Dupa o perioada cam prea serioasa si saraca in postari, m-am gandit sa fac din nou ceva ce nu mi-a cerut nimeni…

Prin urmare, o sa trantesc un nou articol despre filme prinse in zbor sau vazute la cinema, intre visele mele si popcornul altora. De data asta insa, o sa scriu mai putine lucruri despre mai multe porcarii. Si, ca sa va mentin atentia vie, o sa arunc din cand in cand si cate o gluma de prost gust. Prin urmare, e timpul sa va prefaceti ca veti citi despre…

The Babadook (2014) – Tipa care i-a tinut lui Lars Von Trier ziarul (la propriu) pe platoul lui Dogville, a decis ca e destul de mare sa-si faca propria jucarie, generos finantata prin Kickstarter. Daca abordarea asta se lasa in general cu dialoguri kilometrice si nuditate gratuita, Jennifer Kent a reusit sa ingroape critica si sa smulga ropote de aplauze la toate festivalurile unde si-a proiectat filmul. The Babadook e povestea unei vaduve depresive si a ciudatului ei fiu, personaje interpretate magistral de doi actori anonimi. The Babadook este un film despre boala, simboluri si “normalitate”, un film despre maternitate si, in final, un horror foarte reusit. Un horror cu un altfel de inamic in care cel mai terifiant lucru ramane realitatea.

Interstellar (2014) – Christopher Nolan ne ofera trei ore de film despre gravitatie, gauri negre si roboti din pachete de tigari. Un film cu un puhoi de actori cunoscuti precum Michael Caine, Matthew McConaughey, John Lithgow, Matt Damon, Anne Hathaway sau Topher Grace. O productie grandioasa, dar nu 3D, unde stiinta reala (sustinuta de fizicianul Kip Thorne) se impleteste cu speculatia si cu o avalansa de replici siropoase. Un film care, desi porneste pe mai multe cai si risca sa devina confuz, reuseste sa ofere o concluzie interesanta pentru privitori. Printre lucrurile de reprosat ar fi ca Interstellar ruleaza la turatie maxima in prima jumatate, pe cand a doua bucata de film pare sa traga de “timp” (o gluma dubioasa, pentru cei care l-au vazut deja). Coloana sonora a lui Hans Zimmer trece de la minimalist-genial la iritant, dar isi face treaba. Per total, un film bun, cu o singura concluzie (semi-spoiler): sa n-ai niciodata incredere in Matt Damon!

Deliver Us From Evil (2014) – Un film horror cu politisti exorcisti, bazat pe o poveste reala (pe care o respecta cum respecta Sergiu Nicolaescu istoria). Deliver Us From Evil ar fi putut fi compensa cu succes pentru povestea subtire prin cadrele interesante pe care de altfel le si contine. Ar fi putut face asta, daca Eric Bana (altfel un actor acceptabil) n-ar fi jucat ca un cartof. Din pacate, in ciuda eforturilor lui Joel McHale (Community), Eric Bana continua sa fie o leguma pana la final si sa-si exerseze falsul accent sud american pe Edgar Ramirez, un alt cartof.

Jessabelle (2014) – Un horror cu ”rednecks” americani si accente voodoo. Un film reusit, cu o tensiune bine construita, care-si pune protagonista intr-o postura foarte convenabila pentru genul horror: scaunul cu rotile. In ciuda reactiilor bizare ale personajelor (eroina trece mult prea usor peste disparitia unor persoane dragi) si a unor decolteuri nu chiar la locul lor, Jessabelle e un film care-si atinge scopurile, fara a beneficia de atuul distributiei.

The Maze Runner (2014) – O noua adaptare a unui roman din categoria “young adult fiction”. Cu alte cuvinte, un alt film cu adolescenti prea inteligenti pentru varsta lor, captivi intr-un mediu distopic In cazul de fata, eroii sunt fortati sa evadeze dintr-un labirint artificial (ce surpriza…). Altfel, in pleiada de filme care au incercat sa emuleze succesul The Hunger Games, productia de fata se remarca prin faptul ca e autentic interesanta si are o distributie bine aleasa (desi recunosc ca ma irita putin personajul lui Thomas Brodie-Sangster, mult prea stapanit si inteligent pentru varsta si moaca lui).

Starry Eyes (2014) – O metafora prelungita pentru nocivitatea mediului de la Hollywood. O chelnerita cu visuri mari si vise inspaimantatoare decide sa sacrifice totul pentru a ajunge faimoasa. Pe parcurs intervin un cult antic si o doza sanatoasa de sange si putrefactie. Din fericire pentru linia narativa a filmului, nicio oroare artificiala nu se compara cu decaderea treptata a eroinei (interpretata magistral de nou venita Alexandra Essoe, o actrita nascuta in Arabia Saudita). Pe langa finantarea initiala de pe Kickstarter si prezenta actorului Pat Healy, ar fi de mentionat si aparitia lui Noah Segan. Omul n-are cine stie ce replici in film, dar are capacitatea incredibila de a fi clona mai tanara a lui Rob Thomas.

The Quiet Ones (2014) – Un alt scenariu bazat o poveste reala, poveste de altfel mult mai interesanta decat adaptarea cinematografica. The Quiet Ones urmareste un profesor universitar care, ajutat de un grup de studenti si un cameraman, incearca sa demonstreze ca spiritele si fenomenele supranaturale sunt o simpla manifestare a psihicului uman. Chiar daca filmul nu e rau, producatorii par sa fi ramas complet in lipsa de fonduri dupa ce l-au platit pe Jared Harris sa apara in film. Serios, unele cadre par fi turnate pe un Frutti Fresh si o punga de saratele.

X-Men: Days of Future Past (2014) –  Continuand cumva firul din First Class si din ultimul film cu Wolverine, noul film X-Men ii aduce in fata aceleiasi camere pe Patrick Stewart, Ian McKellen, Hale Berry, Michael Fassbender, Peter Dinklage, Nicholas Hoult, Ellen Page si James McAvoy, alaturi de Huge…Hugh Jackman, actor care pare sa fi urmat celebra dieta cu apa, fructe si steroizi. Serios, pe langa faptul ca personajul lui Jackman (Wolverine) nu face mai nimic tot filmul, actorul din spate pare sa fie intr-0 competitie nedeclarata cu un buldozer. Days of Future indeasa in acelasi scenariu calatoria in timp si tensiunea politica a anilor ’70, demonstrand ca, in ciuda exagerarilor scenariului, regizorul Bryan Singer stie in continuare ce face. Altfel, printre batalii stralucitoare si schimburi dubioase de replici, Evan Peters (Quicksilver) ne ofera un moment de cinematografie pura, pe muzica lui Jim Croce.

The Canal (2014) – Un horror psihologic  irlandez care seamana cu The Shining ca tema si cu mai recentul Citadel, ca imagine. Cadrele sunt bune, actorii decenti, insa scenariul ar putea fi rezumat in patruzeci de minute de film. Restul de 50 de minute sunt dedicate mentinerii tensiunii si intrebarii: O face boticul ciudat pe Antonia Campbell-Hughes sa fie simpatica sau doar bizara?

The Signal (2014) – Am vazut The Signal din 2014, incercand sa vad The Signal din 2007. Ce sa vezi? Am regretat. Chiar daca The Signal are o idee buna (se bazeaza pe o reintepretare a evenimentelor de la Roswell) si chiar daca personajele au potential (printre actorii se numara Lawrence Fishburne, Lin Shaye si Brenton Thwaites), scenariul si regia lasa mult de dorit. Filmul pare a fi facut de hipsteri, pentru hipsteri, cu dialoguri pretentioase si scene metaforice. The Signal e genul de film care nu te lasa se te bucuri de un pumn in gura fara sa-ti spuna de ce pumnul e important, iar gura o tinta efemera in drumul catre stele.

Splinter (2013) – Un film horror clasic cu actori bine alesi, dar anonimi, si cu un scenariu simplu, dar eficient. Capturate de un cuplu disfunctional, personajele principale se vad nevoite sa infrunte alaturi de rapitorii lor infectia raspandita de un animal ciudat, similar unui porc spinos. Un omagiu interesant adus cinematografiei anilor ’80.  Film scurt, usor claustrofob, si cu un monstrulet nu prea clar explicat. Per total insa, Splinter nu e deloc rau si imi aduce aminte de varfurile de lance ale anilor ’80.

The Pact (2012) & The Pact 2 (2014) – Doua thrillere horror cu cativa actori ai anilor ’90 (Casper Van Dien, Patrick Fischler), bine pusi in valoare de scenariu. Ca veni vorba de scenariu, seria The Pact poate fi usor recomandata amatorilor de filme politiste si fanilor lui David Lynch. Cele doua productii au putin dialog, multe cadre inteligent construite si un antagonist care nu-si prea face aparitia. Din fericire, si aici, supranaturalul este un element secundar. Personajul principal ramane atmosfera.

P.S: Alte stiri ne spun ca dezamagirea numita Iron Sky strange fonduri pentru o continuare. Daca tocmai am laudat doua filme finantate prin Kickstarter, as putea da Iron Sky drept exemplu de “bani incasati pentru nimic”. O idee simpatica si exagerata, dar executata cu talentul si nerabdarea unui coreean de 12 ani.