Astazi voi introduce din nou profanii in lumea misterioasa si ezoterica a orasului cu doi primari puscariasi…

Cu aproape sapte ani in urma, cand am decis sa parazitez taramul bucurestean, am sesizat ca una dintre expresiile mele favorite nu se regasea in vocabularul colegilor mei, indiferent de regiunea din care respectivii migrasera. Pe de alta parte, valcenii pareau a fi familiari cu expresia si ii recunosteau meritele verbale si literare. Cuvantul in cauza s-a nimerit sa fie “coinac”, un nobil termen argotic asociat celor mai mici in varsta decat tine. Dexonline consemneaza in treacat existenta acestei perle de limbaj si prefera sa dedice spatiu unor sensuri deloc poetice ale aceluiasi cuvant. Eh, macar se intelege ca accentul e pe silaba a doua.

Aparent restrans la orasul Ramnicu Valcea si la imprejurimi, cuvantul “coinac” are o istorie incarcata de lupta si suferinte prepubescente. Provenind cel mai probabil din expresia “coiţe” (sau din poloneză, de la “gowinac”, zic unii lingviști), coinacul a devenit mai mult decat o banala injuratura. La gradinita, coinaci erau cei cu un an mai mici decat tine, cei in fata carora iti demonstrasesi superioritatea…imbatranind. In clasa I, coinaci erau absolut toti pustii de gradinita, chiar daca unii erau de aceeasi varsta cu tine. Evoluasesi, aveai insigna in piept. Ulterior, in clasele 5-8, coinaci erau toti oamenii care nu coincideau cu tine, chiar daca tot ce va despartea erau cativa centimetri inaltime.

Din ce imi amintesc, termenul se aplica fara discriminare si fetelor, dar aici aparea si o conotatie afectuoasa. Daca te placea o ”coinacă”, atunci te placea o fata mai mica decat tine, care de cele mai multe ori iti placea si tie (dar tu nu puteai recunoaste asta, pentru ca erai mare si tare). Daca-ti placea tie de o ”coinacă” iar ea nu-ti impartasea afectiunea, atunci aveai o problema, amica. La gradinita, in grupa mare fiind, am fost la un moment dat placut de o “coinăcică” (cum o alintam) cu un an si ceva mai mica. Am rebotezat-o ulterior “gagicuţa”, impulsionat de amicul meu de-atunci. Era mai nobil.

In liceu, termenul de ”coinac” a aparut mai rar, insa era un termen suficient de natural incat sa nu ridice sprancene de adolescenti. Aici termenul era folosiv exclusiv peiorativ. Coinac era oricine indraznea sa-ti atinga orgoliul de pusti infatuat (chiar si cei mai “in varsta” decat tine). Tot coinaci le spuneam si celor vizibil mai imaturi decat noi (noi la 14-15 ani fiind, evident, maturi). Pentru a ajuta antropologii si etnologii, am mazgalit cu maiestrie o harta a originii ”coinăciei” (sau ”coinăcelii”, dupa cum pronunta ramura sudica a valcenilor).

In ciuda a ceea ce pare a fi un punct de origine pentru expresie, am primit rapoarte ale cuvantului coinac si din alte zone ale tarii. Asta e dovada clara ca, la fel ca Super Baba Samurai  sau piesa Capu sus, botu’ jos, multe mituri urbane valcene si-au depasit magistral originea. De ce este insa relevanta aceast ”banal regionalism”? De ce au trebuit irositi niste biti si de ce a trebuit sa biciuiesc in asemenea hal cuvintele?

Explicatia este simpla si sta chiar la baza fenomenului. Coinacii nu puteau sa sara peste patru trepte de scara, ca noi. Coinacii nu intelegeau jocurile si discutiile de ”oameni mari”. Coinacii te deranjau uneori, desi simteai dubioasa nevoie de a-i apara. Mai mult, coinacii clar nu stiau ”cum e cu fetele”, mai ales ca multi dintre ei erau fete. Coinăcia nu discrimina sexual, desi, anatomic vorbind, ar fi trebuit sa o faca. Peste toate insa, era placerea de a striga din toti rarunchii: Băăăă coinaaceee!

P.S: M-am gandit sa revin ceva mai devreme, insa nu cred ca vrea cineva sa-i povestesc toate glumele lui Eddie Izzard. Poate mai livrez un set de filme, ca sa aflati finalul de la Iron Man 3.