Într-o perioadă în care aeroporturile românești vând doar bilete dus, opinia publică se bălăcește zilnic în tema „exodului de creiere”.

O majoritate covârșitoare a lăutarilor din mass media are senzația că tinerii și nu numai ei părăsesc epava dacică din lipsă de bani. Evident că salariile mici sunt o problemă – la fel sunt și taxele mari și prețurile uriașe ale unor alimente și accesorii esențiale. Ăsta este însă un motiv foarte bun pentru plecarea mâinii de lucru necalificate, nu a oamenilor cu experiență în domeniile de largă căutare.

Pentru cei din urmă mai deranjant e faptul că dintr-un salariu de peste 1000 de euro pot pune deoparte maxim 100 la finalul lunii, pentru simplul motiv că orice eveniment neprevăzut din România te costă triplu decât în țări în care Statul își face treaba. Apropo de Stat, ăsta e un al doilea motiv pentru care se presupune că mulți și-au luat tălpășița. Un Stat care nu e doar incompetent, ci de-a dreptul ostil. Un stat care nu doar că nu te ghidează, dar n-are o problemă să-ți bage mâna în buzunar.

Și totuși, contactul cu Statul poate fi evitat. Te închizi în „bulă”, apelezi doar la servicii private și speri să nu ai nevoie de nimic. Chiar dacă nivelul de stres și sufocarea cotidiană din Vest sunt mai mici, un om cu suficientă voință și un strop (mai mult sau mai puțin justificat) de patriotism ar putea trece și peste asta. Dar știi ce te pune în genunchi, încă din primul an de școală în care ai muncit pentru un premiu sau din primul moment în care ai făcut ceva de care ești mândru?

Balta de mediocritate în care plutește totul! Acel dureros „Ce mare lucru?” pe care ți-l adresează colegii de națiune, indiferent dacă ai câștigat o promovare la birou sau un premiu Nobel. Aici, orice ai face se va scufunda rapid în nimic. Și nu e vorba numai despre o administrație ineficientă, un sistem educațional dezorganizat sau despre un partid vorace care caută doar să-și îndestuleze cuferele. E vorba în primul rând despre oameni.

În ciuda mediocrației promovate insistent, România n-a dus lipsă nici de olimpici, nici de medaliați la concursuri independente. Nu cred că are sens să-i amintesc aici pe toți. Știu ce veți spune: olimpiadele sunt un ecosistem artificial, unul care are uneori tot atâta legătură cu performanța pe cât au testele de poluare Volkswagen cu realitatea. Și totuși, un elev care câștigă olimpiade și concursuri este fără îndoială peste medie. Dacă se mai întâmplă ca respectivul concurs să fie și într-un domeniu tehnic sau creativ (nu o „olimpiadă de religie”), sunt șanse ca omul ăla să vrea să atingă niște performanțe și pe viitor. Doar că în România asta nu se prea întâmplă. De multe ori avem oameni care iau 1-2 premii într-o perioadă scurtă și de care mai auzi ulterior doar peste 15 ani. De ce?

Pentru că de la profesorii care ar trebui să-i încurajeze până la colegii care să-i admire, 90% din oamenii din jur se chinuie cu fiecare ocazie să le demonstreze că ce au făcut ei nu doar că nu e special, dar nici nu înseamnă mai nimic – e strict vina hazardului. Mai mult, nivelul e atât de scăzut încât, indiferent ce ai face, performanțele slabe din domeniu te vor descuraja. Practic, oamenii cu rezultate reale se simt ca și când ar concura într-o olimpiadă paralimpică. E un concurs legitim, dar nu dacă ești perfect sănătos!

În fond, performanța are un scop, chiar dacă sistemul concursurilor locale uită uneori asta. Îți demonstrezi valoarea pentru că vrei acces la o facultate mai bună, vrei recunoaștere într-un domeniu și vrei posibilități de evoluție. Nu vrei articole siropoase pe Facebook despre cum „ne pleacă” valorile și clar nu vrei oameni care n-au auzit de efectul Dunning-Kruger care să-ți explice că lucrurile se pot face mai ușor. Pe scurt: vrei o șansă și niște felicitări sincere, nu o diplomă și un discurs comunist. Vrei o concurență care să-ți pună realizările în valoare.

Ce contează un best seller național, când „marii” scriitori vând cel mult câteva mii de exemplare? Cu ce te ajută dacă ai cel mai cumpărat album, când publicul tău refuză să dea 30 de lei la un concert live? Merită să câștigi concursuri de lingvistică, când primul ministru nu pricepe conceptul de prepoziție? Practic, dacă toată lumea e la un nivel atât de scăzut, cine-ți poate cuantifica eforturile? Care e criticul literar a cărui părere să schimbe totul? Unde e expertul în cibernetică local care știe să atragă investitori pentru ideea ta? 

Efectul ăsta e valabil și mai târziu, în domeniul profesional. Deși corporațiile au uneori metode de a răsplăti, fie și la nivel simbolic, eforturile, managerii locali par în mare pare incapabili să facă lucrul ăsta. Ca om care a plecat din joburi bine plătite pentru că nu se simțea apreciat și a rămas în poziții mai slab plătite pentru că-i plăceau oamenii, pot spune că un „felicitări!” la momentul potrivit face diferența. Desigur, momentul potrivit nu e ăla când angajatul care face performanță tocmai a semnat cu firma rivală…

De-asta, deși piața antreprenorială locală e în creștere, foarte mulți se descurajează înainte de a începe. Sistemul îi trage în jos financiar, dându-le impresia că sunt niște manageri teribili, pe când societatea îi trage în jos psihologic. Sigur, Ionel ține în picioare o firmă agro-alimentară cu 50 de angajați fără să dea șpăgi la Stat, însă pentru cei din jur (inclusiv pentru mediocrul nostru mediu de afaceri) el va fi mereu un „norocos”, iar pentru cei de la putere el va fi doar sursă de bani. Premiul “Antreprenorul Anului” (denumire aleatorie) nu contează, dacă el e oferit de un șomer de meserie, iar locurile 2 și 3 nu există.

Până la urmă, asta e marea durere a multor emigranți. Nu pleacă toți pentru bani sau pentru străzi asfaltate (deși ele sunt clar un bonus). Uneori nu pleacă nici măcar din cauza nesimțirii și ostilității. Mulți pleacă doar pentru a mai auzi din când în când un „Bravo, ești bun!”.

P.S: Aveam de gând să vă îngrop în recenzii muzicale, dar m-a apucat delirul la doișpe noaptea și am zis că e cazul să vi-l împărtășesc.