Unfinished 2018

Dacă tot am ieșit din umbra referendumului, mă gândeam că n-ar fi rău să vă amintesc și de evenimentele ceva mai plăcute din ultima vreme…

Unul dintre ele, festivalul Unfinished, a avut loc cu 10 zile în urmă (27-30 septembrie) și din umilul, dar dubiosul meu punct de vedere, a căpătat prea puțină expunere. Cum un alt festival cu vorbitori internaționali (The Power of Storytelling) se apropie, mă gândeam că n-ar fi rău să trec puțin prin punctele tari ale evenimentului recent încheiat, tocmai pentru a-l compara cu cel ce-i va urma.

Unfinished a fost un festival organizat de fundația EIDOS, cu un sprijin generos din partea unor sponsori privați (Vodafone, ING, Jaguar și alții), dar și, oarecum bizar, cu sprijinul primăriei și al fundației ARCUB. Accesul la festival s-a făcut pe bază de invitație, invitație obținută printr-o analiză de profil. Cu alte cuvinte, dacă te potriveai domeniilor și funcțiilor dorite (din zona de marketing, IT și îngrijire medicală în general), intrai gratuit la un festival de trei zile și jumătate. Chiar și cu genul ăsta de selecție (eficientă după unii, subiectivă după alții), o groază de oameni au rămas pe listele de așteptare, datorită locurilor limitate.

Că veni vorba de locuri, totul s-a desfășurat la Muzeul de Artă al României, un loc pe care nu-l priveam până acum drept spațiu de festival, dar care s-a achitat cu brio de datorie. Deși au existat și concerte pe parcursul zilelor de festival (Golan, de exemplu), dar și câteva expoziții și mai multe instalații interactive, mai toată lumea a venit pentru vorbitori. În program erau incluse și câteva sesiuni de yoga, dar am văduvit audiența feminină de prezența mea acolo, în mare datorită poziției mele aspirituale.

Aș putea să mai scriu două articole despre colegii întâlniți sau reîntâlniți prin zonă, despre secretomania dinaintea festivalului sau despre aplicația de orientare (de altfel foarte utilă) care semăna cu un Tinder mai deștept. S-ar putea vorbi și despre răcoritoarele și mesele pe care un festival gratuit le-a pus la dispoziția participanților. Ce ar fi însă mai blând pentru nervii voștri ar fi să trec prin principalii vorbitori urmăriți de mine și să le rezum discursul în câteva propoziții.

Ziua 1

După o introducere satisfăcător de scurtă, de la unul dintre organizatori și de la principalul MC (Ian Daly, de la Live Nation), ziua de 27 a început cu Tehching Hsieh, un troll bătrân și simpatic (adică un „performance artist”) care, pe lângă inspirarea Marinei Abramovic, a transformat pierderea de timp într-o artă. Omul a făcut lucruri care au variat de la autoîncarcerare timp de un an la a fi boschetar pentru o perioadă similară, condimentându-și opera cu legarea cu sfoară de o altă artistă și cu idei care l-ar face pe Dorian Popa să-și regândească viața.

Prin aerul solemn dat de prezentarea lui (din cauza bătrâneții, dar și a englezei greu de înțeles), Hsieh a demonstrat cu brio un lucru: la nivelul ăsta, activitățile de gen chiar pun lucrurile în perspectivă – îți demonstrează că ești prost sau că toți ceilalți sunt proști. Din păcate, al doilea fenomen apare mai des decât am vrea.

Vorbitorul serii a fost Jason Silva, un prezentator TV nominalizat la Emmy și futurolog „tehno-optimist”, așa cum se descrie chiar el. Deși prezentarea lui a părut puțin prea teatrală prin contrast cu precedenta, Silva și-a atins din plin ținta: și-a prezentat și ilustrat ideile cu un flow care amintea când de Carl Sagan, când de Eminem.

Omul i-a amestecat pe Kurzweil cu Jung si cu o sumedenie de alte minți și a vorbit despre cam tot, de la conștiință și transcendență la abilitatea noastră de a fi veșnic „neterminați” (unfinished). A argumentat pentru tehnologie și pentru „uimire” ca principali agenți ai progresului și a evaluat modul în care suntem creați de tehnologia pe care o creăm. Continuând pe linia tehnologiei ca reflexie a propriei ființe, Silva a abordat și problema genelor programabile, ca un software care ne va sta foarte curând la dispoziție, dar și despre om ca agent al propriei evoluții (citând de fapt „Homo Evolutis” a lui Juan Enriquez).

Cred că am fost unul dintre puținii din sală care nu a rezonat cu personalitatea expansivă a lui Jason, ci mai degrabă cu argumentele lui, cele care ne pun viitorul în propriile mâini și evoluția pe seama unor stări aflate… la „nord de fericire”. În plus, profetic parcă, Silva a amintit tuturor că propriile credințe ne plasează într-o realitate virtuală, dând exemplul conservatorismului și al naționalismului.

Ziua 2

Dimineața a început cu Adi Stanciu, un consultant a cărui prezentare am mai văzut-o și în alte medii, pentru că s-a întâmplat să lucrăm împreună. De la el, printre lucrurile ce meritau reținute s-a numărat imposibilitatea de a construi o societate pe baza martirilor, dar și promovarea „puterii unificatoare a rahatului”, adică a tendinței câtorva elemente de a transforma orice structură organizațională într-o capcană (metafora e ceva mai explicită și explicativă). La bază, consultantul a vorbit despre „zero sum games” și despre echilibrul Nash sau despre tendința noastră naturală de a scufunda totul în mediocritate. Singurul lucrur supărător a fost nota corporatistă a discursului și îndemnul de a acorda mai multă atenție muncii ca parte din viață, un îndemn care n-are nicio treabă cu generața „milenială”.

Gabriel Diaconu e mai cunoscut drept psihiatrul și neurologul care apare cam în toate cazurile mediatizate de crimă și-și dă cu părerea despre afecțiunile agresorilor. Discursul lui a conținut mai multe idei bune, lipsite însă de un fir solid de legătură și presărate (dintr-un motiv greu de identificat) cu bucăți din Ghidul Autostopistului Intergalactic. Ce a fost însă de reținut, pe lângă autodiagnoza cu tulburare narcisică de personalitate, a fost trecerea psihiatriei în domeniul science-fiction. Vorbitorul a adresat câteva cuvinte dure domeniului care l-a consacrat și care pare să se fi împotmolit în ideea de a „scoate oamenii din pușcării”. În opoziție cu Jason Silva, Diaconu consideră că omul n-ar trebui să transceandă moartea.

Spre final, vorbitorul s-a aplecat puțin și asupra fericirii și a contrastului ei cu „vindecarea”, militând pentru dreptul oamenilor de a fi nefericiți. Mai mult, a recunoscut că tratamentul pe bază de pastile poate fi de multe ori o lașitate și că „vindecarea” e departe de actuala orientare din domeniu.

Andrew Herzog e un designer grafic cu un portofoliu fain și cu propriul butic de creație. Discursul lui a fost unul viu, rezultat al unei carisme native, dar fără vreun substrat. Practic, am văzut câteva dintre creațiile omului și am fost îndemnați să-l ajutăm să tragă un cerc uriaș în jurul Muzeului de Artă, folosind carbonat de calciu. Printre lucrurile memorabile spuse spre final, am reținut că orice operă de artă ar trebui să lase o fereastră publicului, ca cel din urmă sa contribuie la descifrarea ei. Ideea nu e departe de tehnica unificării, pe care tinerii publicitari o învață ca făcând parte din SIT (Systematic Inventive Thinking).

Următoarea vorbitoare a fost Anne Abitbol, o doamnă de la Danone cu un job neclar și o fixație feministă din care n-am prea înțeles nimic. Ulterior, panelul cu vorbitori pe teme de strategii digitale și tehnologii medicale a produs totuși o concluzie menționabilă: dacă în trecut medicina salva vieți, acum le îmbunătățește.

Interviul cu Nicholas Jaar s-a ținut în sala tronului, unde compozitorul (a cărui muzică sună pe alocuri ca a lui Ross din Friends – Jaar nefiind antrenat clasic sau capabil să cânte la vreun instrument) a fost intervievat intensiv și pe alocuri răutăcios de corespondenta New York Times. Departe de a fi vreun fan al omului, trebuie să spun că sinceritatea și carisma lui Nicholas, dar și inițiativele lui civice te prindeau destul de repede. De altfel, e greu să nu-ți placă un om care și-a redus viața la un „urlet” continuu. Tot aici am reușit să stau pentru o vreme lângă Esther Perel (până să primească un scaun separat de public), dar despre ea puțin mai târziu.


Ziua 3

De data asta, am ajuns spre seară și mi-am început vizionările cu un panel în care jurnalista din ziua anterioară (corespondenta New York Times) acoperea două doamne altfel interesante, cu aserțiuni complet greșite despre Steve Jobs și invențiile lui nemaipomenite. De-aici am reținut însă obiectul de activitate al firmei uneia dintre intervievate: compania ei conecta oameni din organizații care voiau să învețe ceva specific cu profesioniști recunoscuți din domeniu. Planul era ca ultimii să lucreze alături de „ucenici” timp de ceva vreme, munca fiind considerat cel mai bun material didactic. O altă idee interesantă care s-a regăsit aici și pe care o repet de ceva ani este că dacă produci orice fel de valoare pentru umanitate, ar trebui să fii plătit.

După asta, am asistat la un concert de muzicuță care se voia o „demonstrație anti-consumerism”. Practic, o tanti a cântat doar game majore pe diferite muzicuțe, în timp ce a aruncat pe jos chitanțe din ultimele 365 de zile. În sfârșit, am putut mă laud că sunt mai talentat la muzicuță decât cineva!

Kimberly Motley e o avocată din părinți afro-americani și nord-coreeni care se duce în diferite colțuri ale lumii (mai ales Afganistan și alte țări din regiunea respectivă) și preia cazuri grave de abuz, luptându-se cu sisteme legislative agresive și corupte. Principalul caz prezentat de ea, o căsătorie aranjată, s-a întretăiat cu alte povestiri, inclusiv cu un caz de pedofilie din Bolivia unde sistemul judiciar încerca să condamne medicul legist! Kimberly și echipa ei mi-au părut genul ăla de supereroi profund convinși că legile trebuie să apere, nu să condamne (de altfel, au creat și o bandă desenată pe tema asta). Kimberly a fost prezență carismatică și un profesor prin puterea exemplului – un personaj preocupat de a da un strop de „putere” celor care n-au avut-o niciodată.

Esther Perel e terapeuta de cuplu și autoarea care a reușit să fure complet festivalul. Dacă la Jason Silva a fost aglomerat, la prezentarea ei a fost nevoie de două săli, una dintre ele transmițând live, în paralel cu sala principală. Zecile de articole semnate Esther Perel și multiplele apariții la TED Talks au transformat conferința într-o misiune destul de grea, mai ales că autoarea ne-a ținut în sală mai bine de o oră.

Practic, discursul ei a trecut prin mai toate temele abordate în trecut, de la fericire, ca element care schimbă rolul familiei, până la copii ca sursă de sens. Autoarea a vorbit despre monogamie, intimitate, despre consumerismul romantic și despre eternul conflict „stabilitate și siguranță vs. noutate și schimbare”.

Esther ne-a ridicat de mai multe ori in picioare, fie pentru a ne testa nesiguranțele, fie pentru a ne arăta că nu suntem singuri în fața abuzului, a imaginilor deformate de sine, a comparațiilor constante, a inimilor frânte și a trădării. Ce mai, Esther ne-a ridicat în picioare! În plus, a fost prima invitată care a vorbit și despre „criza masculinității” și modul în care o agravăm nevorbind între noi. De altfel, cred că bărbații au fost cei mai afectați din sală de majoritatea întrebărilor.

Chiar înainte de a ne buluci să luăm autografe pe cartea ei nou lansată (atât bărbații cât și femeile au vrut să o întâlnească pe autoare), Esther a aruncat și o bucățică de discurs pe care l-am mai auzit și în alte interviuri. Amintind de părinții ei, supraviețuitori ai Holocaustului și de orașul în care și-a petrecut copilăria, a făcut o delimitare între „oameni care n-au murit” și „oameni care au înviat”. Pentru mulți, discuția a părut cumva paralelă subiectului, însă istoricul meu personal m-a făcut automat interesat.

Ziua 4

În ziua asta am cam chiulit de la eveniment și nu l-am mai prins pe Pete Davis, așa cum la început am ratat-o și pe Ayesha Wazir. Și în ziua patru, pentru scurtă vreme, m-am întâlnit cu cea mai tare instalație artistică live de până atunci, un cățel ascuns într-una din sălile de expoziție.

Per total, un festival căruia nu i-ai putea reproșa decât absența unor extra coșuri de gunoi. Pe de altă parte, dacă omul care se plânge de sonorizare înainte să înceapă concertul nu reproșează nimic altceva, atunci clar s-a lucrat ca la carte!

P.S: Presupun că n-are nimeni chef să audă că, la festivalul de videomapping de la Zilele Bucureștiului, ungurii au fost cei mai inspirați, trupa Hurts a cântat live mai bine decât le permite stilul, iar Rob Stewart a fost doar un moșuleț simpatic. De asemenea, trupa Vunk rămâne cel mai mare fan al trupei Vunk. Nu de alta, dar îmi era greu să nu trec pe-acolo, cu toată potențiala aversiune față de organizator, dat fiindcă totul era la „o aruncătură de băț”.

3 COMMENTS

  • Foarte bun articolul Vlad! Sa nu crezi ca daca am fost fermecati de sarmul lui Silva, n-am fost incantati si de ideile lui. Maniera de a livra idei asigura de multe ori si dimensiunea audientei si, pana la urma, digerarea lor. Nimic din ce e steril nu trece de mai mult de cateva persone 🙂
    As fi vrut sa-i dai un pic de credit si doamnei de la Danone care a desfacut cateva mecaniste de marketing – procesele cu care lucreaza marile corporatii pentru a mai putea avea niste mesaje relevante, care sa fie aliniate cu lumea (reala) in care traim. Si tot ea ne-a introdus si conceptul de “corporate hacking” – un trend pe care il vom vedea si anul viitor. Mie mi-a placut!

  • Omul a exagerat în multe privințe și a cam înghesuit mulți gânditori, dar cumva a atins niște puncte pe care mi-aș dori nespus să le văd măcar o dată incluse în discursul public românesc.

    Păi nu a adus nimic nou conversației și a insistat pe niște prostii. Nu zic că n-a menționat și concepte deștepțele, ci doar că a preferat sa dezvolte fire mai puțin relevante.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.