De obicei, perioada asta e plina de articole anti Valentine’s Day, pro Valentine’s Day si anti discutii despre Valentine’s Day…

Din fericire, cum recolta de timp a fost din nou saraca, m-am gandit sa nu va dau satisfactia de a va irita. Cred ca e mult mai bine sa va plictisesc. Prin urmare, iata o noua colectie de filme vazute pe la cinematograf sau prin alte locuri unde am putut adormi dupa primele cinci minute…

American Sniper (2014) – O poveste regizata de Clint Eastwood dupa memoriile celui mai letal lunetist american (dupa spusele lui). Un film in care Bradley Cooper ne arata ca poate fi si actor serios, lucru demonstrat deja in cateva filme, inclusiv Limitless. Ce n-am inteles eu din American Sniper asta a fost: de ce? Care e scopul filmului? American Sniper e un film in care nu se intampla literalmente nimic… timp de vreo doua ore. Un redneck putin psihopat, devenit membru SEAL, se duce in razboi, se intoarce din razboi si apoi iar se duce in razboi. La final decide sa se dedice familiei si altor veterani care sufera de stres postraumatic. Moare in conditii suspecte, conditii pe care filmul nu le elucideaza. Sfarsit.

Mortdecai (2014) – O comedie usoara cu Johnny Depp, Gwineth Paltrow, Paul Bettany si Jeff Goldblum. O comedie de duminica in care toti cei implicati se chinuie sa emuleze umorul britanic. Mortdecai urmareste aventurile unui aristocrat falit (Depp) si ale valetului sau (Bettany), in incercarea de a gasi un tablou pierdut care sa-i salveze de la un inevitabil esec financiar. Desi criticii s-au grabit sa puna filmul la pamant, Mortdecai nu e o productie rea, daca va amuza comediile anilor ’60 si ’70, in stilul The Pink Panther. Filmul poate insa dezamagi daca va asteptati la o productie “hipstareasca”, cum Johnny Depp tot incearca sa faca de ceva vreme (si esueaza lamentabil de fiecare data). Artificiile de marketing si imaginea “mustatii de nobil” au dat multora impresia ca filmul va fi o metafora sau o critica voalata la adresa obiceiurilor aristocratice. Nu prea. In Mortdecai lumea inca aluneca pe scari si se prapadeste de ras dupa.

Whiplash (2014) – Whiplash este povestea unui profesor de muzica care confunda obsesia cu meseria si a unui elev care confunda ambitia cu talentul. J.K Simmons face un rol excelent in rolul profesorului, iar tanarul actor Miles Teller pare sa fi pornit pe o panta ascendenta. O fosta glorie a anilor ’90, Paul Reiser, face si el un rol interesant. Daca relatia tensionata elev-profesor este bine surprinsa, exista evenimente peste care filmul trece prea usor, doar pentru a-si contura mai bine conflictele (un accident auto produs din neglijenta, de exemplu). Whiplash e un film bun pentru ca este un film intens, cu o coloana sonora interesanta. Pe de alta parte, Whiplash e un film cu un scenariu destul de subtire, in care nimeni nu invata mai nimic. Eh, macar baiatu’ ala bate bine la toba…

The Interview (2014) – Despre The Interview probabil ati auzit. E filmul care generat un mic scandal diplomatic datorita spargerii unor conturi care apartineau firmei Sony Pictures, de catre o grupare de hackeri cu presupuse legaturi nord coreene. Indiferent de provenienta atacatorilor, tema filmului a scandalizat micul si iritantul stat asiatic. The Interview e o comedie cu Seth Rogen, James Franco si… Eminem despre o echipa de producatori si vedete americane care ajung sa-i ia un interviu lui Kim Jong-un. Regizat de Seth Rogen si Evan Goldberg, The Interview e un film unde glumele dubioase si aleatorii curg una dupa alta si treaba asta e absolut in regula. De ce? Pai, daca ai vrea sa faci misto de un lider autocrat, grasun si egomaniac, cum l-ai aborda? Ai face un documentar subtil sau ai face mistouri de tara lui de parca n-ai vazut in viata ta un asiatic? The Interview e o porcarie care devine un film decent, tocmai pentru ca stie ca e o porcarie. E un film ofensator care ataca o tara ofensatoare si un film care, intr-o epoca a amenintarilor constante, are tot dreptul sa existe. Totusi, daca simtiti nevoia sa urmariti tot ce au filmat Rogen si Franco in ultima vreme ar fi totusi mai bine sa incepeti cu This is The End si poate sa continuati cu The Roast of James Franco.

The Hobbit – The Battle of the Five Armies (2014) – A treia parte din The Hobbit e un film in care nimeni nu pare sa aiba un plan. Toata lumea provoaca si ataca pe toata lumea. Din fericire, asta se traduce prin multe momente spectaculoase pentru privitor. E un film mult mai dinamic decat primele doua parti, lucru care era de altfel de asteptat. Vocea lui Smaug, Benedict Cumberbatch, este in continuare o surpriza placuta, desi (spoiler) nu apare pentru prea multa vreme in film. Baiatul cu urechi ascutite, Legolas (Orlando Bloom), a cam imbatranit si asta se vede (din nou) in cateva cadre, desi personajul lui este mai tanar aici decat in Lord of the Rings. Luke Evans (Bard sau nebunul cu arbaleta) joaca din ce in ce mai bine. Altfel, stiti si voi: pitici, elfi, orci si o cohorta de actori mari care apar cam cinci minute in film.

Big Eyes (2014) – La filmul asta m-am uitat din doua motive: imi place foarte mult Christoph Walz si… am fost obligat. Povestea (aproximativ reala) a unei pictorite fara stima de sine, ale carei opere ajung sa fie vandute sub semnatura unui sot usor dement, nu e foarte atragatoare la prima vedere. Pe de alta parte, odata ce filmul incepe sa curga, incepi sa intelegi de ce productia lui Tim Burton a fost atat de bine primita. De la Cristoph Walz la Amy Adams, aici insotita de vesnica actrita de rol secundar, Krysten Ritter, toata distributia contribuie la un film foarte inteligent construit. Scenele de delir se imbina cu cele de un realism brutal, iar tensiunea creste gradual pana la momentul procesului final, unde Tim Burton ne arata ca bagheta lui regizoriala inca mai poate sa ne surprinda. Danny Houston, Terence Stamp si Jason Schwartzman isi puncteaza foarte placut rarele, dar memorabilele aparitii.

Housebound (2014) – Housebound e comedie horror neozeelandeza, bine scrisa si centrata pe un personaj principal insuportabil. Filmul aduce in prim plan o eroina greu de inghit, o tanara infractoare cu ceva probleme psihice si personalitatea unui cangur turbat. Condamnata la arest la domiciliu, stresata de ciudata ei familie si de cei insarcinati sa o supravegheze, tanara Kylie descopera ca vechea casa a familiei nu e chiar cel mai sigur loc de incarcerare. Ca orice film strain cu buget mic, Housebound mizeaza pe scenariu si pe naturaletea actorilor si reuseste sa ia o coronita pentru cinematografie… decenta.

Home Sweet Hell (2014) – Imi plac atat Patrick Wilson, cat si Katherine Heigl. Niciunul nu e un actor mare, cum nici Jim Belushi nu e unul (desi incearca de decenii bune). Nici tema lui Home Sweet Hell nu e rea: o sotie abuziva si obsesiv-compulsiva isi impinge sotul la acte dubioase, incercand la randul ei sa castige titlul de regina a sociopatilor. Cu alte cuvinte, o comedie neagra cu mult potential, dar in care ceva nu merge. Am simtit ca ma uit la un film care sta sa inceapa in fiecare moment, pana cand am fost lovit de crudul adevar al genericului. Home Sweet Hell are insa un merit: cu exceptia lui Belushi, mai toti actorii sunt distribuiti in roluri atipice. De exemplu, A.J Buckley (un tocilar dubios in serialul Supernatural) e pus aici in pielea unui… infractor santajist. Altfel, un film perfect urmaribil, dar fara vreo revelatie care sa-l puna pe lista.

Dumb and Dumber To (2014) – Daca filmul din 1994 a inveselit copilaria multor cititori, continuarea din 2014 a disparut din cinematografe ca Windows Millenium de pe piata. E usor de inteles de ce: Dumb and Dumber To e un fel de reluare a primului film, cu aproape aceeasi structura narativa, cu glume si referinte similare, dar cu un Jim Carrey si un Jeff Daniels batrani si sinistri. La fel ca dubiosul Dumb and Dumberer din 2003, si aceasta continuare poate fi cu usurinta uitata. Nu zic ca filmul nu are si scene autentic amuzante, dar parca mai toti oamenii din el ar vrea sa fie in alta parte. Singurul actor potrivit rolului imi pare Rob Riggle, tipul cel rau din 21 Jump Street.

Men, Women and Children (2014) – Iata ceva ce nu poti spune in fiecare zi: Men, Women and Children e un film excelent cu Jennifer Garner, J.K Simmons, Dean Norris si… Adam Sandler. Serios, cand ati vazut ultima data un film bun cu Adam Sandler? Filmul nu are insa un personaj principal, regizorul lui Juno incercand sa surprinda “norul” social din jurul nostru (atat la nivel metaforic, cat si la nivel vizual). Exercitiul ii reuseste de minune, in parte si datorita vocii Emmei Thompson, aici o naratoare excelenta, dar insuficient folosita. Jennifer Garner face la randul ei un rol foarte bun, in rolul unei mame ultra-protectoare, anormal implicata in viata online a fiicei ei. Men, Women and Children surprinde excelent viata din epoca post-Facebook si modul previzibil in care s-au complicat atat adolescenta, cat si viata de adult. Nu va asteptati la o structura narativa foarte clara, ci la mai multe povesti care se intretaie si la foarte multe referinte care le ancoreaza in prezent. Legat de aceleasi referinte, am o singura problema cu filmul: Guild Wars 2 nu e un joc pe baza de abonament (zise geek-ul de dupa usa)!

The Judge (2014) – O drama excelenta care-si bazeaza forta pe conflictul dintre un avocat hiperactiv (Robert Downey Jr.) si tatal lui, judecatorul unui oras de provincie (Robert Duwall. care aici fura lumina reflectoarelor). Cand ultimul este acuzat de crima, fiul alienat se intoarce acasa intr-o ultima incercare de a-l salva si de a-si salva trecutul. In film mai apar si Vera Farmiga si Billy Bob Thornton, ultimul fiind excelent distribuit in rolul unui antagonist arogant, dar corect. In rolul unui alt avocat, incompetent si limitat, dar cu intentii bune, il gasim si pe Dax Shepard… care a mai interpretat rolul unui avocat incompetent si limitat, dar fara intentii rele, in Idiocracy. Exceptand introducerea in care Downey Jr. face “justitia din cuvinte”, The Judge este si ramane un film care merita vazut, fie si numai din prisma recitalului actoricesc.

The Imitation Game (2014) – The Imitation Game este mai putin povestea matematicianului si eroului de razboi Alan Turing (un om cu o viata interesanta si un destin tragic, fara indoiala), cat este povestea lui Benedict Cumberbatch care incearca sa ne demonstreze ca e un actor bun. Pe sistemul perfectionat de Leonardo DiCapro (“incearca pana aplauda”), putem spune: felicitari, Benedict, ai reusit! Pe de alta parte, The Imitation Game este un film destul de plictisitor, oricat s-ar chinui Mark Strong (Closer To The Moon) si Keira Knightley sa-l faca mai interesant. Mai mult, meritele matematicianului Turing sunt exagerate, iar orientarea lui sexuala este doar partial dramatizata si sustinuta (Turing era ceva mai deschis si vocal in directia asta, iar sfarsitul lui a fost ceva mai dramatic). Dupa filmul asta, nu ramai cu senzatia ca Benedict Cumberbatch a intrat in pielea lui Alan Turing, ci ca Turing a inceput sa semene cu Benedict Cumberbatch.

The Taking of Deborah Logan (2014) – Un horror care exploateaza legatura dintre boala psihica si supranatural. Desi filmul nu are nume mari in distributie, Bryan Singer figureaza printre producatori, iar Jill Larson (Deborah) si expresia ei faciala reusesc sa iti dea fiori pe sira spinarii pe tot parcursul vizionarii. Scenariul in sine nu e rau si pleaca de la proiectul unor tineri cercetatori de a documenta maladia Alhzeimer. Din pacate, perspectiva de tip “amateur camera” (a la Blair Witch Project, Cloverfield si asa mai departe) si tendinta actorilor de a sopti fac actiunea destul de incoerenta si finalul mai putin surprinzator decat ar fi putut fi in alte conditii.

Mercy (2014) – Un horror slab in care apar pustiul din Super 8 si Francess O’Connor. Mercy are o poveste decenta, dar mult prea comprimata pentru a crea suspans (filmul are numai o ora si optsprezece minute). Mai mult, am senzatia ca personajul principal (Chandler Riggs, un adolescent ciudatel) nu le prea are cu jucatul. Altfel, bunicute psihopate nu prea mai vazusem in productiile ultimilor ani…

P.S: Inca am ramas cu recomandari de filme pentru vreo doua articole, dar le-am pastrat aici pe cele care au rulat ceva mai recent. Astfel, injuraturile vor fi mai proaspete.