Ce MARE lucru?

Într-o perioadă în care aeroporturile românești vând doar bilete dus, opinia publică se bălăcește zilnic în tema „exodului de creiere”.

O majoritate covârșitoare a lăutarilor din mass media are senzația că tinerii și nu numai ei părăsesc epava dacică din lipsă de bani. Evident că salariile mici sunt o problemă – la fel sunt și taxele mari și prețurile uriașe ale unor alimente și accesorii esențiale. Ăsta este însă un motiv foarte bun pentru plecarea mâinii de lucru necalificate, nu a oamenilor cu experiență în domeniile de largă căutare.

Pentru cei din urmă mai deranjant e faptul că dintr-un salariu de peste 1000 de euro pot pune deoparte maxim 100 la finalul lunii, pentru simplul motiv că orice eveniment neprevăzut din România te costă triplu decât în țări în care Statul își face treaba. Apropo de Stat, ăsta e un al doilea motiv pentru care se presupune că mulți și-au luat tălpășița. Un Stat care nu e doar incompetent, ci de-a dreptul ostil. Un stat care nu doar că nu te ghidează, dar n-are o problemă să-ți bage mâna în buzunar.

Și totuși, contactul cu Statul poate fi evitat. Te închizi în „bulă”, apelezi doar la servicii private și speri să nu ai nevoie de nimic. Chiar dacă nivelul de stres și sufocarea cotidiană din Vest sunt mai mici, un om cu suficientă voință și un strop (mai mult sau mai puțin justificat) de patriotism ar putea trece și peste asta. Dar știi ce te pune în genunchi, încă din primul an de școală în care ai muncit pentru un premiu sau din primul moment în care ai făcut ceva de care ești mândru?

Balta de mediocritate în care plutește totul! Acel dureros „Ce mare lucru?” pe care ți-l adresează colegii de națiune, indiferent dacă ai câștigat o promovare la birou sau un premiu Nobel. Aici, orice ai face se va scufunda rapid în nimic. Și nu e vorba numai despre o administrație ineficientă, un sistem educațional dezorganizat sau despre un partid vorace care caută doar să-și îndestuleze cuferele. E vorba în primul rând despre oameni.

În ciuda mediocrației promovate insistent, România n-a dus lipsă nici de olimpici, nici de medaliați la concursuri independente. Nu cred că are sens să-i amintesc aici pe toți. Știu ce veți spune: olimpiadele sunt un ecosistem artificial, unul care are uneori tot atâta legătură cu performanța pe cât au testele de poluare Volkswagen cu realitatea. Și totuși, un elev care câștigă olimpiade și concursuri este fără îndoială peste medie. Dacă se mai întâmplă ca respectivul concurs să fie și într-un domeniu tehnic sau creativ (nu o „olimpiadă de religie”), sunt șanse ca omul ăla să vrea să atingă niște performanțe și pe viitor. Doar că în România asta nu se prea întâmplă. De multe ori avem oameni care iau 1-2 premii într-o perioadă scurtă și de care mai auzi ulterior doar peste 15 ani. De ce?

Pentru că de la profesorii care ar trebui să-i încurajeze până la colegii care să-i admire, 90% din oamenii din jur se chinuie cu fiecare ocazie să le demonstreze că ce au făcut ei nu doar că nu e special, dar nici nu înseamnă mai nimic – e strict vina hazardului. Mai mult, nivelul e atât de scăzut încât, indiferent ce ai face, performanțele slabe din domeniu te vor descuraja. Practic, oamenii cu rezultate reale se simt ca și când ar concura într-o olimpiadă paralimpică. E un concurs legitim, dar nu dacă ești perfect sănătos!

În fond, performanța are un scop, chiar dacă sistemul concursurilor locale uită uneori asta. Îți demonstrezi valoarea pentru că vrei acces la o facultate mai bună, vrei recunoaștere într-un domeniu și vrei posibilități de evoluție. Nu vrei articole siropoase pe Facebook despre cum „ne pleacă” valorile și clar nu vrei oameni care n-au auzit de efectul Dunning-Kruger care să-ți explice că lucrurile se pot face mai ușor. Pe scurt: vrei o șansă și niște felicitări sincere, nu o diplomă și un discurs comunist. Vrei o concurență care să-ți pună realizările în valoare.

Ce contează un best seller național, când „marii” scriitori vând cel mult câteva mii de exemplare? Cu ce te ajută dacă ai cel mai cumpărat album, când publicul tău refuză să dea 30 de lei la un concert live? Merită să câștigi concursuri de lingvistică, când primul ministru nu pricepe conceptul de prepoziție? Practic, dacă toată lumea e la un nivel atât de scăzut, cine-ți poate cuantifica eforturile? Care e criticul literar a cărui părere să schimbe totul? Unde e expertul în cibernetică local care știe să atragă investitori pentru ideea ta? 

Efectul ăsta e valabil și mai târziu, în domeniul profesional. Deși corporațiile au uneori metode de a răsplăti, fie și la nivel simbolic, eforturile, managerii locali par în mare pare incapabili să facă lucrul ăsta. Ca om care a plecat din joburi bine plătite pentru că nu se simțea apreciat și a rămas în poziții mai slab plătite pentru că-i plăceau oamenii, pot spune că un „felicitări!” la momentul potrivit face diferența. Desigur, momentul potrivit nu e ăla când angajatul care face performanță tocmai a semnat cu firma rivală…

De-asta, deși piața antreprenorială locală e în creștere, foarte mulți se descurajează înainte de a începe. Sistemul îi trage în jos financiar, dându-le impresia că sunt niște manageri teribili, pe când societatea îi trage în jos psihologic. Sigur, Ionel ține în picioare o firmă agro-alimentară cu 50 de angajați fără să dea șpăgi la Stat, însă pentru cei din jur (inclusiv pentru mediocrul nostru mediu de afaceri) el va fi mereu un „norocos”, iar pentru cei de la putere el va fi doar sursă de bani. Premiul “Antreprenorul Anului” (denumire aleatorie) nu contează, dacă el e oferit de un șomer de meserie, iar locurile 2 și 3 nu există.

Până la urmă, asta e marea durere a multor emigranți. Nu pleacă toți pentru bani sau pentru străzi asfaltate (deși ele sunt clar un bonus). Uneori nu pleacă nici măcar din cauza nesimțirii și ostilității. Mulți pleacă doar pentru a mai auzi din când în când un „Bravo, ești bun!”.

P.S: Aveam de gând să vă îngrop în recenzii muzicale, dar m-a apucat delirul la doișpe noaptea și am zis că e cazul să vi-l împărtășesc.

krossfire

A mere outlaw, a rogue of the written word.

13 COMMENTS

  • E puțin cam greu să te intitulezi manager, când tot ce-nțelegi despre gestionarea resurselor este “vreau acum!” și “lasă, că știu eu mai bine”. Ce-s alea statistică, anticipare, organizare, psihologie, empatie, respect? Da, firma va funcționa, sau nu, însă tu, ca patron de carton, nu vei ști niciodată cum e să ai parte de un management sănătos care s-ar răsfrânge în sănătatea ta emoțională, fizică, psihică și spirituală.

    M-am intersectat cu mulți “patroni”, mai mici sau mai mari, mai pe IMM sau pe freelancing care nu au prins (încă, sper) ideea că nu banul, ci tu, patronul trebuie să fii pe primul loc în target. După tine se-nvârte totul, dar dacă tu insiști în a-ți exercita dictatorial zonele de incompetență, rezultatele vor veni pe măsură. Tre să-ți accepți limitele pentru ca alții să te ajute să le depășiți împreună. It’s about the team view.

    Mno… în continuare-s în căutarea unui mediu de lucru stabil și… nu neapărat vizionar, pe cât coerent în evoluție. Dar toate la timpul lor. 🙂

  • Profesorii care ar trebui să-i încurajeze și colegii care să-i admire au ei înșiși o problemă ascunsă care trebuie rezolvată.

    Exemplu: care e mijlocul de a selecta un angajat bun sau unul prost dintre posibilii candidați? La prima vedere, examenul.

    Cu o mică precizare: examenul dovedește că omul în cauză știe niște legi sau regulamente. Sau, mai bine zis, că le știa în momentul examenului, nu garantează nimeni că nu le uită la ieșirea din sală.

    În afara examenului, fiindcă românul verde e de la țară ca la 1907, mai trebuie și altele: relații sociale, de familie, de pilă și șpagă, de subordonare, de făcut rimjob șefilor etc.

    Și atunci, dacă un elev sau student a fost toată viața de 10, când a răspuns de nota 5, primește 7, ca să nu i se strice prea tare media.

    Dar, dacă un elev sau student a fost toată viața de 5, când a răspuns de 10, primește 7… ca să nu se strice relațiile de stratificare socială. Să nu treacă prea brusc din fundul gropii direct în vârf.

  • Exact. Ma distreaza cand vad cate un manager din asta de “fabrica” din Romania luand in ras sistemele Vestice de management si project management (de la Six Sigma si Agile) care, in ciuda corporatizarii si birocratizarii, au totusi un sens. Ce fraieri sunt aia! Aici sa fii manager inseamna sa “fii sef”.

    Si da, problema aici e ca managerul e de multe ori acelasi om cu patronul si uneori seful tuturor departamentelor, cu functii cumulate.

    “Coerenta in viziune” e ceva ce caut si eu, dar nici pe la firme de-afara nu pot spune ca am gasit-o…

  • E ușor de zis că apelezi doar la servicii private și speri să nu ai nevoie de nimic, dar în realitate nu merge așa.

    Treaba cu serviciile de la Stat față de cele din mediul privat și invers funcționează într-o singură împrejurare și numai atunci: dacă ții cont de egalitatea în fața legii.

    ”Medic” e un om care a studiat Medicina și poartă un halat, dar în unele împrejurări e plătit indirect, prin asigurarea de Stat și în altele direct din buzunarul tău. ”Jandarm” e unul căruia i s-a dat o uniformă și i s-a spus ca în anumite împrejurări să bată niște oameni, iar dacă lucrează în mediul privat are altă uniformă și se numește badigard.În rest, dacă îi duci altundeva și îi dezbraci de haine, nu mai sunt jandarmi și badigarzi, sunt toți egali.

    Nu ține. Într-un mediu social condus de relațiile sociale și familiale tradiționale există alte motivații față de cele legale. Motivații bine ascunse.

    E ca și cum ai spune: oamenii căsătoriți se numesc astfel fiindcă au un act care spune că stau împreună și au bunurile în comun. Dar Coaliția pentru Familie zice: nu e așa. Nu ține de acte. Adulții căsătoriți, în comparație cu cei necăsătoriți, vorbesc altfel, sunt îmbrăcați și aranjați mai conservator, participă la altfel de distracții, beau altfel, votează partide diferite, primesc pedepse mai mici în justiție, mănâncă mai multe produse gătite în casă. Judecând după regulile biologiei, întrunesc condițiile să fie altă specie.

    Profesorii ar trebui să-i încurajeze și colegii să-i admire pe elevii sau studenții de nota 10. Și tocmai asta n-au să facă. Fiindcă, spre deosebire de un observator neutru, care privește lucrurile din afară și nu suportă consecințele, profesorii și colegii sunt închiși 6-7 ore pe zi în aceași încăpere cu unul care are 10. Nu ziariștii, nu bloggerii, nu lăutarii din mass media, nu Ministerul Educației. Șefii de birou și colegii stau 8 ore pe zi alături de un angajat care a fost răsplătit simbolic, nu directorul general al firmei.

    Egalitate în fața legii sau regulamentelor – până încep conflictele cu angajatul sau elevul care s-a ridicat deasupra mediei. Și, dintr-o dată, nu mai e interesat să tacă și să păstreze poziția ghiocelului.

  • Bine, sincer, chiar si daca faci abstractie de “legile nescrise” pe care le aminteai, in Romania nu poti evita complet sistemul de stat. Nici macar daca te scot banii afara din casa. Am trait-o pe pielea mea, desi mai am pana sa ma scoata banii afara din orice 🙂

    Ce zic eu insa e ca genul asta de atitudine e totusi un motivator pentru unii: lasa ca eu n-am nevoie. Evident ca o sa ajunga sa aiba nevoie, dar isi pot micsora pe cat posibil dependenta de Stat. Asa cum ING pare sa nu aiba angajati umani… pana ai 100% nevoie de unul 🙂

    Da, de acord, dar sa stii ca unele realizari chiar sunt exceptionale. Tocmai pentru ca esti inchis 6-7 ore in aceeasi incapere cu niste oameni care nu fac mai nimic iesit din comun ar trebui sa ai o alte reactie cand cineva schimba putin mediul ala ponosit.

    Care dintre ei sa taca?

  • Kathy: N-am vazut primul tau comentariu, dar de acord si acolo. “Mediocratia” era de baza in scoala generala cand luam toti premiul I si coronita, desi diferentele dintre noi (de punctaj si performante) erau semnificative. Dar na, trebuia sa fim “clasa buna”. La fel cand unul se ridica si invata brusc… nu primea premiul I, pentru ca era prea “batator la ochi”. I se oferea un “meritat” loc secund.

  • La un moment dat, niște lideri politici au hotărât că armele de foc vor fi accizate cu 100%. Știind că TVA era 24%, prețul final al armei creștea cu 124%. Când ai impus un astfel de sistem, e clar că e ceva necurat în spatele lui. A realizat asta și Bruxellesul, care le-a dat prompt peste degete.

    Dar asta, cum am zis mai sus, dacă ții cont de egalitatea în fața legii.

    Cine era vânătorul tipic de la venirea comuniștilor după Război și până prin anii 1990? Un om de la țară, fiu sau nepot de vânători, care practica meserii ca pădurar, paznic de vânătoare, agronom, tractorist, agricultor-piețar. Sau unul care ieșise din acel mediu (cum erau mulți medici sau ingineri), dar avea casă și rude la țară. Liderii comuniști sau comandanții militari cu arme occidentale valorând cât aurul eru puțini și ei înșiși depindeau de clasa socială pomenită pentru organizarea vânătorii.

    Timpul curge și dintr-o dată un grup mult mai numeros are banii necesari pentru armă, echipament, taxe și cotizații… dar nu fac parte din acel mediu. Pot fi instruiți, dăscăliți, antrenați, dar nu sunt de acolo. Chiar dacă respectă 100% regulile învățate pe dinafară, se vede că sunt niște civili, care au fost tentați de acel mediu fiindcă așa au văzut în filme și cărți.

    Așa cum un aviator era fiu sau nepot de aviatori, sau de muncitori la aeroport, trăise din copilărie în acel mediu, avea pilele necesare. Unul din afară, care nu avea nicio legătură cu domeniul, nu dădea la Aviație. Nu se băga.

    Boxerii erau culeși din rândurile interlopilor, sau ai copiilor lor, duși la clubul Rapid și instruiți. Părinților nu le dădea bine să ducă puștiul să facă box, karate sau wu-shu. Nici chiar după căderea lui Ceașcă.

    Modeliștii erau și ei copii de oameni din domeniu, fuseseră într-o școală în care modelismul era încurajat, finanțat, aprovizionat cu materiale în penuria din anii 1980, cu pile care să îi bage în competițiile de modelism. Nu s-a trezit unul dimineața și să spună: de azi încolo mă apuc de modelism și-l fac pe Bismarck.

    Dar regula egalității în fața legii spune că oricine îndeplinește condițiile poate să intre în branșă. Că este o branșă în care se intră făcând cursuri și plătind taxe, nu o castă în care te naști.

    Și atunci cei din castă trebuie să îl suporte pe un străin care a intrat acolo fără să fie de-al lor. Și nu au motive legale să îl respingă.

    Iar șefii și colegii trebuie și ei să stea 8 ore pe zi cu unul care vorbește despre vânătoare, modelism, parașutism sportiv, box. De parcă ar fi James Bond.

    Se spune că barierele fiscale și nefiscale se trasează ca să câștige Statul. Sau să îi filtreze pe niște oameni care ar putea fi infractori. Sau să impună cu forța economisirea unor resurse: nu puteți avea toți mașini, că nu e atâta petrol pe lume.

    Nu. Barierele fiscale și nefiscale se trasează ca să rămână relațiile de stratificare socială neatinse. După cum spune proverbul strămoșesc, să nu se urce scroafa cu pestă porcină în copac.

  • Așa, și în timp ce eu scriu aici, unul din oamenii Washingtonului zice cam așa: șefii politici nord-coreenii au avut de mai multe ori șansa de a produce ceva, ca să nu mai stea peste o țară de flămânzi care să se mănânce între ei… dar nu pot să o facă atâta vreme cât cel mai mic progres înseamnă posibilitatea căderii regimului lor.

    Hehe… șefii de la noi, comuniști sau ceea ce sunt azi, ar fi avut ei multe șanse de a produce mai mult decât au făcut, dar n-au putut să se folosească de ele, din cauze asemănătoare 😀

  • Ar fi de inceput prin: care lideri si cand? Inteleg totusi ideea.

    Ciudat, dar exemplul tau cu vanatorii a fost dat si de Pacepa intr-un interviu mai vechi in care spunea ca apartinea unui club “relativ select” de oameni care puteau vana. Nu mai am idee pe unde l-am citit si care era contextul afirmatiei.

    Asta cu boxerii se aplica si acum, dar nu stiu daca se mai intampla la acelasi nivel in Romania (unde cluburile sportive pentru juniori s-au rarit, gratie lui Tariceanu), cat se intampla in tari mai titrate.

    Stai, modelistii? Exista asa ceva? Stiu ca ai mai vorbit despre asta, dar mi se parea un hobby ceva mai raspandit prin anii ’90 si cam atat.

    Altfel, faina teoria cu barierele fiscale nascute de fapt din dorinta de a pastra clasele sociale. De fapt, e posibil ca la origine, lucrul asta sa fi fost programat ca atare, cam ca ziua de munca de 8 ore.

    Complet de acord cu ultima parte: Orice regim corupt sau autocrat care da o sansa celor de jos sa iasa din mizerie isi semneaza singur condamnarea.

  • La un moment dat, un personaj din Captain America strecoară un fitil. Cam așa:

    “Hitler se folosește de fantezii pentru a-și impresiona susținătorii. Schmidt” (Craniul Roșu) “nu. Pentru el, nu sunt fantezii, crede că totul e real.”

    Problema celui care are de undeva banii, cunoștințele legale și tehnice, condiția fizică, antrenamentul, examenele luate, dar nu e de acolo. A pus căruța înaintea cailor. În loc să crească în acel mediu, a venit de afară hotărât să suporte rigorile instruirii. Expresia îl dă de gol: să suporte. E un preț care trebuie plătit strângând din dinți. Ca să fie înăuntru și să-și împlinească fantezia.

    Nu ai aviatori în familie, nu știi nimic despre interiorul acestei branșe, dar înveți biblioteci întregi și treci prin antrenamente chinuitoare ca să intri… fiindcă așa ai văzut în Top Gun și era cool.

    Asta e una din fanteziile și mistificările favorite ale comuniștilor, socialiștilor și stângiștilor, de la vremurile lui Emile Zola și Hector Malot încoace: că e de ajuns să înveți pe brânci și să îți dai ultimul bănuț pe cursuri ca să ajungi ce vrei. Minciuna care le-a intrat în sânge de 150 de ani încoace. Puțin câte puțin, ca furnica, muți muntele din loc.

    Realitatea e pe dos.

    Cel care face asta pierde în final. Fiindcă motivațiile lui sau ei erau unele iraționale. Nepotrivite cu ceea ce e înăuntru.

    Înveți de nota 10 și îți dă 7, ca să nu bată la ochi. Fiindcă motivația ta nu era nota 10. Ci faptul că le-ai putea râde în nas celor care au luat mai puțin.

    Muncești disperat, fără concedii și distracții, ca să promovezi în firmă. Și după promovare ești săpat… fiindcă motivația nu era postul mai bun, ci posibilitatea de a demonstra ceva celorlalți.

    Te zbați să intri la aviație fiindcă era cool ce ai văzut în Top Gun… și ajungi la 2 metri sub pământ ca Doru Davidovici. Ai fost prea cool cu o troacă zburătoare căreia piloții îi spun “țeava”.

    Împarți bani, muncă și favoruri ca să intri la Rotary, Lions, masoni sau toți la un loc… și înăuntru te uiți pe pereți de plictiseală. Îți doreai de fapt titlurile și insignele lor.

    Înveți și te chinui ani în șir să boxezi ca Doroftei fiindcă vrei să bați câțiva golani. Ei te înjunghie pe la spate.

  • Ma rog, n-as duce chiar atat de departe stratificarea, dar o forma a ei se vede peste tot: oricine va veni din afara unui mediu va veni cu asteptari si visuri care nu tin de realitatea acelui mediu. Asa e si in publicitate, unde oamenii formati pentru asta si crescuti in domeniu sunt plictisiti complet de clienti agresivi, birocratie excesiva si nopti nedormite, pe cand cei care ajung acolo din afara lui sunt incantati la fiecare brief si li se pare ca au ajuns in cel mai creativ loc posibil.

    Doru Davidovici? De ani de zile n-am mai auzit numele asta :))

  • Gata delirul? că-s curios cu recenziile 🙂

  • Mai stau 1-2 zile, ca le am in draft. N-am avut cea mai grozava perioada, sa zic asa 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *