până abuzuri mai mult sau mai puțin subtile și abandon, viața are deseori un mod bizar de a-și exprima afecțiunea. Treaba este că, dincolo de cele câteva situații fără scăpare, există o alegere. E o alegere care te poate ajuta să te vindeci, te poate transforma într-un salvator compulsiv sau arunca de partea cealaltă a baricadei. E un joc simplu, dar extenuant al voinței.

Îmi e greu să empatizez cu un cap mafiot doar pentru că a crescut în sărăcie… ca 385 de miliioane de alți copii (dintre care unii au devenit adevărați eroi). Îmi e greu să-l iert pe „nazistul care și-a cerut scuze”, pe motiv că a picat în anturajul nepotrivit. Așa că, dragi autori și regizori, dacă se poate, mai dați-ne și psihopați autentici, care râd isteric, au planuri malefice și chef de scandal. Nu de alta, dar am obosit să empatizăm cu toți nenorociții.

P.S: În aceeași notă, știați că Gheorghe Dincă resimte simptome de anxietate și depresie în pușcărie? Acum fiți sinceri… chiar vă pasă?