Ştiu că probabil nu e cel mai bun moment pentru activism de canapea, dar…

Printre miile de oameni loviţi şi îndureraţi de evenimentele ultimelor zile, par să se infiltrat cu abilitate, dar fără ruşine, şi şacalii opiniei publice. Aceiaşi indivizi care-şi însuşesc nonşalant orice tragedie, au simţit nevoia să ne spună din nou ce se putea face şi, mai ales, ce nu trebuia făcut. Ca de obicei, prima dintre victimele lor a fost bunul-simţ, urmată la scurtă vreme de coerenţă. Dacă bunul simţ nu poate fi salvat cu uşurinţă, ne-am putea încerca totuşi norocul cu celaltă cauză pierdută: limba română. O limbă pe care puriştii vor să o transforme în ceva ce n-a fost niciodată (o creaţie pur latină) şi pe care zeci de inovatori incoerenţi o reduc la o serie de cuvinte alăturate, fără ritm sau punctuaţie. Asta în condiţiile în care actualul nostru mod de comunicare e departe de a fi o capodoperă şi are nevoie urgentă de o mână de vopsea proaspătă.

Bine, dar, după ani şi ani de asediu, ce să mai salvăm? Gramatica? Subiectul e prea larg. Diacriticele? Nu le neglijaţi, că, de vreo trei ani, vorbitul fără diacritice a devenit o modă. Cred că ăsta e unul din mmotivele pentru care am cedat insistenţelor de a le folosi şi pe blog, nu doar în cărţi sau la job. Totuşi, de ele s-au mai ocupat şi alţii. Nici accentele nu cred ca mai pot fi puse la adăpost de avalanşa de moderatori şi moderatoare care vorbesc de parcă se chinuie să reînvie limba dacă. Evident, totul în timp ce mimează spasmodic afectarea.

De altfel, sunt puţini oameni de la care poţi avea pretenţii de un “aşază” sau “voiam” şi majoritatea sunt plătiţi suficient de bine pentru asta. Pe de altă parte, sunt zeci de oameni care n-ar trebui să se exprime prin altceva în afară de răcnete şi emoticonuri. De ce? Pentru simplul motiv că nu stâpânesc nişte artificii gramaticale minime şi nişte mecanisme logice elementare. Pentru că omoară cuvintele şi omoară ideea de comunicare în sine. Nu, nu vorbim despre puştanii îngropaţi în pleonasme şi alte greşeli care ar trebui să servească drept avertismente semantice. Vorbim despre adulţi care ignoră orice fel de avertismente logice şi care, prin cine ştie ce glumă a sorţii, ajung să emită păreri despre subiecte grave.

Vorbim despre oameni care vorbesc în public, deşi nu au nimic de spus, şi care scriu pentru simplul motiv că pot, chiar dacă e evident că nu ştiu să o facă. Oameni care folosesc cuvinte pentru simplul motiv că nu le-au mai folosit până atunci. Sunt cuvinte smulse din zona lor de confort lingvistic şi aruncate în braţele unor propoziţii cu care nu au legătură. Totul, bine condimentat cu o doză de analfabetism funcţional.

(Sursa imaginii originale: Getty)

Ştiu, în momentul ăsta par un moş sinistru care nu-i mai înţelege de nicio culoare pe-ăştia “micii”. În plus, nici nu e foarte clar ce vreau să salvez. Cuvintele? Aşezarea în frază? Logica? Nu, dom’le! Eu zic să milităm pentru proprietatea termenilor şi pentru sens. Să ne agităm pentru excentrica plăcere de a citi nişte semne şi de a descifra ce voia să spună autorul, chiar dacă respectivul nu e chiar un maestru al cuvintelor. Să sărim în sus de bucurie când cineva spune ceva şi toţi înţelegem acelaşi lucru.

Într-o notă paralelă, cu o săptămână în urmă am primit un e-mail, cel mai probabil trimis mai multor persoane. Mesajul era de la un tânăr aspirant la titlul de copywriter, care, din varii motive, se gândise că asaltul cu mesaje e o tehnică bună de autopromovare. N-o să vă spun exact ce voia omul, pentru că, sincer să fiu, habar n-am. Ce am primit eu a fost o avalanşă incoerentă de cuvinte care formaseră la un timp propoziţii în mintea autorului. Asta şi o rezervă de cratime şi de virgule cât să-mi ajungă pentru următoarele cincizeci de mailuri. În aceeaşi imensă frază, autorul sărea de la dorinţa lui de a lucra în publicitate, la experienţa dintr-o agenţie de producţie şi concluziona prin “mi s-a spus, deseori, ca eu scriu foarte bine”.

Ce nu pot înţelege este de ce oamenii cărora li se spune că vorbesc şi scriu foarte bine n-au timp niciodată să-şi asculte sau citească opera. Dacă nu iese din prima, pot da mereu discursul sau textul unor terţe persoane. Nu pentru fineţuri sau pentru decriptarea vreunor metafore, ci pentru simpla întrebare: “Băi, se înţelege ce am vrut să spun?” E valabil pentru declaraţii publice, dar şi pentru mai toată opera jurnaliştilor români. E valabil şi pentru autorii autohtoni de texte de inspiraţie ştiinţifică, o zonă unde dislexia pare a fi condiţie de colaborare. Depăşite sau nu, cursurile de comunicare insistau totuşi pe ceva: intenţia. Măcar ea să existe, dacă un mesaj bine construit e prea mult.

Oricât de bine ai învârti fraza şi oricâte cuvinte polisilabice ai îndesa în ea, dacă omul din faţa ta nu înţelege nimic, atunci nu comunici. Lucrurile devin şi mai evidente, când subiectul despre care emiţi păreri este unul foarte sensibil. Fie că eşti director de firmă, trol de forum sau simplu cetăţean al satului online, dacă măreaţa ta expunere nu poate fi rezumată într-o frază, atunci ai lăsat sute de cuvinte orfane de sens. Partea şi mai tristă e că, în România, procedura de adopţie e a naibii de dificilă.

P.S: Dacă ar fi să rezum referinţele pasagere din text, aş spune că recenta tragedie din club Colectiv nu a avut doar un impact teribil asupra celor afectaţi direct şi a celor uimiţi de combinaţia de neglijenţă, nesimţire şi insistenţă care a provocat-o. Ea a fost şi un bun prilej pentru mulţi de a călca în picioare orice urmă de logică şi decenţă prin tirade îndreptate asupra muzicii rock, alegerilor religioase, “desfrâului” şi asupra altor fantasme locale. Cred că asta a fost al doilea mare motiv de doliu din ultimele zile.