Cu accent, vă rog!

Rareori vorbesc despre afecţiuni de care sufăr la rândul meu…

“Accentita” este însă atât de contagioasă şi de evidentă, încât îl poate transforma chiar şi pe cel mai elegant vorbitor de limba română într-un emigrant vasluian, proaspăt expulzat în regatul Craiova. Ce este accentita? Nu, nu este dorinţa arzătoare de a asculta piese pop ale anilor 2000 şi nici pasiunea pentru glume provinciale precum cea chinuită anterior. Accentita este tulburarea cognitiv-lingvistică care împiedică vorbitorul să înţeleagă şi accepte că modul în care pronunţă el cuvintele îl face să sune ca un traficant de poşircă, indiferent de regiunea ţării în care s-ar afla.

Accentita este boala responsabilă pentru proliferarea formei trafíc, o formă pe care DOOM 2 o acceptă cu dificultate, dar o acceptă, în virtutea originii franceze a expresiei româneşti şi a încăpăţânării unor reporteri şi moderatori TV. Da, tráfic este forma cea mai des întâlnită a cuvântului şi de departe cea mai comună accentuare a cuvântului. Este de altfel şi cam singura care nu sparge propoziţia cu un sughiţ epiglotal de fiecare dată când este pronunţată. Accentita, agravată de prostie, este responsabilă şi pentru apariţia formei de plural “mingii”, o dublă crimă, ortografică şi fonetică. Accentita este boala care face ca aproape toate numele proprii cu iz exotic să fie pronunţate complet aiurea la radio, TV sau prin podcast-uri.

De altfel, boala e atât de contagioasă, încât de cele mai multe ori îţi dai seama că o ai numai după ce ajungi într-un mediu în care oamenii îşi controlează puţin debitul verbal. Aşa am observat câteva ciudăţenii la propriul discurs, printre care şi o formă a naibii de oltenească a cuvântului “caisă” la care, asemenea cuvântului coinac, nu voi renunţa complet, în afara prezentărilor şi a mediului profesional. De ce nu mă simt obligat să renunţ? Pentru simplul motiv că accentul în limba română este în continuare o chestiune haotică, una care-ţi permite să consideri “regionalisme” sau, mai grav, licenţe poetice, nişte forme care n-au nicio legătură cu etimologia sau logica.

Nu, nu există o regulă cu accentuarea penultimei silabe, a silabei din mijloc, cel puţin nu una care să ne ajute în dezbatere. Există o frecvenţă mai ridicată a accentelor plasate pe ultima sau penultima silabă, dar accentul în limba română este liber, nefiind determinat de structura cuvântului. De-asta mulţi vorbitori de limba maghiară au probleme cu adaptarea accentului care, dincolo de Tisa, cade pe prima silabă. Mai mult chiar, deşi nu avem reguli foarte stricte, în limba română există totuşi forme pe care Academia le consideră “inculte”, dar care au acaparat de ani de zile vorbirea zilnică şi care par oricum mult mai coerente decât formele oficiale.

Accentul incult
(Un alt caz
în care limba franceză a pierdut o bătălie în faţa pronunţiei naturale. Sursa: DOOM 2)

Totuşi, în cazul foneticii şi al fonologiei, câteva reguli ar trebui impuse. Nu de alta, dar există seturi întregi de cuvinte (omografe) a căror pronunţie depinde de accent. Poate că nu o să întâlniţi prea mulţi oameni care nu ştiu diferenţa dintre o companie militară şi compania de prieteni, sau dintre o fată veselă şi vesela din chiuvetă. O să vedeţi însă multe persoane publice folosind vomitiva expresie diaspóra şi, mai nou, dubioasa formă “metafóră”. Şi da, o să râdeţi când persoane educate şi coerente vor accentua greşit oraşul Şelimbăr, dar nu o să mai fie la fel de amuzant când vom vorbi cu toţii ca într-un clip al lui Alex Velea.

Într-o perioadă în care mulţi jurnalişti n-au nici cea mai mică urmă de responsabilitate sau pregătire profesională şi în care o mână de puştani dislalici (de când voiam să folosesc cuvântul ăsta) fac legea pe YouTube, şansele ca limba să se deprecieze masiv la nivel de pronunţie sunt mari. Să nu uităm că vorbim încă de o limbă nehotărâtă şi pe alocuri agrară, care de-abia acum începe să-şi înţeleagă nevoia de evoluţie. Limba română nu e un dialect anglo-saxon: aici accentul lui Chandler Bing din Friends te face să pari un sociopat dintr-un sat de munte, nu un manager şarmant.

Reguli de accentuare? Greu de impus într-o limbă care nu-şi recunoaşte dialectele din interiorul graniţelor. Am putea însă să ne punem de acord că, dacă într-o cameră de 20 de oameni care cântă în cor, tu eşti ăla care bagă partea de rap, ceva e în neregulă. Cu alte cuvinte, urmând exemplul altor popoare: dacă sună bine în propoziţie, atunci aşa ar trebui accentuat. Dacă nu, poate ar fi mai bine să nu îl spunem atât de des în “publíc”.

P.S: Vă mai amintiţi poezia lui Gheorghe Sion, sugestiv intitulată “Limba românească“? Coşmarul ăla simpatic care începea cu “Multe e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim…“. Nu? Aparent nici redacţia RTV.

10 Comments

  • Bre, eu cred că ești prea subtil pentru vremurile astea (accent pe primul a).
    Să-mi aduc aminte ca la o eventuală întâlnire să nu-mi uit accentul prin buzunare. 🙂

  • E ok, eu sigur l-am lasat prin Oltenia, desi nu ma consider oltean 😛

  • În volumul II din “Moromeţii”, Marin Preda spunea că ţăranii din Siliştea-Gumeşti pronunţau Stalin aşa cum ar fi zis Marin. (Adică “Stalín”.)

    Fiindcă scrisese în 1966-1967, când era (teoretic) o perioadă mai liberală, ţărănoiul nostru literat îşi permitea să spună asta. Aşa cum acelaşi volum II cuprinde nişte pasaje excesiv de liberale şi flower-power din punctul de vedere al cuiva care a trecut prin anii 1982-1989. Marin Preda însuşi n-a mai trecut, fiindcă n-a observat otrava din coniac când l-a dat pe gât.

  • Ma rog, cred ca Marin Preda si-a cam adus condamnarea cu Delirul, din pacate pentru el.

  • Pai dialectele au aparut cand s-au inmultit coinacii! 😛

    In mass-media sunt angajate fel de fel de persoane, iar regula de baza este sa coste cat mai putin, asa ca ne miram degeaba, ca promteristii pronunta “cum poate” si ei.

  • E mai grav ca editorii nu constientizeaza problema.

  • Am tot dat de diverse accenturi care mai de care mai ciudate, chiar si din partea persoanelor ce provin din aceeasi zona cu mine, vad tot felul de pronuntii. Nu prea tin cont de ele, nu incerc sa caut greseala printre ele pentru ca mi se par corecte aproape toate formele, atata timp cat sunt cuvinte carora daca le schimbi fonetica, li se schimba si sensul(grupuri de omografe).

  • Si totusi, accentele dubioase ne fac sa sunam ca niste expati furiosi 🙂

  • Accentele dubioase au fost inventate în anii ’90, de două categorii sociale: ţăranii de oraş suporteri ai Generaţiei de Aur a fotbalului se dădeau italieni precum zeul lor Florin Răducioiu ce uitase româna, iar puştii de oraş care nu aveau treabă cu fotbalul vorbeau englezeşte ca în Dosarele X şi Melrose Place 😀

  • Aoleu, imi amintesc interviul ala, desi eram mic. Omul (Raducioiu) era complet pe langa subiect si pe langa orice urma de bun-simt :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.