Am stabilit deja ca in Romania ”se” fura si ca multi dintre baietii trimisi de DNA in vacanta sunt acolo din motive supranaturale…

Serios. Cati dintre oamenii ajunsi in ultima vreme in fata Justitiei si-au asumat macar partial consecintele propriilor actiuni? Bine, foarte putini oameni ar fi in stare sa se incrimineze in fata unui judecator (desi in multe cazuri asta le-ar reduce pedeapsa), dar urmarind putin dosarele de coruptie si spectaculosul dosar Microsoft observam acelasi tipar comportamental, marcat de trei stadii simple: negara, victimizarea si turnatoria. Atat. In niciun moment nu apare si stadiul revelatoriu, momentul in care vocea interioara iti spune “ca ai fost un tampit”.

Ce e mai grav insa nu e ca oamenii nu-si recunosc vina. E grav ca multi dintre ei nu par literalmente constienti ca au fost acolo. Ei n-au fost acolo nici cand s-au semnat actele, nici cand s-au deturnat fondurile si nici cand s-au luat spagile. Au fost in functie, au fost mentionati in discutii si uneori au fost chiar de fata, dar n-au fost acolo. Si-au spus de atatea ori lucrul asta, incat chiar au inceput sa il creada. Si-au repetat de-atatea ori ca tot ce li se intampla e o razbunare a sortii sau a inamicilor politici, incat ideea ca orice actiune are consecinte pare cumva mistica, religioasa. Lucrurile s-au intamplat fara ca ei sa fie anuntati, desi semnatura de pe contracte seamana dubios de mult cu numele lor.

Daca lucrul asta nu s-ar intampla si in alte esaloane, ai spune ca-i doar o boala a coruptilor locali. Din pacate, nici sfera privata si nici cea publica nu sunt ocolite de fenomen. Foarte multi romani, de la simpli muncitori la purtatori de cuvant, par a fi martori distanti ai propriilor vieti. Sigur… afirmatiile defaimatoare “s-au facut”, dar nu le-ai facut tu, chiar daca tu vorbeai. Sigur… s-au facut niste greseli, dar tu nu poti fi singurul vinovat, desi numai tu erai in cladire. Sigur, ai inselat-o, dar tu erai doar in camera cu sora-sa, nu stii ce s-a intamplat mai departe…

Aici ar merita facuta si o paralela cu sfera privata. Cu o saptamana in urma, un pusti ma intreba de ce sunt platiti managerii de top atat de bine si daca nu mi se pare incorect. Un stangist i-ar fi spus ca, intr-adevar, discrepanta salariala fata de cei de jos e prea mare, ca multi nu-si merita banii si asa mai departe. Un capitalist idealist i-ar fi spus ca oamenii aia au ajuns acolo prin pura selectie profesionala. Cred insa ca adevarul e ceva mai simplu. Oamenii sunt sus pentru ca sunt capabili sa-si asume responsabilitati si decizii care afecteaza intreaga companie. Oamenii sunt practic platiti sa-si asume raspunderea (de-aici si rigidul termen “factor de raspundere”). Vorbim deci despre o raspundere care ar dobori instant un angajat care nu-si poate asuma o masina parcata ilegal.

Sigur, managerii deleaga sarcini altora, dar, cand proiectul esueaza sau contul se pierde, cineva trebuie sa semneze esecul. Exista chiar si un model de management intitulat DRI (Directly Responsible Individual), des folosit in multinationale. Asta e motivul pentru care, chiar daca nu e 100% vina lor, multi oameni de la varf sunt concediati rapid si cu fanfara, atunci cand trebuie sa cada un cap. Majoritatea stiu ca, in momentul in care sunt angajati pe mii de euro, ei vor fi primii trasi la raspundere. De-asta in companiile de stat se schimba conducerea anual. De-asta firmele locale au inceput sa depaseaca granitele tarii numai in ultimii 10 ani. Din fericire, contactul cu piata reala si influenta europeana au fortat din ce in ce mai multi oameni de afaceri sa spuna: taraba asta e a mea! Ba chiar mai mult, trendul antreprenoriatului de la varste fragede ne spune ca vom gasi din in ce in ce mai multi manageri care inteleg ideea de raspundere.

Motivul pentru care am inceput cu politicienii si am trecut la managerii din sectorul privat este ca asumarea raspunderii exista in fisa ambelor posturi. Diferenta e ca primii sunt platiti sa-si asume raspunderi din banii nostri, pe cand managerii si oamenii de afaceri isi joaca lunar propriul faliment. De altfel, majoritatea oamenilor aflati in functii publice par a fi complet deconectati de la propria activitate pana cand se intampla ceva gresit si trebuie gasit un vinovat. In momentul ala, nimeni nu a vazut si nu a facut nimic. De cele mai multe ori, nici macar nu e vina altora. Lucrurile pur si simplu… s-au intamplat! Tristetea e ca timpul curge in favoarea vinovatilor, iar incapacitatea opiniei publice de a-i trage la raspundere nu ajuta. Altfel, daca e vorba despre asumat un succes, cam toata lumea isi atribuie meritele, desi in anumite domenii succesul chiar ”se” intampla.

Ce incerc sa spun e ca arestarile si aratatul cu degetul nu sunt suficiente, cat timp cei tintiti se considera realmente nevinovati. Incapacitatea de a-si asuma actiuni sau afirmatii nu e doar un efect secundar al coruptiei celor incriminati sau o extensie a ”smecheriei”. E o boala care porneste din copilarie, de la prima nota mica care a fost numai vina profesorului, trece prin adolescenta, unde altii fumau langa cancelarie si se pastreaza in viata de adult, cand cineva a semnat contractul ala de sute de milioane. Oare cine?

P.S: Stiu ca articolul asta e cam plat si ca n-am mai scris de ceva vreme, insa n-a fost vina mea. Asa “au stat” lucrurile si va asigur ca autoritatile acestui blog fac toate eforturile pentru a gasi vinovatul.