Marţieni, comploturi şi boli ale copilăriei

Când milioane de români ies în stradă scandând “Scrie un articol despre filme sau măcar dă-ţi cu părerea aiurea!realizez că trebuie să iau atitudine…

Cu alte cuvinte, urmează un nou articol despre filmele pe care nu ştiaţi că vreţi să le vedeţi şi despre cele care n-aţi fi vrut să ştiţi că există. Pe majoritatea le-am prins în săli insalubre de cinema. Cu toate astea, spre româneasca mea uimire, în ultimele luni m-am surprins tot mai des folosind servicii de tip Video on Demand (VOD). Deşi n-am niciun interes să fac publicitate reţelei Digi, trebuie să spun că serviciul lor este primul din România care promite, după ce am încercat mai toate serviciile legale de vizionare a filmelor şi serialelor online din România. Acum, asemenea unui senil crainic TVR, o să vă invit să părăsiţi confortul propriei locuinţe pentru a mă urma în dureroasa lume a producţiilor hollywoodiene.

The Martian (2015)

The Martian este filmul pe care Ridley Scott l-a făcut după ce a văzut secvenţa cu Matt Damon din Interstellar şi a spus “vreau tot aia, dar să dureze două ore şi ceva”. În The Martian, Matt Damon e uitat de colegii lui pe Marte, iar Chiwetel Ejiofor (un actor cu un potenţial imens şi un nume impronunţabil), Kristen Wig, Sean Bean (care nu moare nici aici), Donald Glover şi încă actorul Jeff Daniels se chinuie să-l aducă înapoi. În The Martian apare şi românul Sebastian Stan, dacă dormeaţi cumva cu steagul lângă permă. Sincer, aveam aşteptări mari de la filmul lui Ridley Scott şi speram ca regizorul să renască din propria cenuşă creativă. Din păcate, dacă aş vrea să vă dau un spoiler, nu cred că aş putea, pentru că tocmai v-am povestit tot filmul.

Într-un an de stat pe Marte, Matt Damon face câteva lucruri inteligente, mai multe lucruri plictisitoare şi apoi se filmează pe măsură ce nu se transformă psihologic. Asta în timp ce foştii lui colegi şi cei de pe Terra vorbesc, vorbesc, vorbesc şi uneori discută. De altfel, mulţi dintre actorii din distribuţie par fi pur şi simplu aleşi pentru a da bine pe afiş. Potenţialul e imens, dar… cadre maiestuoase? Nici pe departe! Filmul e o irosire teribilă de unghiuri de filmare şi de efecte 3D, cu mult sub producţii recente precum Gravity sau Interstellar. Actori buni? Da, dar prost folosiţi. Acurateţe ştiinţifică? Nu tocmai, deşi există câteva idei bune (cultivarea legumelor într-un sol nefertil) şi altele implauzibile (furtuni distrugătoare pe Marte). Cu alte cuvinte, dacă v-aţi întrebat vreodată cum ar fi fost filmul Armageddon dacă totul curgea foarte încet, iar miza era foarte mică, vă recomand The Martian.

Crimson Peak (2015)

Chiar când începusem să mă apropii mai mult de filmele lui Guillermo del Toro, Crimson Peak mi-a amintit de ce mă irită regizorul mexican. Deşi e un maestru al imaginii, Guillermo del Toro nu mi s-a părut niciodată în stare să menţină o tensiune reală şi să păstreze o structură narativă închegată. Lucrul ăsta se vede şi în Crimson Peak. Deşi Tom Hiddleston e unul dintre actorii mei preferaţi, iar în film apar şi Jim Beaver (Bobby din Supernatural) precum şi ciudatul Burn Gorman (un William Defoe mai tânăr, pentru care regizorul a făcut o pasiune), Crimson Peak a reuşit să mă plictisească.

Am apreciat că regizorul a reuşit să nu transforme filmul într-un horror de duzină, păstrând o atmosferă de romanţă gotică clasică. Am apreciat şi povestea simplă, des întâlnită în romanele foileton ale secolului trecut (moştenitoarea unui industriaş american este curtată şi adusă în Europa de un nobil falit). Ce nu am apreciat este că regizorul nu profită suficient de decoruri şi maşinării, deşi asta era semnătura Del Torro. Nici ritmul lent şi deznodământul absolut previzibil n-au fost chiar pe gustul meu. Deşi Crimson Peak are multe scene atent construite, care fac vizionarea interesantă, atunci când din sălile de cinema se aude “Mai e mult?”, regizorul ar trebui să-şi pună nişte întrebări.

(Altfel, în Crimson Peak există un actor care seamană dubios de mult cu răposatul Heath Ledger, după cum ne arată şi site-ul Totally Looks Like)

The Scorch Trials (2015)

Avalanşa de cărţi şi filme din categoria “young adult” a fost una din consecinţele mai puţin faste ale succesului înregistrat de serii precum Harry Potter, The Hunger Games sau infamul Twilight. Consecinţa pozitivă a fost creşterea tirajelor de cărţi la nivel mondial. Seria The Maze Runner face parte din lungul şir de cărţi şi filme “aşa şi aşa” inspirate din The Hunger Games, la rândul ei o serie nu tocmai originală.

Dacă primul film, intitulat The Maze Runner, a reuşit să nu fie prost, ba chiar să ridice nişte semne de întrebare, The Scorch Trials e un plictis înţesat de scene gratuite de acţiune, care nu duc povestea nicăieri. The Maze Runner ne prezenta un viitor distopic, unde omenirea fusese aproape distrusă de un virus, iar cei care dădeau semne de rezistenţă erau închişi de mici în labirinturi menite să le sporească abilităţile. The Scorch Trials ne prezintă un grup de puşti care în primul film a evadat dintr-un astfel de labirint şi dorinţa lui arzătoare de a realiza absolut nimic. Totuşi, având în vedere că personajul feminin pare să fi fost creat cu câţiva stropi de ură în penel, The Scorch Trials ne lasă cu un mesaj foarte clar la final: “Bros before hoes”!.

Vacation (2015)

După ce am făcut borş din majoritatea filmelor prezentate până acum, pare natural să pun la pământ un film care se consideră succesorul spiritual şi în acelaşi timp un remake modern al unei comedii clasice cu Chevy Chase, din 1983. Când îi înghesui în acelaşi film pe Chevy Chase, acum bătrân, şi pe Beverly D’Angelo, la fel de sprintenă, pe Ed Helms (The Hangover), Christina Applegate, Chris Hemsworth (Thor) şi Leslie Mann, n-are cum să iasă bine, nu?

În film apar şi un puhoi de actoraşi de comedie, de la Keegan-Michael Key (Key & Peele) la Charlie Day (Horrible Bosses) şi Ron Livingston, dându-ţi senzaţia unei distribuţii de necontrolat. În mod bizar, Vacation reuşeşte să fie amuzant, deşi scenariul este similar cu vechiul film (moştenitorul numelui Griswold pleacă într-o vacanţă “cu familia”). Da, de la fictiva maşină albaneză a tatălui familiei, până la glumele extrem de fizice ale personajului lui Chris Hemsworth, Vacation reuşeşte să fie amuzant. De ce? Pentru că nu aşteaptă prea mult de la privitor şi nici nu are pretenţia de a fi ceva ce nu e. E o comedie clasică, cu accente de “slapstick” sau ceea ce ProTV ar fi numit acum 10 ani… “o comedie spumoasă”.

Dacă, la fel ca anumiţi critici, vă bate gândul să-l comparaţi cu originalul, vă recomand să revedeţi clasicul Vacation şi să-mi spuneţi dacă rezistaţi dincolo de minutul 20. Din păcate pentru sensibilitatea noastră îmbătrânită, există glume care aparţin unei anumite decade şi care ar trebui să rămână acolo.

Inside Out (2015)

Un film Pixar despre sentimentele unei fetiţe de 11 ani, animate prin intermediul unor personaje simpatice, cu voci la fel de simpatice (Bill Hader, Amy Poehler, Kyle MacLachlan, Richard Kind). Nimic deosebit faţă de restul filmelor Pixar, dar nici vreun element care să-l scoată cu adevărat în evidenţă. Dacă referinţele la psihologia buzunar şi ciondăneala simpatică dintre personaje fac filmul plăcut, animaţia pare de foarte multe ori primitivă şi neterminată. Snobii culorilor tridimensionale o să-mi spună că n-am priceput referinţele, însă oamenii care îşi plătesc biletul la cinematograf sau abonamentul Anim’est pot face şi ei decoruri din trei cuburi în Google Sketch-Up.

Insidious – Chapter 3 (2015)

Foarte rar se întâmplă ca o serie de filme horror să ajungă la al treilea episod fără a se baza exclusiv pe artificii de marketing (dacă nu punem la socoteală cele 28 de filme Saw). Primele două Insidious îmbinau interesant vechea temă a posesiunii cu elemente de thriller şi cu ceea ce parapsihologii (şi mai toţi nebunii de pe la noi) numeau la un timp “călătorii astrale”. Asta, şi faptul că aveau în prim plan un grup de actori cel puţin simpatici. Dintre ei, în Insidious 3 a mai rămas doar Lin Shaye, în rolul mediumului care de altfel rezolvă problemele şi în filmele anterioare.

Motivul pentru care personajul menţionat încă trăieşte este că al treilea capitol din saga Insidious este de fapt plasat între cele două capitole anterioare. Din păcate, lipsesc restul de actori interesanţi şi lipseşte şi un scenariu dus până la capăt, în ciuda unei premise decente. La fel ca apariţiile anterioare, Insidious: Chapter 3 se fereşte de clişeele genului, dar pică până la urmă în mediocritate, neavând foarte multe de oferit.

Cooties (2015)

Cooties e o comedie horror cu Elijah Wood (pe care genul pare să îl atragă tot mai mult) şi senzaţionalul Rainn Wilson, o comedie produsă, printre alţii, şi de Elijah Wood. În aparenţă, vorbim despre un film uşurel în care o boală ciudată transformă copiii din şcolile de vară în zombii, boală care se răspândeşte dintr-un bax infectat de “chicken nuggets”. În esenţă, Cooties e o satiră aproape dramatică la adresa sistemului public de educaţie din SUA şi a profesorilor, cu dialoguri mult peste media comediilor de gen şi situaţii absurde care amintesc de filmele lui Simon Pegg. De văzut, dar fără aşteptări prea mari pe partea de “horror”.

Cop Car (2015)

Cop Car e un fel de recital actoricesc al lui Kevin Bacon bazat pe o poveste extrem de simplă: doi puştani fugiţi de-acasă fură o maşină de poliţie. Se vede că regizorul Jon Watts e proaspăt ajuns în cuibul Hollywood-ului, pentru simplul motiv că filmul e un exemplu de cinematografie fină, bine gândită şi coerentă. Dacă e să vă recomand ceva din lista asta în afară de Cooties (care rămâne o chestiune de gust), aş spune că merită să vedeţi Cop Car.

P.S: Am trecut şi pe la Anim’est 2015, însă n-am mai avut nici aceeaşi poftă de spectacol şi nici acelaşi timp pentru eveniment. Aş spune că am fost puţin dezamăgit (de animaţia românească am fost mai mereu, din păcate), dar probabil că aş fi nedrept faţă de producţiile pe care nu le-am prins.

18 Comments

  • Beasts of No Nation e ceva mai greu de comentat 🙂

  • Damn it, Netflix! Oricum, o sa fac cumva sa-l vad. Era si pe lista mea, in principal datorita lui Idris Elba 🙂

  • dacă e şi cu d-astea pentru copii, vin şi eu să completez cu Hotel Transilvania partea a doua – ieri am adormit doar de două ori la el 🙂

  • Ca in orice film 3D pentru copii, vocile is tot baiul 😛

  • Apropo de peisajele de pe Marte, nu ti s-a parut ca orizontul era mult mai departat ca cel de pe Pamant desi raza planetei e de 2 ori mai mica?

  • Ha, n-am observat eu treaba asta, dar un tip din sala a zis-o la un moment dat (unul care a tot comentat ca intregul film e implauzibil, iar personajul e mult prea putin afectat – unde am fost si sunt complet de acord).

  • La Cop Car o sa ma uit.

  • Pai de-aia am si scris recomandarea aia. Stiam ca mai sunt si oameni care chiar cauta recomandari de filme 🙂

  • Ma bucur sa vad ca mai e cineva care crede ca The Martian e meh. Am fost destul de entuziasmat sa-l vad, chiar ma asteptam la altceva, dar am ramas dezamagit. A fost un film decent si cam atat, nu se poate compara cu Interstellar de exemplu care te lasa cu o impresie cinematografica foarte buna.

    Legat de Maze Runner, am fost dezamagit si de acest film. Ma asteptam sa fie mai slab decat primul, in principiu fiindca asa se intampla mereu cu trilogiile, primul film e bun, al doilea slab si al 3-lea devine penibil.

    Eu am citit si cartile inainte sa apara Maze Runner si mi-a placut seria, desi si acolo cea mai buna carte mi s-a parut prima, restul fiind doar de umplutura.

    Si ca tot suntem la capitolul carti si adaptari, mi-ar placea sa vad adaptari dupa Saga Umbrelor a lui Orson Scott Card, dar adaptari bune. “Ender’s Game” de exemplu a fost deplorabil, cartea e buna, filmul un dezastru.

    Urmeaza sa vad “Lobster”, am asteptari de la el.

  • Nu stiu de ce, dar adaptarile dupa romane mari sunt rareori reusite atunci cand sunt fidele (cand regizorul are propria viziune, vezi The Shinning, lucrurile pot sta altfel). In alte cazuri, lucrurile ies bine, dar efortul regizorului este foarte mare (Blade Runner-ul lui Philip K.Dick e un exemplu).

    Nu mi se pare ca poti adapta o carte celebra exclusiv ca pe un proiect “de studio” (de-aici si dezastrele).

    Am pus si eu Lobster pe lista, dar am ratat, din pacate, Black Mass. Poate-l prind la un cinematograf mai mic sau la vreun mall.

  • Depinde, de exemplu “Gone Girl” mi-a placut cum a fost adaptat ca film. Si respecta destul de bine cartea, tinand cont ca este vorba de o adaptare. Cartea e mai buna, mi-a placut mai mult, dar nici filmul nu a fost departe, si chiar mi-a placut mult. Personal, cred ca pe masura ce regizorul are o viziune proprie mai aparte de carte, cu atat filmul de obicei o cam ia pe aratura.

    Si legat de filmele care vin, uitasem de el si aseara l-am vazut ca a inceput sa ruleze, sunt foarte curios de “Bridge of Spies”. Ma astept sa fie un film foarte bun.

    Overall insa, astept “The Revenant” la inceputul anului viitor, cu Leonardo si Tom Hardy. Ma astept sa fie film de Oscar.

    P.S. Black Mass am auzit ca e slabut, eu nici n-am avut vreodata dorinta sa-l vad la cinema. Poate sunt doar eu mai hater, dar nu am incredere in nici un film cu Johnny Depp, e un actor care nu m-a surprins niciodata.

  • eh, filmele mai sus recenzate, ma fac sa ma simt trist. ai facut si tu recenzia stufoasa, dar apar in ultima vreme prea multe sf-uri, 10d – uri si altele. eu iubesc filmele mici, scenele alea din orase americane de provincie si preferabil o drama existentiala. ma rog la dumnezeu sa mai prind filme ca american beauty si ca american psyho…

  • Inside Out a fost atat de dezamagitor fata de ce promitea trailerul… 😐

    Iar pentru Scooby-Doo! and Kiss: Rock and Roll Mystery ai nevoie de un anumit prag de toleranta la ridicol. Desi daca poti sa treci peste momentele de gen si peste animatie, ramane ceva chiar amuzant…

    Hotel Transylvania 2 n-am apucat sa-l vad, dar daca o sa continue problemele hardware si tocarea de nervi probabil o sa ajung sa iau la rand cam toate animatiile din ultimii doi ani care par macar semi-decente dupa trailere…

  • Andrei: La S.F.-uri ma gandeam, nu la orice adaptare de carte pentru ca acolo sigur vom gasi ceva mai multe exemple pozitive (de fapt, cred ca vom gasi foarte multe exemple de Oscar).

    Breev: Da, vad si eu destule filme “mici si calde”, dar nu sunt nici prea recente si nici suficient de titrate, incat sa starneasca pasiuni si discutii (de exemplu, despre The Martian auzisem atatea inainte de vizionare, incat ma asteptam sa fie filmul anului – fie si in sinteticul spatiu hollywoodian).

  • Brontozaurel: Exact. Din trailer, ma asteptam ca Inside Out sa fie un film pentru copii si pentru parinti, nu un film pentru pre-adolescenti care trebuie amuzati 🙂

    Hotel Transylvania 2 o sa mai astepte, iar Scooby-Doo! and Kiss: Rock and Roll Mystery nu cred ca e pe vreo lista, desi vad ca a iesit mai devreme decat era programat.

  • good job kross. eu in general scormonesc prin unele topuri imdb si mai gasesc, rar, dar inca gasesc. filme bune, marginalizate, ba chiar filozofice uneori si din anii 80-90.

  • Actorul care seamănă cu Heath Ledger e Charlie Hunnam. El a jucat in rolul lui Jax, personajul principal din unul dintre cele mai bune seriale – Sons of Anarchy.

  • Stiu, ii apare numele in poza. Nu l-am vazut in Sons of Anarchy, dar e promitator ca actor 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.