Vineri, ziua în care mesajele optimiste inundă reţelele sociale şi în care cuvântul weekend devine un răspuns acceptabil la întrebarea “Ce mai faci?”. Vineri, una dintre puţinele zile în care generaţia muncă începe să simtă că trăieşte.

Doar că, în noaptea de vineri, 30 octombrie, s-a întâmplat ceva. Ceva suficient de dureros încât să merite mii de pagini de text. Ceva suficient de tragic, încât viitorii noştri copii să ne întrebe curioşi unde am fost în noaptea aia. După 30 octombrie, 200 de studenţi, medici, arhitecţi, antreprenori şi specialişti în publicitate, 200 de tineri care voiau mai mult, nu au mai fost la fel sau, pur şi simplu, nu au mai fost.

A urmat o zi sinistră, cu recensăminte de prieteni, înmormântări anunţate şi spitale supraaglomerate. Majoritatea dintre noi aveam cunoştinţe care au fost sau care ar fi putut fi acolo, evitând tragedia în ultima secundă. În Colectiv au murit şi foarte mulţi oameni pe care am fi vrut să-i cunoaştem. Pentru prima dată, nu vorbim despre pasagerii unui avion din Asia sau de victimele unor grupări de gherilă africane (nu că astfel de victime n-ar conta). Oamenii răpiţi de incediul de vineri erau oameni ca noi şi de lângă noi, oameni care am fi putut fi noi. La fel de hotărâţi să reuşească şi, din păcate, la fel de fragili.

După o undă de şoc care a trezit provincia, diaspora şi comunitatea muzicală a altor continente, Bucureştiul şi România s-au mobilizat exemplar. Nu ştiu dacă Facebook-ul a fost cel responsabil sau dacă la mijloc a fost faptul că, de data asta, tragedia a fost una palpabilă. O tragedie a oamenilor pe care-i saluţi, cărora le spui “ne vedem mâine să-mi povesteşi cum a fost” şi cărora le aprinzi apoi candele pe mormânt. Donaţii de sânge, de provizii medicale şi de vorbe bune curg şi acum, pentru că, pe măsură ce numărul victimelor creşte, la fel cresc şi neputinţa, frica şi furia.

Idioţii au ieşi la apel ca de fiecare dată. Nu era nevoia de ei, dar nici vreo cale de a-i împiedica să vorbească sau să scrie nu există. De la vedete de eşalonul trei până la călugări nebuni, de la ciobani puşcăriaşi până la cântăreţi conspiraţionişti. Toţi au avut o părere, dar, ca de obicei, nicio soluţie. În corul lor s-au înscris repede şi oamenii care se plâng mereu că SE fură, deşi n-ar cumpăra un bilet la un concert sau vreun soft legal. Îi ştiţi, sunt oamenii care ne spun merreu că în ţară nu SE va schimba niciodată nimic, motiv pentru care ei n-au nicio obligaţie… doar drepturi.

Au ieşit şi cinicii sau oamenii care-şi ascund prostia în spatele încăpăţânării. Băieţi care se întrebau de ce plânge lumea pentru “hipsterii şi rockerii din Bucureşti”. Nu plângem pentru ei, plângem pentru tinerii care, deşi ar fi putut câştiga milioane în afară, stăteau aici şi plăteau impozite cât vreo trei orăşele de munte. Au ieşit şi paranoicii, oamenii care “ştiu mai mult”, dar care, în mod ciudat, gândesc foarte puţin. Iar cei din stradă, spitale şi centre i-au tolerat. I-au tolerat pentru că cerşitul de atenţie, piesele siropoase şi teoriile conspiraţiei erau cel mai mic rău care se întâmplase după 30 octombrie.

Apoi au apărut ei. Oamenii care de 4, 8, 12 sau 20 de ani au confiscat democraţia. Cu aceleaşi feţe mirate, cu aceeaşi lipsă de control şi empatie mimată. Au ieşit să ne spună că patronii, că circumstanţele, că actele. Au ieşit să ne spună că nu e vina lor. Exact, la fel cum n-a fost vina lor nici că, având la dispoziţie bugete uriaşe, n-au putut lua nişte lecţii de bun simţ. Cum nu e vina lor că şpaga e mai eficientă în România decât orice casă de schimb valutar. Au venit să ne ceară tăcere, solemnitate şi solidaritate. Solemnitate? Nu cred că am văzut vreodată mai multă. Solidaritate? Da, dar între noi. Tăcere? Niciodată. Cam ăla a fost momentul în care o tragedie departe de a se fi sfârşit a dat naştere unei mişcări care nu ar fi trebuit să se sfârşească vreodată.

Acum e deja a patra zi de protest. La primele trei am asistat din stradă, la a patra voi fi simplu spectator. De ce acum? Ce o să se schimbe? Sunteţi manipulaţi! Am auzit destule fraze emise din comoditatea canapelei, o canapea care nu votează, nu iese în stradă, nu îşi exprimă public opiniile, dar crede că ar fi bună de primar şi vrea, evident, ca lucrurile să SE schimbe. Într-adevăr, nu a existat un lider, dar iată că fără el, au căzut un prim-ministru, un Guvern, un primar şi câţiva candidaţi din ţară.

Un slogan pornit de la noi şi ajuns rapid pe BBC, Vox, Europa Libera, Evenimentul Zilei, dar şi prin ţară.

Praf în ochi, spun salvatorii de canapea şi eroii de debara. Sigur, sigur, praf în ochi, dar unde au fost 20 000 de oameni (peste 70 000 în ţară) după accidentul de la Baloteşti? Dar după mineriada din ’99? Dar când soţia lui Adrian Păunescu omora nişte nevinovaţi? Poate că, după ce preşedintele va înţelege mai bine care-i rolul lui şi după ce câteva figuri publice vor simţi fiorul adevăratei democraţii, lucrurile se vor aşeza. Poate. Dar e important de reţinut că nu e prima dată când “corporatiştii, hipsterii, rockerii, fraierii şi societatea civilă îndurerată” ies în stradă. Da, ăia care te-ai fi aşteptat să nu aibă timp să se ridice de pe scaun. Fix ăia vin acum să le tragă altora scaunul de sub fund.

Se va schimba ceva? Poate că nu imediat, dar e clar că unele lucruri deja s-au schimbat. Oamenii din stradă nu vor anticipate şi nici demisia unui preşedinte care încă nu s-a lămurit ce şi cât are de lucru. Oamenii urlă pentru că şi-au îngropat copiii, nepoţii, prietenii şi poate chiar idolii. Urlă pentru că n-au siguranţa zilei de mâine, deşi îşi aduc înzecit contribuţia. Urlă pentru că, în ciuda eforturilor recente ale DNA, România e în continuare cea mai coruptă ţară din UE. Urlă pentru că, indiferent de vârstă sau ocupaţie, mai toţi şi-au pus pe 31 octombrie întrebarea: Oare chiar vreau să trăiesc într-o ţară unde vinovaţii scapă?

În momentele ăstea nu-mi dau seama pe ce mizează politicienii. Pe şarmul lor cuceritor? Pe protecţia coloanelor oficiale? Pe băieţii aduşi cu găleata la vot? Mulţi dintre cei pe care-i numeau zâmbind “masă de manevră” nu au ieşit din casă, dar, dacă ar fi ieşit, nu ar fi făcut-o pentru a apăra Parlamentul. Amărâţi, bătrâni, bolnavi, slab pregătiţi şi da, uneori leneşi, mulţi dintre votanţii de profesie suferă de aceeaşi afecţiune ca mulţi dintre noi: nu vă suportă, dragi “aleşi”, indiferent câte şpăgi electorale le-aţi da. Cei din stradă însă au depăşit de multă vreme momentul dispreţului. Uniţi? Mai e până acolo şi poate liderii nu sunt tocmai ce trebuie. Neputincioşi? Da, neputincioşi, dar mulţi. Solidari? Da. Solidari şi supăraţi!

De altfel, de la Roşia Montană încoace, Poliţia, Jandarmeria şi Salvarea (alături de câteva firme de pază) au început să gestioneze din ce în ce mai bine protestele, autorizate sau nu. Cu alte cuvinte, autorităţile s-au obişnuit cu furia. Sunt convins că au existat şi grupuri coordonate, cum sigur au existat şi agitatori ai partidelor, alături de diverşi ofiţeri ai serviciilor. Vor exista mereu. De altfel, prezenţa unora acolo (a ofiţerilor SRI, de exemplu) e absolut normală, supravegherea mişcărilor de stradă fiind parte din atribuţiile lor. Ce n-am văzut însă a fost un “protest deturnat”, după cum strigau unii. În fond, cum poţi deturna furia şi neputinţa? Spre cine şi spre ce? O poţi, cel mult, dezamorsa, dar asta nu-ţi garantează că o să dispară.

Deci, dacă aţi fost, sunteţi sau veţi fi în stradă zilele astea, eu zic că două lucruri sunt importante. Primul: să aveţi un scop. Cât timp e scopul vostru şi nu al altora, strada o să-l asculte. Al doilea: să nu uitaţi de unde a plecat totul şi de ce dramă a fost nevoie ca noi să ne mişcăm în sfârşit. 30 octombrie e ziua în care s-a terminat sfârşitul.

P.S: Chiar dacă protestele vor avea şi un inevitabil sfârşit, cele câteva demisii şi cele câteva zeci de promisiuni sunt un început. Din fericire, pentru mulţi sunt DOAR un început. Sau, ca să citez un “ultras”: eu n-am condus 400 de kilometri doar ca să-şi dea gornistul ăla demisia. În plus, nu sunt convins că o să avem atât de multe scuze când, peste ani, alţii ne vor întreba: Voi aţi fost atunci în stradă?