Cine, eu?

Am stabilit deja ca in Romania ”se” fura si ca multi dintre baietii trimisi de DNA in vacanta sunt acolo din motive supranaturale…

Serios. Cati dintre oamenii ajunsi in ultima vreme in fata Justitiei si-au asumat macar partial consecintele propriilor actiuni? Bine, foarte putini oameni ar fi in stare sa se incrimineze in fata unui judecator (desi in multe cazuri asta le-ar reduce pedeapsa), dar urmarind putin dosarele de coruptie si spectaculosul dosar Microsoft observam acelasi tipar comportamental, marcat de trei stadii simple: negara, victimizarea si turnatoria. Atat. In niciun moment nu apare si stadiul revelatoriu, momentul in care vocea interioara iti spune “ca ai fost un tampit”.

Ce e mai grav insa nu e ca oamenii nu-si recunosc vina. E grav ca multi dintre ei nu par literalmente constienti ca au fost acolo. Ei n-au fost acolo nici cand s-au semnat actele, nici cand s-au deturnat fondurile si nici cand s-au luat spagile. Au fost in functie, au fost mentionati in discutii si uneori au fost chiar de fata, dar n-au fost acolo. Si-au spus de atatea ori lucrul asta, incat chiar au inceput sa il creada. Si-au repetat de-atatea ori ca tot ce li se intampla e o razbunare a sortii sau a inamicilor politici, incat ideea ca orice actiune are consecinte pare cumva mistica, religioasa. Lucrurile s-au intamplat fara ca ei sa fie anuntati, desi semnatura de pe contracte seamana dubios de mult cu numele lor.

Daca lucrul asta nu s-ar intampla si in alte esaloane, ai spune ca-i doar o boala a coruptilor locali. Din pacate, nici sfera privata si nici cea publica nu sunt ocolite de fenomen. Foarte multi romani, de la simpli muncitori la purtatori de cuvant, par a fi martori distanti ai propriilor vieti. Sigur… afirmatiile defaimatoare “s-au facut”, dar nu le-ai facut tu, chiar daca tu vorbeai. Sigur… s-au facut niste greseli, dar tu nu poti fi singurul vinovat, desi numai tu erai in cladire. Sigur, ai inselat-o, dar tu erai doar in camera cu sora-sa, nu stii ce s-a intamplat mai departe…

Aici ar merita facuta si o paralela cu sfera privata. Cu o saptamana in urma, un pusti ma intreba de ce sunt platiti managerii de top atat de bine si daca nu mi se pare incorect. Un stangist i-ar fi spus ca, intr-adevar, discrepanta salariala fata de cei de jos e prea mare, ca multi nu-si merita banii si asa mai departe. Un capitalist idealist i-ar fi spus ca oamenii aia au ajuns acolo prin pura selectie profesionala. Cred insa ca adevarul e ceva mai simplu. Oamenii sunt sus pentru ca sunt capabili sa-si asume responsabilitati si decizii care afecteaza intreaga companie. Oamenii sunt practic platiti sa-si asume raspunderea (de-aici si rigidul termen “factor de raspundere”). Vorbim deci despre o raspundere care ar dobori instant un angajat care nu-si poate asuma o masina parcata ilegal.

Sigur, managerii deleaga sarcini altora, dar, cand proiectul esueaza sau contul se pierde, cineva trebuie sa semneze esecul. Exista chiar si un model de management intitulat DRI (Directly Responsible Individual), des folosit in multinationale. Asta e motivul pentru care, chiar daca nu e 100% vina lor, multi oameni de la varf sunt concediati rapid si cu fanfara, atunci cand trebuie sa cada un cap. Majoritatea stiu ca, in momentul in care sunt angajati pe mii de euro, ei vor fi primii trasi la raspundere. De-asta in companiile de stat se schimba conducerea anual. De-asta firmele locale au inceput sa depaseaca granitele tarii numai in ultimii 10 ani. Din fericire, contactul cu piata reala si influenta europeana au fortat din ce in ce mai multi oameni de afaceri sa spuna: taraba asta e a mea! Ba chiar mai mult, trendul antreprenoriatului de la varste fragede ne spune ca vom gasi din in ce in ce mai multi manageri care inteleg ideea de raspundere.

Motivul pentru care am inceput cu politicienii si am trecut la managerii din sectorul privat este ca asumarea raspunderii exista in fisa ambelor posturi. Diferenta e ca primii sunt platiti sa-si asume raspunderi din banii nostri, pe cand managerii si oamenii de afaceri isi joaca lunar propriul faliment. De altfel, majoritatea oamenilor aflati in functii publice par a fi complet deconectati de la propria activitate pana cand se intampla ceva gresit si trebuie gasit un vinovat. In momentul ala, nimeni nu a vazut si nu a facut nimic. De cele mai multe ori, nici macar nu e vina altora. Lucrurile pur si simplu… s-au intamplat! Tristetea e ca timpul curge in favoarea vinovatilor, iar incapacitatea opiniei publice de a-i trage la raspundere nu ajuta. Altfel, daca e vorba despre asumat un succes, cam toata lumea isi atribuie meritele, desi in anumite domenii succesul chiar ”se” intampla.

Ce incerc sa spun e ca arestarile si aratatul cu degetul nu sunt suficiente, cat timp cei tintiti se considera realmente nevinovati. Incapacitatea de a-si asuma actiuni sau afirmatii nu e doar un efect secundar al coruptiei celor incriminati sau o extensie a ”smecheriei”. E o boala care porneste din copilarie, de la prima nota mica care a fost numai vina profesorului, trece prin adolescenta, unde altii fumau langa cancelarie si se pastreaza in viata de adult, cand cineva a semnat contractul ala de sute de milioane. Oare cine?

P.S: Stiu ca articolul asta e cam plat si ca n-am mai scris de ceva vreme, insa n-a fost vina mea. Asa “au stat” lucrurile si va asigur ca autoritatile acestui blog fac toate eforturile pentru a gasi vinovatul.

18 COMMENTS

  • O fi din cauza ca s-a redus bugetul agentiei de blog responsabile cu tragerea la raspundere a vinovatului! 🙂

  • Da, nu mi-au mai venit miliardele din advertoriale la sapun 😛

  • Managerii si oamenii de afaceri isi joaca in fiecare zi propriul faliment, nu lunar, si de foarte multe ori nu au alternativa.

  • Pai da, cam asta trebuie sa inteleaga si oamenii care viseaza sa creeze “imperii corporatiste”, dar dispera la primul semn de instabilitate. Ma rog, nu stiu cum m-as comporta in aceleasi conditii, deci nu stiu daca e cazul sa dau lectii.

  • In sfarsit abia acum inteleg eu asa la nivel rational de ce ma tin instinctiv ff departe de tentatia de a avansa ierarhic corporatist in munca mea de functionar birocrat mai ales in culturile scandinave unde a fi leader presupune atat abilitati de leadership de business capitalist cat si abilitati de leadership politic socialist, mai ales ultimele, inclusiv de guru New Age, lobbyist de business plus combinat cu educator politic de inalta clasa. Mai rau e ca exista asteptarea ca si functionarii simpli fara nici cea mai mica intentie sau
    chiar sansa realista de a deveni CEO sa posede, plus sa isi planifice
    asa la nivel de educatie continua imbunatatirea profesionala re
    capitolul abilitati personale de leadership, care par a fi extraordinar de
    necesare chiar si in cadrul unui simplu job de valet tehnician. Eu
    personal ma consolez si ma relaxez asa mai mult cu gandul la
    pataniile unor valeti celebri din comediile clasice de la vremea dlui
    Moliere sau chiar Goldoni, insa la nivel personal stiu ff bine ca nu voi atinge niciodata idealul meu personal profesional serios reprezentat de personajul intruchipat de Sir Anthony Hopkins in Remains of the Day.

  • Pana la urma, depinde de obiectivele personale si nu cred ca ar fi sanatos sa fim toti manageri (desi, dupa cum ai observat si tu si dupa cum aminteam si eu intr-un alt articol, majoritatea romanilor se vad “acolo”).

    Totusi un lider care nu-si poate asuma niste raspunderi nu e prea grozav nici pentru el, nici pentru cei de care raspunde (pana la urma, pe cine va da vina pentru esecurile personale sau pentru problemele la nivel de departament?).

    Remains of the Day, zici :)?

  • Majoritatea romanilor se vad “acolo” pentru ca majoritatea romanilor nu stiu exact ce implica acest lucru.
    Cand te uiti “in sus” si vezi un sef incompetent (sau ceea ce pare a fi un sef incompetent) e usor sa te gandesti ca ti-ar sta mai bine in frunte, sa nu faci nimic si doar sa dai ordine.

    Daca ar stii aceasta majoritate a romanilor ce implica de fapt sefia, ehe…

    In ceea ce ma priveste as avea poate abilitatile necesare, m-am trezit de multe ori in astfel de ipostaze si am facut fata cu brio, dar presiunea e atat de mare inca ma cam sperie ideea de a ma trezi “sef”. Tocmai din cauza acestei “responsabilitati” de care spui.

    Pana la urma, cam ca in toate problemele de acest gen pe care le-ai mai dezbatut pe blog, totul se rezuma la lipsa de educatie si a unor modele reale…

  • krossfire: “Un stangist i-ar fi spus ca, intr-adevar, discrepanta salariala fata de cei de jos e prea mare, ca multi nu-si merita banii si asa mai departe. Un capitalist idealist i-ar fi spus ca oamenii aia au ajuns acolo prin pura selectie profesionala. “

    În mediul închis, restrictiv şi ideologizat din corporaţii (suspect de asemănător cu întreprinderile de Stat ale lu’ Răposatu’) calităţile personale sau profesionale nu fac mare brânză.

    În schimb e imperios necesar să fie ţinută pulimea în frâu de către şefi, prin presiunea ideologică: acolo unde înainte vreme se discuta în termeni de “morala socealizdă şi muncitorească” acum e foarte necesar pentru cariera ta să bagi salate, spanac şi varză de parcă ai fi frate cu iepurele, să îţi pui 482362347467562 poze cu bebeluşul tău pe desktop şi să-i porcăi pe “cocalarii cu bemveu”. Care n-au responsabilitate socială, distrug lent planeta, fac vaccinuri şi se îmbolnăvesc de autism. Şi mănâncă şaorma. Şi mici cu muştar.

    Ei sunt prea civilizaţi ca să îţi spună direct că asta e obligaţia ta. Aşa cum, teoretic, nici directoraşul din 1985 nu te obliga să ieşi la muncă patriotică.

  • Cedik: Eu aveam la un timp o discutie cu unul care spunea ca ce mare responsabilitate ai cand lucrezi in publicitate. Cu ocazia asta a aflat ca oamenii de publicitate (o parte dintre ei) semneaza in nume propriu materiale care costa si sute de mii de euro. Cu alte cuvinte “si le asuma” (chiar daca uneori sunt niste porcarii sinistre – despagubirile vin cand ai pus o cratima aiurea, nu cand ai facut “exact” ce a vrut clientul si a iesit un text sau o imagine de care nu esti tocmai mandru).

  • Nautilus: Socializarea e una (necesara pentru ascensiune sociala si profesionala), dar jobul e cam altceva. Iti spun ca si in corporatiile de-aici s-a mai schimbat treaba, desi nu mai lucrez de ceva vreme intr-una. E din ce in ce mai greu sa “treci pe sub radar”, avand doar atitudinea, dar nu si aptitudinile.

  • krossfire: de vreo câţiva ani încoace, mulţi “oameni ai muncii din mediul privat” (şi nişte fraţi de-ai lor de prin mediul bugetar)au dovedit că au gura prea mare, nasul mai sus decât îl aveau boierii de pe vremuri, dar aptitudinile profesionale cam pe la nivelul lui Stan şi Bran. Adică abia ştiu să scrie ceva în Word şi să posteze poze cu pisici pe Facebook. În schimb ştiu să socializeze în aşa fel încât să îşi păzească scaunul şi să facă răspunzători pe alţii.

    Ori asta nu prea seamănă cu portretul pe care i-l fac bloggării şi comentacii “omului muncii”, omul slab care ţine în spate pe nişte graşi, cocalari, puşti fără căpătâi, sau ce mai îndruga un anume Preşedinte despre diferenţa dintre cei graşi şi cei slabi.

  • Bine, mai tot mediul corporatist si mediul privat sunt plie de incompetenti, daca e sa-i judeci dupa o scara reala a valorilor. Ce spun eu e ca incompetenta lor nu se mai reduce la “a sti numai Word si Excel” )(apropo, Excel-ul poate fi infect de complicat).

    Cu alte cuvinte, sunt incompetenti comparativ cu omologii lor de pe alte pozitii sau de prin alte firme, dar nu incompetenti complet si nu comparativ cu media tarii care e in continuare foarte scazuta, atat la stat, cat si la privat.

  • Politicienii, in general,au in genom cromozomul”hopa Mitica” cade’n cur si se ridica!(nici usturoi n-am mincat, nici gura nu-mi miroase….)
    Fie-mea de 10 ani e mai curajoasa decit majoritatea dintre ei, pt ca spune: ” e vina mea , dar n-am facut-o intentionat”!!! LOl!

    In domeniul privat este un pic diferit, pt ca intr’adevar functia cu responsabilitati implica si asumarea greselilor subalternilor!

    Un PDG este instalat pe un siege éjectable! Dar, tinind cont de faptul ca in afara de fotoliul de PDG, este instalat in citeva alte fotolii de consilii de administratie,o cariera se poate asemana cu un fel de joc de scaune muzicale!

    In favoarea lor, ani de studii in scoli renumite si citeva contracte cu 6-8 zerouri la coada!

  • Din fericire, nici sistemul anglosaxon de invartit in cercul educational nu prea mai functioneaza ca inainte (ma refer la sistemul: “imprumut pentru facultate sau MBA pe bani foarte multi => job pe bani foarte multi pentru a plati imprumutul anterior”). Unii decid sa faca lucrurile de capul lor si, cand le iese, “marile” institutii de invatamant pierd puncte de credibilitate.

  • Altfel, raspunsul fetitei ar fi un inceput bun pentru multi “factori de raspundere” 😛

  • @Kross:

    Cind ne glumim, ii zic micutei: ” Fa-te mama, “serviteur de l’état!!!”, da bine pe CV, bani multi, munca putina basca ca ma laud cu tine de numa’ numa!!!

    Se uita lung la mine si ridica ochii’n tavan! Asa educatie n’am pomenit:D

  • Ea viseaza deja sa devina CEO 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.

Related Posts