E din nou timpul pentru un articol cu titlul promitator, dar continut sforaitor…

In cazul de fata, voi insira din nou cateva filme vazute recent, iar voi imi veti marturisi cu toata sinceritatea ca nu ati adormit la jumatatea textului. Nu serios, precizarea asta a fost utila si necesara. Cam ca stema aplicata in Paint pe drapelul Romaniei.

The Great Gatsby (2013) e un film la care mi s-a dat ocazia sa ajung in mod absolut neasteptat. Intr-un mod la fel de neasteptat,  filmul a necesitat ochelari 3D. Pentru ca multi sunteti familiari cu nuvela lui Fitzgerald, nu o sa insist prea mult asupra actiunii din film. E o sclipire fugara in stralucirea si mizeria New York-ului interbelic. O poveste ecranizata corect si poate putin prea empatic cu personajul principal (care nu e un erou), dar cam atat. Adevarata surpriza a filmului vine tocmai din ochelarii aia 3D pe care nu stiam de ce i-am primit. The Great Gatsby demonstreaza ca regizorul Baz Luhrmann si echipa lui isi merita cu prisosinta lotiunea de plaja. De la montajul alert pana la decorurile si efectele vizuale senzationale, nimic nu-ti da senzatia ca filmul a fost turnat in Sidney si montat intr-un studiou inchis. Impresionant vizual, ”Marele Gatsby” vine si cu cateva nume sanatoase pe afis. Intre ele, Lenordo DiCaprio (Gatsby) straluceste vizibil si pe afis si pe ecran. Desi omul are probleme serioase cu accentele (la fel ca in Blood Money) si aparent si cu cazutul in apa (viu sau mort), e greu sa negi ca “Leo” e un nume si ca prezenta lui ridica filmul. Tobey Maguire (Nick Carrawy) insa nu e si as prefera sa nu-l mai vad prea curand in vreun film. Oricum ar fi, The Great Gatsby este un senzational exercitiu de regie. Cu alte cuvinte, nu e un film ”la care simti”, ci un film ”la care te uiti”.

Iron Man 3 (2013). Robert Downey Jr. e inca genial, dar Iron Man a cam ruginit, cel putin pe marele ecran. Al treilea film din serie vine cu cateva artificii inteligente fata de anterioarele si fata de The Avengers. In primul rand adauga o dimensiune umana pronuntata unui personaj principal greu de incadrat. In al doilea rand, se foloseste in mod elegant de imaginea unui adversar considerat de multi simplist (Mandarinul din benzile desenate, aici jucat excelent de Sir Ben Kingsley). Pe de alta parte, personajul lui Gwyneth Paltrow (Pepper Potts) pare a fi fost adaugat cu forta in scenariu, iar principalii adversari ai barbatului in costum sunt un fel de petarde umane. Din punct de vedere al spectaculozitatii in sala de cinema, Iron Man nu exceleaza. Scenariul rupe de multe ori conventia cu privitorul si devine necredibil. Il pot insa recomanda, fiind in continuare peste multe productii similare. Nu stiu cum de scenaristul s-a abtinut de la gluma cu ”Iron Lady” la vederea (mini-spoiler) lui Gwyneth Paltrow in armura. S-ar fi sincronizat in mod nefericit cu trecerea in nefiinta a altei ”doamne de fier”.

Basarabia e Romania!  (sursa imaginii)

Lincoln (2013): Steven Spielberg e in spatele filmului, iar Daniel Day Lewis in fata. Niciunul nu-si face treaba cum trebuie, dar Lincoln merita totusi vazut. Filmul da apa la moara obsesiei americanilor pentru ”Abe cel Onest” si-l pune pe presedintele american in centrul unei acerbe lupte rasiale. Un scop nobil, dar mult prea ”corect politic” si istoric neadevarat. Nu va asteptati la momente de actiune de la filmul asta, dar asteptati-va la cateva dialoguri bine scrise si la un Tommy Lee Jones (in rolul lui Thaddeus Stevens) care pur si simplu straluceste. Sally Field este o doamna Lincoln exceptionala, iar Joseph Gordon-Levitt reuseste, ca de obicei, sa nu joace prost.

Hitchcock (2012) e unul dintre filmele in care Sir Anthony Hopkins isi foloseste cu succes atat figura de canibal, cat si pe cea de catelus obez. Axat pe turnarea filmului Psycho, Hitchcock urmareste cu succes cea mai tensionata perioada din viata unui regizor titanic. Ambitia filmului este mare, insa executia lasa pe alocuri de dorit. Totusi, pentru chimia dintre Anthony Hopkins si Helen Mirren (aici sotia si cel mai aprig critic al lui Hitchcock) filmul primeste o extra recomandare. O aparitie interesanta are si Kurtwood Smith (Red din That 70’s Show), intr-un rol mic, dar potrivit tipologiei actorului. Nici pe Scarlett Johansson si Jessica Biel nu merita sa le neglijam, desi replicile lor sunt cu siguranta neglijabile (nu si atuurile naturale).

Citadel (2012) e un horror irlandez regizat de Ciaran Foy. Daca numele nu va spune nimic, e in regula: sunteti sanatosi psihic. In orice caz, Citadel e un film cu buget mic, dar cu o atmosfera de zile mari. Agorafobie, claustrofobie, frici urbane si un personaj adus la limitele bolii psihice. In aparenta, Citadel este un film despre o gasca de aurolaci ucigasi (nu foarte indepartat de Ils ca tema, dar mult peste) si despre un proaspat vaduv care incearca sa-si apere copilul. In substrat, Citadel este un film despre drog, boala, abandon si ura. Un film despre frica si mizerie care reuseste sa transmita asta fara a fi moralist. Unele cadre sunt grabite, altele putin incoerente, dar regizorul promite mult. Pe moment a scos un horror asa cum trebuie sa fie un horror: greu de vazut cu o femeie alaturi (serios, multe cadre nu vor face bine mamicilor aspirante).

P.S: Titlul e o aluzie si la jocul copilariei, dar si la o piesa de teatru. Ma gandeam ca, pentru somnul dulce al cititorilor, as putea face si cateva recenzii la genul asta de iesiri (n-am cultura teatrala necesara, dar asta nu m-a impiedicat niciodata).