Din păcate, în ultimele săptămâni, câteva priorități personale m-au ținut departe de ecrane şi de blog. Tot din păcate, ele nu m-au ținut departe de afişele electorale din oraş.

Pe lângă delirul obișnuit al campaniilor locale, comasarea alegerilor a dus la un amalgam de mesaje, un joc de Scrabble în care oricâte cuvinte tâmpite ar scrie ceilalți, tot tu ești ăla care pierde.

Practic, pe același stâlp ruginit, poți găsi concomitent doi-trei candidați cu trei mesaje diferite, de la același partid. De exemplu, Cătălin Drulă (USR, europarlamentare) ne îndeamnă să nu-i lăsăm pe alții să ne “fure viitorul”, deasupra unui afiș cu Radu Mihaiu (tot USR, Sectorul 2) care ne spune simplu și incoerent “Fără scurtături”, de parcă ar exista vreo scurtătură pentru apă caldă.

Doi metri mai încolo, pe afișele deja rupte cu medicul Cîrstoiu, tronează un afiș cu Burduja care deja ne amenință că o să “schimbe Bucureștiul” – pe un pachet de țigări și un iPhone second hand, presupun. Pe panoul de lângă se anunță concertul Loredanei Groza cu Nelson Mondialul – pardon, e un afiș cu Firea și Ciolacu. Lângă ei, moaca lui Nicușor Dan ne mulțumește sec și cam atât.

În sectorul 1, te lovești de un afiș uriaș cu Piedone și Liviu Negoiță (pe vremuri un primar decent al sectorului 3, actualmente campion la ridicat osanale) care ne anunță mulțumiți că “de-aici a pornit administrația în București”. Practic, până la ăștia doi, Bucureștiul era un cătun medieval, condus de un comis regal, de staroste și ghilda meșteșugarilor. Cei doi “eroi” (cum i-a numit chiar Negoiță) sunt la PU-SL, adică la Partidul Umanist Social Liberal, un fel de Partid Ecologist Muncitoresc Burghez.

Chiar și așa, atât cupletul Negoiță-Piedone, cât și candidatul PSD, George Tuță (care a reușit să ocupe doar 1/4 din propriul afiș, restul fiind ocupat de Chiliman) au toate șansele în fața lui Clotilde, o primăriță antipatică prin natură și incompetentă prin formare.

În orice caz, oriunde ai călca prin București sau provincie zilele ăstea, e imposibil să nu dai de variații ale acestei găști Zurli cumpărate de pe Temu. Aceleași moace sinistre, dar la alte sectoare și uneori în alte orașe. Și mă gândeam așa: băi, dar dacă i-am plăti să plece? Serios acum… dacă i-am plăti să plece?

Acum o lună, John Oliver, a cărui emisiune a perfecționat formatul lansat de The Daily Show, oferea un milion de dolari pe an unui judecător de la Curtea Supremă pentru a se retrage. Judecătorul, Clarence Thomas, se dovedise a fi mai mult decât coruptibil și corupt. Individul a exploatat un gol legislativ care i-a permis să accepte daruri de sute de mii de dolari de la milionari cu afinități extremiste, care aveau procese la Curtea Supremă. Desigur, am putea argumenta că toată oferta a fost doar o stratagemă de a promova emisiunea – până la urmă, Thomas nu ar fi fost tâmpit să admită că-i pasă exclusiv de bani, deși articulase asta într-un interviu. Chiar și în astfel de condiții, banii au existat și au venit direct de la John Oliver, iar oferta s-a făcut prin exact același mecanism care i-a permis judecătorului să accepte în mod legal daruri foarte scumpe. Evident, pentru toată treaba asta a existat și un contract. Ce stipula el? Simplu: iei banii și nu te mai atingi niciodată de o funcție publică. Practic, te pensionezi doar pentru cadoul de a ne scăpa de prezența ta. Nu știu cum să zic, dar nu sună chiar așa de rău…

Gândiți-vă: clasa noastră politică e formată în cea mai mare parte din oameni crescuți în sărăcie sau speriați de amenințarea ei, disperați după bani și relevanță socială. Practic, vorbim despre oameni nu foarte educați, dar extrem de manipulabili de către indivizi mai deștepți și cu interese mai serioase. A doua felie de politicieni este într-adevăr formată din urmașii foștilor securiști, a căror unică dorință este influența socială. Pe-ăștia din urmă nu-i putem urni atât de ușor, dar primii cred că ar fi receptivi la o recompensă financiară pentru a nu-și mai arăta vreodată moacele la TV, pe afișe sau online.

“Dar asta nu rezolvă de fapt nimic! În locul celor pe care-i plătim, o să vină alții, la fel de abjecți!” o să-mi spuneți. Evident, aveți dreptate. Totuși, dacă pe Declarația Unică (acel instrument de tortură pe care suntem forțați să-l utilizăm) ar apărea posibilitatea de a direcționa 3.5% pentru a oferi o pensie permanentă unui politician, m-aș mai gândi puțin. Mai ales că banii ăștia sunt bani pe care Statul ți-i fură oricum.

Bine, poate că acei 3.5% din impozit nu sunt cel mai bun exemplu: sunt multe ONG-uri care au nevoie mai mare de banii ăia. Dacă am face însă un comitet de acțiune politică (PAC) precum cele din SUA cu același scop? Pare inutil, dar cum ar fi să te asiguri că nu o vei mai vedea niciodată pe Gabriela Firea în viața politică, o poetă cu zero talent la orice, dar cu tupeu cât pentru trei azile ale groazei? Dar pe Gabriel Oprea, un analfabet care ar fi trebuit să ne zâmbească din pușcărie? Adică na, nu e mult, dar e ceva…

Altfel, o a doua problemă cu planul ăsta e că oamenii s-ar putea să nu accepte niciodată un schimb de gen. Se prea poate, dar e de remarcat că mulți sunt complet dependenți de binefăcătorii lor din partide și câțiva au deja dosare pentru corupție și datorii la colegii de partid. Pentru ei, deci, pensionarea timpurie s-ar putea să fie o opțiune valabilă. În plus, noi îi alegem, deci, măcar în teorie, am putea face și regulile. Oricum plătim indirect pantofii de mii de euro ai lui Ciolacu – măcar de data asta să punem și condiții.

Desigur, v-ați prins că ce propun în articolul ăsta este un simplu exercițiu, o fantezie al cărei unic scop este curățarea fie și vizuală a listei de candidați. Totuși, în lipsa votului alb și al balotajului (pe care niciun populist nu le va accepta), îmi permit să visez și la o fantezie de genul ăsta. Chiar, dacă ați avea ocazia să cotizați la dispariția publică a unui politician, ați face-o? Cine ar fi cap de listă?

P.S: Eu încă mă încălzesc după pauză, deci dacă mi-au mai scăpat niște stângăcii prin text, de-acolo e. Sursa imaginii.