Scriam anul trecut pe vremea asta despre cum combinația de hipercorectitudine și acțiuni revanșarde care a inflamat opinia publică va duce inevitabil la mișcări extremiste. Tot atunci aminteam și de trista pildă a republicii de la Weimar.

Recent, într-un newsletter The New York Times, Cynthia Miller-Idriss spunea ceva similar, pornindu-și exemplul de la recentul asediu al Capitoliului. De altfel, respectivul eveniment arată clar direcția în care se îndreaptă frustrarea populară și cu siguranță nu e una care să ne avantajeze. Ce mi-a plăcut însă din scurtul ei comentariu a fost aplecarea asupra ideii de „acceleraționism”, o idee care bântuie atât grupările extremiste din SUA, cât și țările mici din Balcani.

Paradoxal, ideea de „acceleraționism” își are originea în S.F. Conceptul inițial spunea că, pentru a ține pasul cu inevitabila accelerație tehnologică, va trebui să accelerăm la rândul nostru economia, stilul de viață și orientarea politică (care e musai să fie una pro-tehnologică și pro-capitalistă). Ideea din spate e că progresul în sine e o forță care nu ține de voința individuală și tot ce putem face ca indivizi este să participăm activ și fervent la propagarea lui. Cu alte cuvinte: schimbarea este inevitabilă și se apropie, așa că n-are sens să fugim când putem să ne repezim spre ea.

Dacă inițial conceptul părea o utopie academică (foarte populară în SUA și Marea Britanie), am putea spune că partea tehnologică a acceleraționismului e acum o realitate – după câteva decenii bune de Internet, cel puțin. De altfel, celebra Silicon Valley (și clonele ei de prin alte țări) e un exemplu bun de ideologie concretizată. Din păcate, și partea cealaltă, cea a expansiunii agresive și a schimbării inevitabile riscă să devină o realitate, doar că ea pare a fi pusă în practică de alt gen de… „gânditori”.

Vedeți voi, nu romanele S.F. ale lui Roger Zelazny sunt cele care au adus prima dată în discuție conceptul de mai sus, așa cum încă se crede în mediul cult. Primul care a scris despre asta a fost de fapt… Karl Marx, care, deși ura în teorie capitalismul, era profund fascinat de puterea lui transformatoare.

Manifestul Partidului Comunist este, printre altele, și o odă închinată progresului tehnologic agresiv, obținut prin orice mijloace. Un progres pe care Marx îl vede ca inevitabil. În fine, știm cu toții la ce au dus ideile unchiului Karl, dar și reinterpretarea lor în discursurile altor ideologi (Lenin, Stalin, Mao). Ce poate e mai greu de văzut e că și Hitler a fost un mare „acceleraționist”, obsedat de progresul tehnologic al „rasei superioare”, de corporatocrație și expansiune cu orice preț. De altfel, naziștii își și accelerau soldații cu amfetamină.

Motivul pentru care îi menționez pe băieții ăștia veseli e că fix variația aia de acceleraționism axată pe schimbări inevitabile și răsturnări violente de situație este cea care astăzi asediază capitolii și aruncă în aer biserici. Conceptul inițial a devenit un suport excelent pentru extremism politic și religios.

Vedeți voi, deși nu e mereu exprimată ca atare, ideologia asta merge pe o serie de presupuneri care par logice, dar sunt eminamente greșite. Fie că vorbim despre grupări de extremă dreaptă minore sau de grupări religioase cu putere politică, discursul e în general același: noi avem dreptate, schimbarea este inevitabilă, trebuie să luptăm pentru a o accelera, iar status quo-ul actual nu va dura mult.

Mai mult, schimbarea asta promite în general o revoluție violentă al cărei potențial atrage și grupările extremiste, dar și demenții amatori de Apocalipse. De altfel, multe grupări neonaziste europene și americane au început să vorbească despre o „zi X” (Day X), un moment de criză în care democrația se va prăbuși, iar ei vor fi agenții inevitabilei schimbări. Așa cum acceleraționiștii din mediul academic credeau că tehnologia e „singura cale”, așa și varianta extremistă a curentului se pliază pe credință dubioasă a adepților ei – oricare ar fi aia. De la noua ordine mondială, la statul etnic și noul califat, ideologiile de genul ăsta pot înghiți orice dogmă.

Spuneam mai spus că acceleraționismul merge pe o serie de presupuneri care par logice, dar sunt de fapt greșite. Care ar fi ălea?

1. Prima e senzația că „nu s-a schimbat nimic”. În realitate, ultimii 20 de ani au schimbat masiv mai tot, de la peisajul politic la felul în care interacționăm la nivel uman. Problema e că al nostru creier nu e făcut să proceseze schimbarea, ci să se adapteze la ea, și de-aia ni se pare că „lucrurile au rămas la fel”. O altă problemă ar fi și că anumite clase sociale chiar n-au avut acces la schimbare, iar ele alcătuiesc și majoritatea grupărilor de acest gen.
2. A doua presupunere ar fi că marea schimbare se poate produce doar violent. Așa au fost toate revoluțiile, nu? Nu chiar: Revoluția Americană a fost de fapt un război, iar recunoașterea a venit târziu. Revoluția Franceză a vrut republică, dar l-a adus pe Napoleon. Revoluțiile bolșevice au dus la război civil. Să nu mai amintim de revoluțiile române, de la Tudor Vladimirescu la Iliescu. Revoluțiile sunt într-adevăr o supapă pentru frustrări, dar schimbarea (dacă va exista) va fi lentă și dependentă de contextul social și internațional, nu de dorința revoluționarilor. Ce se mai aude de Primăvara Arabă?
3. A treia presupunere este că putem influența evenimentele de cotitură (lebedele negre ale lui Taleb, dacă vreți). Adevărul e că astfel de evenimente au impact tocmai pentru că nu sunt predictibile sau „accelerabile”. Dacă vreți un exemplu rapid, gândiți-vă numai la pandemie. Am intrat în ea brusc, ieșim foarte lent, iar lucrurile par să revină complet la normal. În plus, momentul schimbării e deseori rezultatul a ani de neglijență sau ignoranță: căderea Romei e un mit.
4. A patra presupunere este că istoria e inevitabilă. Așa cum acceleraționiștii academici susțineau intensiv tehnologia despre care spuneau că „are propria ei viață”, așa și extremiștii cu o orientare similară întrețin teorii și ideologii pe care le consideră „mai mari decât ei”. E o simplă profeție auto-împlinită.

Practic, acceleraționismul, indiferent de formă, ne spune că n-avem de fapt niciun control asupra propriilor vieți și că istoria va curge inevitabil într-o direcție sau alta. E o scuză perfectă pentru a nu încerca să te schimbi sau să-ți schimbi mediul în mai bine. O scuză perfectă pentru defetismul agresiv care caracterizează atât de multă lume – una la fel de bună ca religia.

Poate că de-asta au apărut și atâtea mișcări axate pe stat, respirat și gândit. De la trendurile populare precum „slow-living” și „slow-food” la politicile axate pe mediu, dezvoltare umanistă și sustenabilitate, sunt destule semne că lumea ar cam vrea să mai stea și pe loc. Să mai aibă și răbdare.

De altfel, după 220 000 de ani de alergat, răsturnat și schimbat, e cazul să ne mai dăm din când în când și câte o pauză. Să lăsăm puțin acceleraționismul, fie el economic, tehnologic sau ideologic, și să ne concentrăm pe alte mișcări. „Marșarierismul”, de exemplu, ne-ar putea învăța să mai dăm și cu spatele, mai ales când în față ne așteaptă o planetă secătuită și supărată.

P.S: Din păcate, nici progresismul ultratolerant, nici ambițiile extremiste din zona alt-right nu ajută – ambele au impresia că au dreptate și că direcția lor e inevitabilă. Ambele sunt profund egoiste și ideologizate. Sursa imaginii.